"Călătoresc ori de câte ori pot. Urăsc să îmi fie viața întreruptă de rutină." - Caskie Stinnett - să călătorești ca și cum ai avea o boală ce nu poate fi tratată decât dacă te expui altor spații, altor oameni, cu riscul de a te "îmbolnăvi" mai tare. Sănătoasă boală!
Dis-de-dimineață ne-am înființat la Catedrala Sf. Paul, deoarece voiam să o prindem chiar când se deschidea, pentru a evita aglomerația extremă de peste zi. Un lucru care m-a deranjat la britanici: pun taxă de intrare în catedrale (12,5 lire la Sf. Paul și 15 lire la Westminster Abbey)! La capitolul acesta, îi dădeam dreptate ghidului nostru că multe lucruri pentru englezi înseamnă ban, ban și iar ban, pentru că, sincer, înțeleg o taxă la un muzeu, la o galerie, la un spectacol, dar la o biserică mi se pare deplasat: vorbim de un loc al lui Dumnezeu și de o apropiere de scara virtuților, dar punem taxă de acces la ele. "Dumnezeu intră în viețile noastre numai dacă îl invităm." - este îndemnul de pe pliantele de la Catedrală, dar au uitat să specifice că se mai filtrează și un loc dreptunghiular sau triunghiular numit buzunar ca să ai acces la casa Domnului din țara lor. Mda! Pură fățărnicie!
Dar astea sunt legate de ceea ce fac oamenii cu ceea ce posedă, nu este de blamat Catedrala în sine, care este absolut uimitoare: am stat cu gura căscată la tavane mai ceva ca un copil care vede o minunăție! Este a cincea biserică ridicată în Londra, refăcută după un incediu de către Christopher Wren într-o manieră de-a dreptul monumentală: domul ei are 108 metri și este al doilea din lume ca dimensiuni, doar cel de la Sfântul Petru din Vatican fiind mai înalt. Catedrala a fost proiectată pentru a găzdui diferite ceremonii de stat, fiind mai mult o biserică a poporului, pe când Westminster este una a regalității. Aici a avut loc nunta Dianei cu Prințul Charles și funeraliile lui Sir Winston Churchill.
Mozaicurile de pe tavanul în cruce care unește cele patru brațe sub cupolă sunt cu aur și cu verde, cu elemente florale și foarte asemănătoare artei bizantine: practic simți catedrala ca pe un hibrid Orient-Occident și nu mă săturam să revin prin galeriile laterale să le văd din toate unghiurile! Tot aici se află Galeria Șoaptelor, dar nu am avut timp să urc sub cupolă pentru a verifica dacă se aud într-adevăr cuvintele șoptite de-a lungul peretelui cupolei. În criptă este mormântul lui Nelson, cel care a înfrânt armata franceză a lui Napoleon la Trafalgar și a împiedicat Franța să invadeze Anglia și mormântul arhitectului Catedralei, Sir Christopher Wren, al cărui epitaf este destul de sugestiv relativ la părerea despre sine: "Cititorule, dacă îmi cauți monumentul comemorativ, uită-te în jur."
(nea Tomiță a vrut cadou de ziua lui o poză la înălțimea solului (mereu mă ironizează cu munții!) - m-a întrebat odată câți munți de peste 2000 de metri am urcat și i-am spus ca nu foarte mulți, vreo 4 în Făgăraș și vreo 3 în Retezat, iar el a comentat: "Dacă așez toți munții ăștia unul peste altul, ajung la înălțimea Everestului. Să înțeleg că ați urcat și Everestul?"
Între Catedrala Sf. Paul și Westminster Abbey am putut respira aerul londonez: pub-uri, phone boots, aglomerație, eleganță, comerț la tot pasul, atmosfera gri specifică, trafic infernal, terase cu oameni relaxati care enjoy themselves, cartiere conservatoare, majoritatea zonelor construite au clădiri de 3-5 caturi și vestitele double-deckers roșii ca niste bondari. Cartierele sunt mono-arhitecturale, este urmărită simetria, ordinea, unele artere seamănă cu Paris-ul, dar străzile sunt mult mai înguste. E uimitor cum reușesc autobuzele lor să se miște pe străzile acelea atât de înguste!
Westminster Abbey a fost a doua oprire a zilei, la doi pași de Palatul Parlamentului și de Big Ben. În 960 a fost proiectată drept o mănăstire benedictină, ulterior fiind modificată de regele Edward I (sau Edward the Confessor), care a devenit primul monah înmormântat aici. Astfel, Westminster a devenit locul de încoronare (cum este Catedrala de la Reims în Franța) și de înmormântare a suveranilor, este o parohie regală specială, fiind direct subordonată monarhiei. Făcând turul ei am văzut Colțul Poeților, unde sunt înmormântați Chaucer (primul poet înmormântat aici), Ben Johnson (în picioare!), Tennyson, iar Shakespeare, Shelley, Keats, T.S. Elliot, Oscar Wilde au plăci comemorative. Este plin de morminte ale unor figuri importante din istoria britanică (pe care nu le știam oricum!), de unele personalități (Newton sau Livingstone), precum și cripta Elisabetei I pusă față în față cu cea a Mariei Stuart. Față de St.Paul, Westminster este mai sobră, pare a fi o catedrală-cimitir-martor al istoriei.
Un fapt divers de menționat: am abordat un steward (un ghid) în Catedrală, un englez înalt cu părul alb, să îmi spună unde este tronul încoronării. M-a lămurit că nu îl voi găsi, pentru că era dus într-o sală specială la curățat. M-a felicitat pentru accentul meu britanic si pentru engleză și m-a întrebat de unde sunt. I-am spus de România și a dat replica: "Where is this Romania? And what kind of language is there?". I-am explicat că suntem vorbitori ai unei limbi neolatine, singura din sud-estul Europei și suntem înconjurați de limbi slave: suntem o ciudățenie de rezistență lingvistică în zonă. A spus: "Quite interesting!" și mi-a mulțumit că l-am lămurit, dar, sincer (recunosc, în idealismul meu falimentar!), nu mă așteptam să nu știe nici măcar pe unde suntem în Europa: practic, toate națiunile mari, cu putere de-a lungul vremii, se închid în turnul de fildeș al poziției generoase pe care istoria le-o conferă, pentru că ceilalți se raportează la ele, nu invers. Noi, cei minori (dreptate mare avea Cioran!), învățăm despre ei, dar invers nu prea se întâmplă, deși am întâlnit și exemple care infirmă ipoteza aceasta: ghidul de la Atena (Costas) sau cel pe care l-am avut în Praga (Otto). Astea deja sunt discuții legate de imagologia popoarelor! (Ovidiu, unul din subiectele de discuție pregătite pentru Făgăraș!).
Lângă Westminster se află Lady Chapel, construită de Henric al VII-lea (care e înmormântat în Westminster), cu cele două (ni s-a spus) ceasuri vechi astronomice. Nu am avut pe cine întreba cum funcționează, dar presupun că e ceva legat de umbră și lumină!
Jumătate de zi a fost alocată excursiei opționale la reședința regală de la Castelul Windsor, locul cu 900 de ani de istorie, construit de William the Conqueror. Sincer, este un castel de Ev Mediu, mare într-adevăr, bogat, incredibil de minuțios decorat și opulent mobilat. Casa păpușilor (France și Marianne) este o lume în miniatură seducătoare, apartamentele regale sunt somptuoase, turnul central este proiectat ca la o fortăreață, iar pereții interioarelor găzduiesc opere originale ale lui Rembrandt, Rubens, Van Dyck, Bassani. În Capela Saint George este mormântul lui Henric al VIII-lea (practic am văzut mormintele celor mai importante figuri din istoria britanică, în afară de cel al reginei Victoria). Camera Jartierei prezintă însemnele prin care cineva primește titlul nobiliar de Sir, iar Sala Cavalerilor este cea mai mare sală din palat. Nu există aceeași strălucire ca la Versailles, deși Charles al II-lea a făcut multe modificări la el pentru a semăna cu palatul francez.
Odată ce vezi mai multe spații culturale începi inevitabil să faci comparații: Atena și Roma își au temeliile pe antichitate, Londra este profund marcată de Evul mediu, iar Parisul de iluminism. Nu înseamnă că celelalte epoci istorice nu sunt prezente, dar la fiecare este evidențiată una anume și în planul prezentului toate sunt configurate într-o altoire vechi-modern și în părți separate de modernitate totală. Specific în tipul de farmec!
Odată ce vezi mai multe spații culturale începi inevitabil să faci comparații: Atena și Roma își au temeliile pe antichitate, Londra este profund marcată de Evul mediu, iar Parisul de iluminism. Nu înseamnă că celelalte epoci istorice nu sunt prezente, dar la fiecare este evidențiată una anume și în planul prezentului toate sunt configurate într-o altoire vechi-modern și în părți separate de modernitate totală. Specific în tipul de farmec!
(după atâta mers, am prins și eu o bancă!)
Anul acesta am avut parte de un grup cel puțin interesant: pe de o parte au fost cei 20 de adolescenți cu profesoara lor, pe de altă parte au fost cei trecuți de 40 de ani, unii intelectuali, vorbind des despre faptul că nu și-ar fi imaginat pe vremea comunismului că vor ajunge să calce prin Anglia. 2 generații total diferite ca mentalitate și consistență: una prinsă în trecut și apreciind prezentul ca pe o mirare imposibil de conceput în tinerețea lor, alta trâind strict în prezent, mai puțin interesată de cultură și orientată spre distracție, spre plăcerea imediată, spre palmares. Am putut observa de-a lungul a două săptămâni o interacțiune socială și umană foarte activă, fiecare parte de grup încercând să își revendice dominația. Tare români mai suntem la capitolul acesta!
Eu nu m-am prea stresat, sincer! Am observat, am mai comentat când a fost cazul, dar în general am fost preocupată să absorb cât mai mult din locul în care sunt, nu să îmi consum energia pe românisme pe care le găsesc din plin acasă, ca pe niște buruieni nedorite! E dificilă educația respectului la noi, tare dificilă!
Un comentariu:
in 20 de minute de citit blogul am aflat mult mai multe decat in cele 9 luni traite acolo....se vede ca v-a placut si astept cu nerabdare si urmatoarele articole...
Trimiteți un comentariu