"Pack you bags and see the world!
It'll change your life for the good in more ways than you can imagine!"
(Iurie Belegurschi)
Din cantonul Ticino am trecut în cantonul Uri pe drumurile montane ale Alpilor, pline de serpentine și de priveliști diferite de cele cu care eram obișnuiți în Dolomiți sau în munții din alte țări vizitate. Ghețarii au început să fie o constantă a vârfurilor, majoritatea având o limbă albă agățată imediat sub ele, străbătută de crevase și crăpături, scurgându-se mai vijelios sau mai cuminte într-o cascadă pe panta pietroasă sau atrăgând norii bezmetici aflați în căutare de domiciliu. Simțeam și noi că se schimbase atât altitudinea, cât și configurația geografică: trei miarii și patru miarii îți aținteau privirile către un nou "sus" și văile glaciare erau mult mai abrupte și mai largi din cauza presiunii ghețarilor care le-au format.
Impresia de strivire s-a accentuat, senzația de insignifiant a devenit mult mai evidentă în prezența acestor munți și un nou tip de îndrăzneală și-a făcut loc în picioarele noastre montaniarde, deși prima mea reacție a fost de ușoară descurajare la vederea rocilor dure de granit și a terenului pietros plin de cicatricile lăsate de ploi, de vânt și de gheață. Ți se obișnuiește rapid mintea cu ideea că acești munți și drumurile din ei nu sunt făcute pentru cei cu inima slabă sau pentru cei care se simt bine în matca propriilor limite, nevrând să le depășească sau măcar să încerce să le provoace expansiunea. Silviu acceptă mult mai rapid aceste ridicări bruște la fileu ale naturii, eu mai cuget puțin și vin din urmă precaută, știind că există în mine forțe nebănuite care așteaptă contexte potrivite ca să iasă la iveală. Si ce bucurie se revarsă atunci când se dărâmă un gard de frică și se înalță un munte de curaj! Dar și câtă muncă dusă cu tine însuți până la acel punct!
Impresia de strivire s-a accentuat, senzația de insignifiant a devenit mult mai evidentă în prezența acestor munți și un nou tip de îndrăzneală și-a făcut loc în picioarele noastre montaniarde, deși prima mea reacție a fost de ușoară descurajare la vederea rocilor dure de granit și a terenului pietros plin de cicatricile lăsate de ploi, de vânt și de gheață. Ți se obișnuiește rapid mintea cu ideea că acești munți și drumurile din ei nu sunt făcute pentru cei cu inima slabă sau pentru cei care se simt bine în matca propriilor limite, nevrând să le depășească sau măcar să încerce să le provoace expansiunea. Silviu acceptă mult mai rapid aceste ridicări bruște la fileu ale naturii, eu mai cuget puțin și vin din urmă precaută, știind că există în mine forțe nebănuite care așteaptă contexte potrivite ca să iasă la iveală. Si ce bucurie se revarsă atunci când se dărâmă un gard de frică și se înalță un munte de curaj! Dar și câtă muncă dusă cu tine însuți până la acel punct!
Pasurile Elveției au fost dintotdeauna o provocare pentru constructorii de drumuri, pentru că existența munților și a condițiilor care veneau la pachet cu ei a presupus o muncă de un anumit calibru, atât la proiectarea, cât și la executarea căilor de traversare a înăltocilor. Atunci când am făcut cercetări pentru a fixa itinerariul nostru prin țara cantoanelor, am văzut că cei mai mulți călători ajunși pe acolo au vrut neapărat să parcurgă pasurile incluse în topurile must see ale acestor tipuri de șosele. Nu aveam cum să ratez ocazia de a-l pune pe Uliul Negru în ipostaza de a ne da huța-huța pe serpentinele de tip ace-de-păr în timp ce priveliștile deveneau incredibil de ochioase! Silviu a avut de mârâit oleacă, pentru că după experiența din pasul Stelvio i se cam acrise de acest tip de drum solicitant și solicitat la maxim de mașini, bicicliști și motocicliști! În schimb, atunci când a constatat că pasurile aveau șoselele mult mai largi și mai aerisite decât s-ar fi așteptat, și-a schimbat părerea și a putut să se bucure de întreaga experiență! Am avut și peripeții, nu a fost totul numai lapte și miere, dar, per total, a fost muuuuult mai bine decât pe Stelvio!
Prin pasul Gothard am ajuns la 2.108 m! Am aflat că peste doi ani va fi pusă la dispoziția călătorilor și varianta cu tunelul care străpungea muntele. "Tunelul Gothard, pentru care elveţienii au cheltuit circa 7.5 miliarde de euro, va detrona cu aproximativ trei kilometri tunelul japonez Seikan (53.8 km), care face legătura între insulele Honshu şi Hokkaido. După 15 ani de foraje, cele 2 tuneluri opuse (cu diametrul de 10 m) s-au unit la 2.000 de metri adâncime. Cei 2.500 de muncitori care au participat la realizarea săpăturilor au trăit clipe foarte dificile, iar opt dintre ei și-au pierdut viața. Prin galerie vor putea trece circa 300 de trenuri din 2017. Lung de 57 km, tunelul a fost proiectat în 1947 ca o cale alternativă mai eficientă pentru transportul de marfă, în special între porturile Genova, din Italia, şi Rotterdam, din Olanda. Călătorii vor putea circula din orașul italian Milano spre orașul elvețian Zurich în mai puțin de 3 ore, față de 4 ore în prezent. Trenurile de pasageri vor putea circula cu 250 km/h, în timp ce garniturile de marfă, cu 160 km/h, viteză de două ori mai mare decât cea cu care se circulă în prezent." Noi ne-am delectat cu drumul construit la suprafață, am oprit des să facem poze, căci ne era tare greu să înaintăm fără să ne înfruptăm din frumusețile Alpilor. Aceștia păreau hotărâți să ne primească regește, fără prea multe capricii, cu vreme bună (destul de secetoasă pentru luna august!) și vânt potolit!
Prin pasul Furka am atins înălțimea de 2.431 m! Drumul prin el era relativ nou, din 1867, și făcea legătura între Valea Ronului și Valea râului Reuss, care străbătea centrul Elveției. Pasul avea o lungime de 23 km și urca de la Gletsch, de la 1.750 m altitudine, până la 2.431 m, apoi cobora până în satul Realp, aflat la 1.550 m. Nu știam că puteam face un popas la Hotelul Gletscher Belvedere, amplasat pitoresc, în bucla unei curbe, cu o vale adâncă de o parte și o creastă abruptă de cealaltă, dar Silviu a văzut un afiș cu peștera de gheață din ghețar și...Mănânci, calule, ovăz?...ideea de frig în căldura verii era o tentație imposibil de refuzat!
Uliul Negru a rămas să se odihnească în parcare, în timp ce noi ne-am îndreptat către ghețar. În schimb, ceva ne-a atras atenția: lume agitată în fața noastră, cu aparate foto la ochi și extrem de entuziastă! Ne-am apropiat să vedem care era cauza acelei stări de bine atât de evidente și am descoperit că niște francezi puseseră ochii pe o marmotă și încercau să o atragă cu o grisină. De fapt, în vale se vedea o familie formată din părinți și doi pui! Masculul, mai îndrăzneț, s-a apropiat, așteptând mult-promisa-și-lăudata-răsplată. Era tare blândoc, se mișca iute, avea o blană groasă și gheare mari, iar atitudinea ludică îl făcea să nu fie deloc speriat de atâta atenție. Atunci când doi turiști au vrut să plece și au pornit motorul, s-a panicat și s-a băgat...fix sub mașina lor! Toată lumea a început să facă semne disperate șoferului să nu se miște ca nu cumva să îl calce! Dintr-odată s-a auzit un țiut scurt și profund: marmota-femelă își chema bărbatul acasă! În secunda doi grisina a fost abandonată și masculul s-a întors spășit în sânul familiei, unde avea să îl aștepte o smotoceală serioasă de la nevastă! Democrație, democrație, dar nici chiar așa de multă!
Prin pasul Gothard am ajuns la 2.108 m! Am aflat că peste doi ani va fi pusă la dispoziția călătorilor și varianta cu tunelul care străpungea muntele. "Tunelul Gothard, pentru care elveţienii au cheltuit circa 7.5 miliarde de euro, va detrona cu aproximativ trei kilometri tunelul japonez Seikan (53.8 km), care face legătura între insulele Honshu şi Hokkaido. După 15 ani de foraje, cele 2 tuneluri opuse (cu diametrul de 10 m) s-au unit la 2.000 de metri adâncime. Cei 2.500 de muncitori care au participat la realizarea săpăturilor au trăit clipe foarte dificile, iar opt dintre ei și-au pierdut viața. Prin galerie vor putea trece circa 300 de trenuri din 2017. Lung de 57 km, tunelul a fost proiectat în 1947 ca o cale alternativă mai eficientă pentru transportul de marfă, în special între porturile Genova, din Italia, şi Rotterdam, din Olanda. Călătorii vor putea circula din orașul italian Milano spre orașul elvețian Zurich în mai puțin de 3 ore, față de 4 ore în prezent. Trenurile de pasageri vor putea circula cu 250 km/h, în timp ce garniturile de marfă, cu 160 km/h, viteză de două ori mai mare decât cea cu care se circulă în prezent." Noi ne-am delectat cu drumul construit la suprafață, am oprit des să facem poze, căci ne era tare greu să înaintăm fără să ne înfruptăm din frumusețile Alpilor. Aceștia păreau hotărâți să ne primească regește, fără prea multe capricii, cu vreme bună (destul de secetoasă pentru luna august!) și vânt potolit!
Prin pasul Furka am atins înălțimea de 2.431 m! Drumul prin el era relativ nou, din 1867, și făcea legătura între Valea Ronului și Valea râului Reuss, care străbătea centrul Elveției. Pasul avea o lungime de 23 km și urca de la Gletsch, de la 1.750 m altitudine, până la 2.431 m, apoi cobora până în satul Realp, aflat la 1.550 m. Nu știam că puteam face un popas la Hotelul Gletscher Belvedere, amplasat pitoresc, în bucla unei curbe, cu o vale adâncă de o parte și o creastă abruptă de cealaltă, dar Silviu a văzut un afiș cu peștera de gheață din ghețar și...Mănânci, calule, ovăz?...ideea de frig în căldura verii era o tentație imposibil de refuzat!
Uliul Negru a rămas să se odihnească în parcare, în timp ce noi ne-am îndreptat către ghețar. În schimb, ceva ne-a atras atenția: lume agitată în fața noastră, cu aparate foto la ochi și extrem de entuziastă! Ne-am apropiat să vedem care era cauza acelei stări de bine atât de evidente și am descoperit că niște francezi puseseră ochii pe o marmotă și încercau să o atragă cu o grisină. De fapt, în vale se vedea o familie formată din părinți și doi pui! Masculul, mai îndrăzneț, s-a apropiat, așteptând mult-promisa-și-lăudata-răsplată. Era tare blândoc, se mișca iute, avea o blană groasă și gheare mari, iar atitudinea ludică îl făcea să nu fie deloc speriat de atâta atenție. Atunci când doi turiști au vrut să plece și au pornit motorul, s-a panicat și s-a băgat...fix sub mașina lor! Toată lumea a început să facă semne disperate șoferului să nu se miște ca nu cumva să îl calce! Dintr-odată s-a auzit un țiut scurt și profund: marmota-femelă își chema bărbatul acasă! În secunda doi grisina a fost abandonată și masculul s-a întors spășit în sânul familiei, unde avea să îl aștepte o smotoceală serioasă de la nevastă! Democrație, democrație, dar nici chiar așa de multă!
După episodul vesel cu marmota, am revenit la intenția de a merge la ghețarul de unde izvora Ronul. Acesta avea o lungime de 10 km, o lățime medie de peste 1 km și o suprafață de 17 km pătrați. Se afla amplasat pe versantul sud-vestic al masivului Winterberg cu vârful cel mai înalt în Dammastock (3.600 m), se întindea pe o diferență de nivel de 600 m și avea o pantă medie spre sud de 14%. Nu putea sta lăfăit în valea glaciară fără să fie păzit de piscuri montane, așa că o armată de înăltoci îi supraveghea atent mișcările: la vest se aflau vârfurile Tieralplistock (3.383 m) și Gärstenhörnern (3.189 m), iar la est vârful Galenstock (3.586 m). Limba ghețarului se afla la altitudinea de 2.250 m deasupra nivelului mării, iar lacul glaciar de la baza lui se formase din cauza topirii gheții. În depărtare pe Valea Ronului se conturau vârfurile înzăpezite ale Alpilor Penini: Weisshorn (4.506m), Stecknadelhorn (4.241 m), Dom (4.554m), iar noi eram în e x t a z total văzând ce minunății de peisaje și de munți ni se așternuseră în fața ochilor!
Am mers la peștera de gheață și am pătruns curioși în tunelul săpat în imensul ghețar! Razele soarelui mai pătrundeau prin crevase, apa se scurgea pe pereți și noi aveam senzația că intram în burta unui animal care respira, transpira, era viu și îi puteam lua pulsul. Am stat destul de mult înăuntru minunându-ne de culoarea gheții, de bulele de aer blocate în straturile de profunzime, atingând un element rece al naturii, alunecos și fascinant în același timp. Ne-a încântat enorm incursiunea în inima locului de baștină a Ronului, ne-a dat ocazia să admirăm ceva sublim, dar și înspăimântător în dimensiuni pentru mintea umană: gândul că deasupra noastră se aflau câțiva metri buni de gheață care ar fi putut să ne strivească precum niște molii rătăcite ne aducea la dimensiunea umilă a celor care admiră și recunosc faptul că forțele din fața lor le depășesc în mod categoric puterile măsurate!
Am mers la peștera de gheață și am pătruns curioși în tunelul săpat în imensul ghețar! Razele soarelui mai pătrundeau prin crevase, apa se scurgea pe pereți și noi aveam senzația că intram în burta unui animal care respira, transpira, era viu și îi puteam lua pulsul. Am stat destul de mult înăuntru minunându-ne de culoarea gheții, de bulele de aer blocate în straturile de profunzime, atingând un element rece al naturii, alunecos și fascinant în același timp. Ne-a încântat enorm incursiunea în inima locului de baștină a Ronului, ne-a dat ocazia să admirăm ceva sublim, dar și înspăimântător în dimensiuni pentru mintea umană: gândul că deasupra noastră se aflau câțiva metri buni de gheață care ar fi putut să ne strivească precum niște molii rătăcite ne aducea la dimensiunea umilă a celor care admiră și recunosc faptul că forțele din fața lor le depășesc în mod categoric puterile măsurate!
După ce am stat destul prin pântecul de gheață, am ieșit rânjind la lumină, unde ne aștepta muntele cu o surpriză: capre negre coborau de pe creastă spre gura peșterii! A urmat o jumătate de oră de ședință foto, cu modele încornorate, purtătoare de copite tari, curioase, precaute și extrem de conștiente de valoarea lor. Are natura asta niște exemplare de vietăți atât de uimitoare încât le contempli și nu îți vine a crede câtă frumusețe se poate ascunde între toate pietrele acelea imense în care pare a nu trăi nimic!
Am aflat că acel ghețar era unul dintre cei mari din Alpi, că în urmă cu o 100 de ani era mult mai întins, ajungând până la stațiunea Gletsch și că, de fapt, hotelul Glacier du Rhone a fost construit chiar la marginea lui. În urmă cu 150 de ani! Pe traseu erau puse fotografii înrămate care marcau nivelul ghețarului în anul în care fuseseră făcute, iar diferențele arătau o realitate tristă: încălzirea globală nu era deloc un mit sau o manipulare politică, era o evidență ce nu putea fi ignorată și trebuia tratată ca o problemă căreia trebuia să i se atenueze impactul și să i se găsească o soluție colectivă. Am văzut multe baraje construite în munți în această țară pentru că Elveția își stochează rezerva de apă dulce din ghețari, nu o lasă să își urmeze făgașul normal și să curgă spre apele sărate. Probabil știe mai bine că nevoile omenirii vor fi mereu concentrate în jurul satisfacerii urgențelor de supraviețuire și își ia măsuri inteligente încă de pe acum!
Sophie Harnisch, născută în 1929, ne-a vândut biletele la intrare în zona ghețarului. Era o bătrânică ce călătorea de 27 de ani în acea zonă, era cazată la hotelul Belvedere și devenise un fel de imagine-simbol a zonei, apărând și în revistele montane drept o militantă pentru protejarea spațiilor naturale și pentru reducerea ratei de topire a ghețarilor. Familia Carlen deținea afacerea de exploatare a potențialului turistic al zonei, deoarece stră-stră-bunicul acesteia a înființat-o în 1870 și a împământenit-o drept tradiție moștenită de generațiile următoare. La începutul lui aprilie a fiecărui an o ehipă de muncitori era adusă cu elicopterul în pasul Furka pentru a tăia gheața și a forma tunelul ce urma să fie vizitat în lunile următoare de călătorii ajunși prin zonă. Însă, din cauza căldurii gheața se topește mult mai repede, așa că niște pături termice sunt puse peste porțiunea aflată deasupra tunelului, încetinindu-se astfel transformarea în apă.
Sophie Harnisch, născută în 1929, ne-a vândut biletele la intrare în zona ghețarului. Era o bătrânică ce călătorea de 27 de ani în acea zonă, era cazată la hotelul Belvedere și devenise un fel de imagine-simbol a zonei, apărând și în revistele montane drept o militantă pentru protejarea spațiilor naturale și pentru reducerea ratei de topire a ghețarilor. Familia Carlen deținea afacerea de exploatare a potențialului turistic al zonei, deoarece stră-stră-bunicul acesteia a înființat-o în 1870 și a împământenit-o drept tradiție moștenită de generațiile următoare. La începutul lui aprilie a fiecărui an o ehipă de muncitori era adusă cu elicopterul în pasul Furka pentru a tăia gheața și a forma tunelul ce urma să fie vizitat în lunile următoare de călătorii ajunși prin zonă. Însă, din cauza căldurii gheața se topește mult mai repede, așa că niște pături termice sunt puse peste porțiunea aflată deasupra tunelului, încetinindu-se astfel transformarea în apă.
Plăcerea construirii de marmote era mai mult decât evidentă la piciorul ghețarului Ronului! Montaniarzii își lăsau amprenta trecerii lor pe acolo aducând o mică mulțumire muntelui, ridicându-i în joacă (și în semn de recunoștință!) o coloană de pietre puse unele peste altele. Nu ne-am abătut nici noi de la tradiția locului și am făcut două marmote: una de-o șchioapă (a mea) și alta mare cât muntele (a lui Silviu)! Voia să se asigure că a lui nu avea niciun fel concurență în jur!
Românii le mai numesc "momâi, arată uneori ca niște piramide în miniatură, alteori sunt înalte cât un om și au fost ridicate inițial de către ciobanii care stăteau cu oile pe munte, ca să nimerească stâna când îi prindea ceața pe munte. Pentru ciobani, momâile nu erau doar semne de orientare pe creastă pe timp de ceață, ci și un fel de marcaje spre izvoare. Cu timpul, turiștii au fost și ei interesați de munți și, când au început să îi cutreiere, au făcut la rândul lor momâi care să îi ajute pe traseele nemarcate. Dinu Mititeanu explică faptul că "Dacă ai momâia, știi de la început în ce direcție să mergi." și că "E o regulă nescrisă să pui pietre pe o momâie care se destramă." Omuleții de piatră nu sunt folosiți doar în România. În Norvegia, Asociația Norvegiană de Trekking folosește foarte adesea momâi pentru a marca traseele. Pe continentul nord-american, ele sunt numite uneori rățuște, deoarece au un cioc (o piatră mai ieșită în afară) care indică sensul corect de mers. Germanii le spun Steinmann (oameni de piatră), slovacii le numesc mujiki (omuleți), englezii și francezii - cairn, italienii - ometto (omuleț). Un alt tip de momâi era reprezentat de cele construite pe vârfurile munților pentru a le marca. "În general, nu le dărâmă nici vântul, nici oamenii.", spune Dinu Mititeanu, care alături de câțiva prieteni, a reparat momâia mare de pe Vârful Dara."
Prin pasul Grimsel am atins înălțimea de 2.165 m! Zona germană a Elveției debuta din acel loc și, dacă în pasul Furka era senin și liniște, în Grimsel, fix peste creasta de lângă ghețarul Ronului, ne aștepta un spectacol de cețuri, de lumini filtrate și de piscuri cum rar ne-a fost dat să vedem. Totul se schimba cu repeziciune și mintea nu avea răgaz să înregistreze noianul de imagini din fața ei! Sub valurile albe se asundea un lac zăgăzuit de un baraj menit să adune apele venite de pe munte, din ghețurile topite la altitudine, iar pantele munților din jurul acestuia erau brăzdate de lacrimile unor cascade subțiri peste care se răsfrângea lumina soarelui intrat în linie dreaptă de apus. Muntele orchestra dansul cu forțele sale nevăzute, nepermițând ceții să treacă în pasul Furka sau să depășească vârfurile din jur, frământându-i crețurile obraznice și neastâmpărate peste șoseaua populată de călători trași pe dreapta la un ospăț de frumos. Intram în inima Alpilor, în Bernese Oberland, și superlativele deja se arătau ca o constantă a zonei!
În ziua cu pasurile am mai dat peste o cascadă serioasă coborând din munte și, având gâdilici la tălpi, ne-am aventurat pe o bucățică de traseu în amonte. Am fi vrut să facem la picior întreaga zonă, mai ales că ne-am întâlnit cu montaniarzi echipați cu kiturile de via-ferrata și cu oameni care își montau cortul și rămâneau pe platou peste noapte! Cam în acele momente Silviu și-a dat seama că percepția lui despre Elveția era departe de adevăr și că o nouă pasiune-obsesie se înscria în lista țărilor cu munți de calibru! Și știam amândoi ce însemna asta! Când am constatat că în imediata apropiere a cascadei era și o cabană, Sidelenhutte, că vârfurile ascuțite din jur se oglindeau într-un lac, ne-am adunat repede gândurile atrase magnetic de zonă și ne-am întors la Uliul Negru ca să nu comitem vreun gest necugetat și să rămânem pe acolo! Nu ar fi fost prima dată când ne ajustam călătoria la fața locului și am fost so close să ne abatem de la itinerariul nostru, să fixăm tabăra prin apropiere și să pornim pe Furkahorn, la 3.169 m!
Peisajele Elveției sunt scose dintr-o lume a perfecțiunii! Ai impresia că treci printr-o țară în care fiecare cotlon poate fi transformat în poster de calendar, că defectele sunt inventate pentru alte spații, că natura și omul se află într-o armonie controlată din care ambii ies învingători. Ne-au terminat mușcatele și nu am reușit să înțelegem cum de erau toate vorbite să înflorească în același timp, ca la comandă! În același mod am fost impresionați de modul în care toate casele erau dichisite de parcă întreaga țară era în așteptarea unui eveniment major, firele de iarbă erau disciplinate în gazon absolut peste tot, starea de bine era o normalitate, nu un privilegiu, și oamenii erau drăguți, senini, bucurându-se discret de viața lor bună. Știu că mă las mereu marcată de aceste aspecte pe care le-am întâlnit în multe din țările Europei, dar nu mă satur să constat cât de ușor este instaurată ordinea în alte părți și cât de haotice sunt lucrurile în România noastră. Poate pentru că "You don't write your life with words. You write it with actions. It is only important what you do." (Patrick Ness) și noi suntem mai experți pe zona planicării la infinit!
Camping Alpenblick Interlaken a fost casa noastră pentru următoarele 5 nopți și a urcat pe locul întâi în topul campingurilor în care am stat, urmat de Camping Cortina din Dolomiți și de Camping Wirthshof de la Bodensee. A fost perfect din o groază de puncte de vedere: liniște (la ora 22 se dădea stingerea!), băile largi aveau prosopele de șters apa de la chiuvete, mașinile de spălat erau noi, dușurile erau un deliciu și nu erau aglomerate, peste tot era verdeață, umbra de la copaci îndulcea după-amiezile călduroase, gazonul era tuns și udat în mod periodic, toate căsuțele purtau decorațiuni cu flori și cu elemente ludice (bufnițe de lemn, felinare aprinse noaptea, jardiniere cu pitici, fluturi din hârtie agățați la stâlpii verandelor), iar rulotele care veneau zilnic se integrau ușor în peisaj. Corturi, biciclete, mașini cu corturi urcate pe capotă, toate aveau loc și o groază de nații se înțelegeau de minune, căci le unea o idee comună: călătoria tihnită! În viziunea mea și a lui Silviu Raiul sigur are multe, multe camere de genul acela!
"To dream by night is to escape your life. To dream by day is to make it happen." (Stephen Richards) - ne-am reconfirmat pentru a mia oară că lumea aceasta mare ne va surprinde de infit mai multe ori decât avem noi resurse să ne lăsăm impresionați și că, atunci când ai partener de călătorie, un (alt) cap al răutăților de înghiontit la drum, lucrurile se leagă pur și simplu între ele, se împletesc de la sine, nu se încâlcesc, ci se deapănă pe ghem și se adună în povești din care (s)torci amintiri și energie bună de construit mai departe, de încâlzit calea altor vise spre coacere.
Somnul ne-a fost hlizit în prima seară la Interlaken și, pierduți între omuleți veniți din atâtea colțuri de Europa, ne simțeam ca niște pui cufundați în căldura cloștii, departe de ceea ce nu conta și extrem de aproape de tot ceea ce dădea sens și curgere. Simplitatea de a fi tu însuți alături de un alt el însuși!
Somnul ne-a fost hlizit în prima seară la Interlaken și, pierduți între omuleți veniți din atâtea colțuri de Europa, ne simțeam ca niște pui cufundați în căldura cloștii, departe de ceea ce nu conta și extrem de aproape de tot ceea ce dădea sens și curgere. Simplitatea de a fi tu însuți alături de un alt el însuși!
Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti?
- de Emily Dickinson
Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu