După două zile de Londra și după mulți ani de familiarizat cu literatura engleză și mentalitatea implicit asociată, puteam trage o primă concluzie pe care a treia zi avea să o nuanțeze: britanicii se percep ca o societate restrânsă într-o lume modernă și competitivă. Sunt conștienți de faptul că importanța lor pe harta lumii nu mai e un drept divin și că altele sunt considerentele pentru păstrarea acestei poziții, dar au o atitudine ezitantă față de crearea unor legături mai strânse cu Europa: vor să păstreze cu mândrie și încăpățânare (sau aroganță - este discutabil!) statutul istoric de insulari independenți, a căror cuvânt încă are greutate în lumea mare.
Am îmbrățișat dis-de-dimineață ziua mult-așteptată de hoinăreală fără program, de bătut străzile până la epuizare, cu opriri la muzee, în magazine sau la vreun pub pentru "odihnă". Am început cu participarea la o tradiție: schimbarea gărzii la palatul Buckingham!
Palatul Buckingham, aflat în inima Londrei, a fost realizat după planurile lui John Nash, iar regina Victoria a fost primul monarh care a locuit acolo, dezamăgindu-i pe ceilalți membri ai familiei regale. Din acest motiv, piața din fața palatului este dominată de statuia acesteia. Ne-a spus ghidul că, în ciuda multor îmbunătățiri aduse, cele 600 de camere sunt deosebit de incomfortabile, iar Elisabeta a II-a și prințul Phillip trăiesc în apartamente relativ mici. Palatul are 550 de angajați cu diferite funcții de întreținere, administrație și reparații, iar 180 dintre ei sunt bucătarii, cameristele, croitorii și grădinarii, aflați sub conducerea majordomului. Nu am mai plătit 16 lire pentru a vizita grajdurile regale (Royal Mews), grădinile și galeria reginei, fără să pot intra în Palat, că deja văzusem Windsor și voiam să mai abordez și alte aspecte ale Londrei, în afară de regalitate.
Odată ajunși la Buckingham, ne-am dat seama că noi și jumătate din turiștii din Londra erau acolo, la fel de curioși și doritori să stea cât mai în față pentru a vedea ceremonia schimbării gărzii. Imensa piață din față era un furnicar uman, dar foarte plăcut: doar dacă traversai de la un capăt la altul, puteai auzi pe puțin vreo 7 limbi, plus oameni făcându-și poze și așteptând nerăbdători. Am dat un ocol pieței și ne-am căutat și noi un loc, dar nu s-a putut chiar la gard ("gardul, gardul și-năuntru-i leopardul"): eu am fost mulțumită cu o poziție centrală lângă treptele de la statuie, în față, de unde am putut face poze liniștită.
Cu vreun sfert de oră înainte de schimbarea gărzii în sine, polițiști pe cai și pe jos au disciplinat mulțimea: cât au putut urla, cât s-au agitat pentru ca lumea să priceapă că există o ordine și ea trebuie respectată: Do not cross the red line! Do not stand on the street! Please, remove your belongings from the street! Maintain order! Toate s-au auzit în continuu până când lumea s-a liniștit, dar bâzâia de neastâmpăr și, când au început să se audă trompetele și pașii de defilare, toți și-au scos aparatele foto la ataaaac!
Corpul de gardă a venit în două reprize, din părțile laterale ale pieței, împreună cu fanfara și gărzile călare. Un spectacol de tradiție, de roșu și negru, de stoicism și ordine!
Dincolo de garduri s-a cântat cam jumătate de oră: au fost imnuri militare și cover-uri de melodii cunoscute (trompetele au cântat ceva de Beatles), a avut loc schimbarea propriu-zisă, timp în care lumea aștepta a doua defilare, a celor care își terminaseră serviciul de gardă. Polițiștii fiind ocupați, unii mai profitau să răpească o palmă de street!
O buburuză adormită sau prea entuziastă (cine știe de pe unde călătorea, ca să prindă și ea un loc la spectacol!) s-a izbit frontal (dar nu mortal!) de podul palmei mele, în timp ce făceam o poză, și a stat pe dealurile și văile mâinii mele vreo 10 minute, până a ieșit fanfara! Ne-am împărtășit secrete, am stabilit relații bilaterale și ne-am felicitat că suntem călătoare și "îmbulinăm" drumuri ori de câte ori se poate!
Partea a doua de defilare mi s-a părut mai spectaculoasă: a durat semnificativ mai mult, s-a cântat cu mai multă dăruire și am putut observa detalii și privirea stoică, sigură, dreaptă a regimentelor! Și la Atena am văzut schimbarea gărzii la Mormântul Eroului Necunoscut din fața Parlamentului, dar parcă aceasta a fost mai intensă. Cred că din cauză că monarhia este parte intrinsecă din peisaj, în trecut, regele Farouk al Egiptului afirmând: "în viitor vor mai rămâne doar 5 regi: cei din pachetele de cărți și regele Angliei".
Am plecat spre Bloomsbury, zona unde fiecare colțișor însemna istorie literară: grupul Bloomsbury (Virginia Woolf este figura centrală din cadrul lui), Charles Dickens a trăit 11 ani aici și a scris romanele sale cele mai cunoscute, (Bleak House, A Tale of two cities, Oliver Twist), E.M.Forster a stat și el 10 ani în zonă, iar T.S. Elliot a lucrat ca redactor la Faber and Faber. Un mic rai istoric pentru literați, asemănător cartierului Montmartre din Paris! Faptul că am ajuns în Bloomsbury a fost un vis împlinit!
Chiar înainte să plec la Londra revăzusem ecranizarea romanului lui Michael Cunningham, Orele, care abordează și viața Virginiei Woolf și a cărții ei, Mrs. Dalloway. Îmi rămăseseră în minte întrebarea muribundului și problematica timpului care o sfâșiase pe Virginia:
"I still have to face the hours, don't I?", "Dear Leonard. To look life in the face, always, to look life in the face and to know it for what it is. At last to know it, to love it for what it is, and then, to put it away. Leonard, always the years between us, always the years. Always the love. Always the hours."
Am plecat mai departe la British Museum, unde, spre surprinderea mea, nu am plătit nicio taxă de intrare! Deja începeam să îmi schimb părerea despre politica turistică a britanicilor! British Museum este unul din cele mai mari muzee ale lumii și a fost fondat în 1753 (guvernul britanic a plătit 20.000 de lire sterline pentru naționalizarea celor 79.000 de obiecte de artă aflate în posesia medicului Casei Regale, Sir Hans Sloane, atunci când acesta a murit). De atunci și până acum s-a scris multă istorie și muzeul deține acum 7 milioane (!) de obiecte din întreaga lume. Great Court este un spațiu dreptunghiular de un hectar, cu un acoperiș de sticlă, într-o laterală aflându-se și faimoasa Reading Room. Am adăstat 2 ore în muzeu și am căutat mumiile egiptene, statuia lui Ramses al II-lea, frizele de la perși (am văzut Leoaica rănită), am trecut prin sălile romane și grecești, precum și prin cele din Asia mică, dar cel mai mult am vrut să văd Piatra de la Rosetta, pe baza căreia Champoleon a descriptat hieroglifele (practic pe piatră se găsesc 3 rânduri de scriere: hieroglifă, demotică și greacă, fiecare reprezentând același decret emis la un sobor de preoți în 196 î.Hr.).
Îți trebuie zile întregi să vezi ce ascunde acest muzeu copleșitor, să citești explicațiile, dar noi nu aveam atâta timp și, sincer, nu am atâta răbdare pentru săli întregi de monede, de peceți, de sigilii, de vase. Interesantă mi s-a părut Sala Ceasurilor - trece imens de repede timpul acolo, parcă ieși bătrân de tot!
De la British Museum am hotărât să coborâm pe Oxford Street, una din arterele principale ale Londrei. Un fel de Rue Rivoli în Paris sau de Via del Corso la Roma, dar muuuult mai aglomerată, unele porțiuni erau în lucru și atunci devenea mai dificil de circulat, oameni eleganți, dar și o mulțime de ciudați. Până și zonele mai aerisite erau tot aglomerate! Ne-am săturat repede de atâta bătălie pentru o buclă de oxigen și ne-am aventurat pe străduțe: Carnaby Street mi-a plăcut cel mai mult!
Am dat din întâmplare peste Photographers' Gallery unde am văzut o expoziție a lui Sally Mann - What Remains. Am ieșit cu fiori: fotografiile au ca temă pierderea vieții, caută dimensiunea revelatorie a părții obscure la trecerea dintre viață spre moarte, dar au o relevanță șocantă, nu iartă privitorul și îl determină să își pună problema morții la modul real, nu doar teoretic. Este gândită în 5 părți, iar cea în care a fotografiat descompunerea corpului uman mi s-a părut cea mai dură:
"There's a moment where you look at those bodies and say, 'that was a human being.' That was someone who was loved, cherished, caressed. That's a very tough one for me, the whole question of when a human becomes remains. That question came up over and over again while I was doing this work."
După ce ne-am încâlcit iar pe străduțe, am întrebat un englez cum să ieșim pe Regent Street, altă arteră esențială londoneză. Ne era teamă că aveam să repetăm experiența de pe Oxford Street, dar nu a fost așa! Dimpotrivă: mult mai larg, mai aerist, cu magazine de lux, am dat și peste sediul National Geographic și am ieșit în Piccadilly Circus, un fel de Piazza Spagna londoneză, care are în centru o statuie cu Peter Pan și este super-aglomerată.
Ziua se apropia de ora 15 și ajungeam la National Gallery în Trafalgar Square. Intrarea era liberă în muzeul de artă înființat în 1824, care adăpostește 2300 de picturi orientate pe perioade și curente. A fost de la bun început gândit ca un loc public, ca o manieră de educare a maselor, și nu a fost realizată din contribuții regale. Am avut aceeași senzație ca în Capela Sixtină: că nu se poate să fiu acolo și să sar ca greierele dintr-o sală în alta și să văd numai capodopere ale picturii, să le văd pe viu.
Ce am văzut? Schița lui Da Vinci "Fecioara și pruncul cu Ioan Botezătorul și Sfânta Ana", "Adorație" a lui Veronese, "Moartea lui Acteon" a lui Tizian, "Adorația" lui Bruegel cel Bătrân, portrete și autoportrete de Rembrandt (mai ales cel de la vârsta de 65 de ani!), "Samson și Dalila", "Venus la oglindă" a lui Velasquez, Van Gogh cu "Floarea-Soarelui", "Lan de grâu cu chiparoși", Turner cu "Luptătorul temerar" și "Ploaie, abur și viteză", impresioniștii (ce deliciu!): Monet, Cezanne, Manet, Lautrec, Degas, Pissarro, plus Seurat și Rousseau. Am văzut extrem de puțin în 3 ore (la ora 18 s-au închis galeriile!), dar mi-am umplut ființa cu frumos, mi-am luat albumul complet al picturilor din muzeu și "Van Gogh's Flowers".
Ne-am tras sufletul pe iarba de lângă galerii și ne-am minunat de ziua pe care am trăit-o integral, plină până la refuz. Mai voiam o zi doar de National Galllery!
Trafalgar Square este dominată de statuia lui Nelson, cel care l-a înfrânt pe Napoleon și a evitat invadarea Angliei de către Franța. Se spune că atunci când a fost terminată, 14 muncitori s-au adunat în vârf și au servit masa: sigur au avut belle-vue! Postamentul și leii de pe laterale au fost turnați din tunurile topite capturate de flota britanică victorioasă și sunt încălecați de copii și oameni mari cât e ziua de lungă. Am trecut de mai multe ori prin Trafalgar pentru că era foarte aproape de hotelul nostru și de fiecare dată am găsit leii sufocați!
(cam așa o să fim și noi într-o bună zi!)
Ziua s-a încheiat târziu, la Palatul Parlamentului și pe Westminster Bridge privind la Tamisa cea agale și copleșitoare, până am început să zgribulim de la răcoare. Eram epuizată, dar foarte mulțumită, căci trăisem într-o zi cât în cinci!
Îmi rămăseseră în minte picturile de la National Gallery și cuvintele lui Van Gogh: "What colour is in a picture, enthusiasm is in life.". Celelalte imagini și locuri se înghesuiau să își ceară tributul de contemplare, în timp ce mai adăstam pe băncile-bărci de lângă hotel, cu toată zgribulirea și oboseala adunată peste zi, trăgând concluzii și minunându-ne ca doi copii de toată frumusețea diversă din lumea asta mare care așteaptă să fie primită, văzută, asimilată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu