20.000 de oameni pot încăpea în a treia clădire gotică din lume ca înălțime (157 metri). În Domul din Koln, despre care Petrarca spunea că era "o culme a celor mai înalte culmi". Când privești fațada de vest a catedralei, ai un sentiment total de copleșire și te tot uiți în sus, în sus, părând a nu te mai ține ancorat de pământ din cauza măreției și a nebuniei că ceva de o asemenea anvergură s-a putut construi pe malul Rinului. În 600 de ani.
Pe locul unde se înalță domul a fost înainte un templu păgân, au urmat câteva basilici și, când goticul începea să se infiltreze în arhitectură, locuitorii din Koln au dărâmat totul în 1248 (!) pentru a realiza catedrala. S-au urmat planurile Catedralei din Amiens, dar s-a dorit realizarea a ceva mult mai de efect: timp de un secol, lucrările au mers strună, dar, odată cu descoperirea Americii, oamenii și-au îndreptat atenția de la cer la pământ. Lucrările au fost abandonate în 1560, iar macaraua care ridicase timp de atâta vreme materialele a rămas suspendată ca o caracatiță de vârful turnului ca o amintire-rană constantă de neterminare a unui proiect atât de generos. Devastată de Napoleon, catedrala avea să atragă interesul intelectualilor secolului XIX, inclusiv al lui Goethe. Regele Prusiei, Wilhelm al II-lea, a văzut în terminarea Domului o reconstituire simbolică a Germaniei și a dispus în 1834 reluarea lucrărilor: în 1880 a fost deschisă în mod oficial și a fost până în 1884 cea mai înaltă clădire din lume, poate chiar primul zgârie-nori.
Înăuntrul catedralei poate fi văzută Racla Magilor: moaștele celor 3 magi au fost aduse de împăratul Friedrich Barbarossa de la Milano pe Rin, ca pradă de război. Relicvele aveau o asemenea forță de atracție în trecut, încât, după ce erau încoronați în Aix-de-Chapelle, împărații Imperiului Roman veneau aici să-și aducă omagiul în fața acestor sfinți din răsărit. Racla este impecabil lucrată din aur și așezată exact în capăt: este premiul ce te așteaptă după ce ai traversat toată catedrala. Și, apropo de sacrificii pentru măreție: terasa mare care precede intrarea (Domplatte) a fost realizată după ce au fost demolate fără milă câteva case în stil baroc și două biserici. Un asemenea dom cerea niște împrejurimi pe măsură!
Tot înăuntru se mai pot vedea: Madona cu bijuterii, Altarul Sfintei Clara ce conține influențe bizantine, vitralii care fac o directă concurență celor de la Domul din Milano, Mormântul Sf. Engelbert, Crucea de la Sf. Colomba și alte obiecte de preț, care transformă catedrala într-un muzeu și un seif de comori. Este impresionantă din toate punctele de vedere și pare că strivește absolut tot ce este în jurul ei!
A urmat Valea Rinului cu ale sale 200 de castele. Încântare pentru ochi! După fiecare colț semeț de stâncă se vedeau turnuri de fortăreață sau ziduri de apărare a unor castele care sunt actualmente proprietăți private sau sunt transformate în muzee sau hoteluri. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării într-o țară ca Germania: tot domeniul din jurul castelelor este transformat în terase pentru viticultură sau pomicultură sau vreunei păduri sălbatice îi este îngăduit să crească în continuare, căci defileul Rinului nu ar arăta la fel fără porțiunile lui de sălbăticie, la poalele căreia se asezonează civilizația.
Am stat două ore la locul de belle-vue asociat lui Lorelei. Miturile legate de ea sunt multiple: se spune că ea se aseamănă sirenelor, ademenindu-i pe navigatori cu vrăjitul ei cântec și determinându-i să își piardă mințile. Se mai spune că avea un păr foarte lung, blond, pe care îl pieptăna cu un pieptene de aur și marinarii uitau de pericolul pe care îl purta Rinul în apele lui tumultoase. Balada oferă o versiune diferită: Lore, o fată extrem de frumoasă, este învinuită de vrăjitorie, dar arhiepiscopul nu o poate condamna la moarte, văzând cât de frumoasă poate fi. Alege să o închidă la o mănăstire, dar, pe drum, întristată din cauza pierderii iubitului care a înșelat-o, reușește să scape de escorta sa și se aruncă de pe o stâncă în apele Rinului. Există o statuie în Rin și una pe un colț de munte, pe care am văzut-o când am făcut popas. Este o poveste romantică și tragică, poate ușor patetică, dar e despre intensitatea unui sentiment și nu o poți trata de sus, pentru că are un sâmbure de slăbiciune umană în ea.
Te fură natura aici, e la fel ca în Austria, este păstrată curată, este îngrijită, este ordonată în simbioză cu omul, nu exploatată și atâta. Se respiră altfel, total altfel! Nu are rost să mai exprim ce doleanțe și dorințe aș avea pentru natura de la noi, căci mă repet ca o moară stricată, dar...când vezi cum se poate la vecini, parcă începi să hodorogești iar în sinea ta!
Un comentariu:
Interesant. Chiar mi-a plăcut ce am citit. Am trecut şi eu pe acolo şi am simţit emoţia pe care o transmite istoria multimilenară a Rinului.
Trimiteți un comentariu