Următoarea buclă a fost în Belgia, o țară cât Oltenia noastră, cu o capitală de 1 milion de locuitori și vestită printre altele pentru ciocolată (delicioasă!), dantele și orașe împodobite. Am oprit mai întâi la unul din palatele ducale, reședința prințului belgian, dar am găsit închis pentru vizitare întrucât primul-ministru își dăduse demisia, țara era în fierbere politică și presă aștepta agitată. Acolo ne-a abordat un belgian, JEAN-MARIE MALOUX, un pensionar de 65 de ani, care s-a oferit să ne conducă la celălalt palat ducal, reședința ducelui și a ducesei, deschis spre vizitare întrucât familia regală era în vacanță.
Norocul nostru a fost suplimentat de faptul că omul acesta a stat cu noi 9 ore, până seara târziu, și ne-a dus peste tot, ne-a dat o groază de detalii despre Bruxelles și despre belgieni, încât a comasat în turul nostru echivalentul a mai multor zile. Am vorbit cu el în franceză, dar se mișca lingvistic în engleză, italiană, flamandă (în învățământul belgian se studiază obligatoriu franceza și flamanda), iar în septembrie voia să se apuce de chineză, deoarece avea prea mult timp la dispoziție (se pensionase în iulie și într-o lună se plictisise de noul lui statut). A vorbit în continuu: știa aproape fiecare clădire, ne-a dat informații despre mentalitate, detalii culinare, prețuri la case, istoric, ne-a sugerat restaurante și locuri de unde se putea cumpăra ciocolată la kilogram la prețuri mai accesibile. A fost o călăuză ce ne-a arătat propria casă!
(dl Jean Marie Maloux explică Irinei detalii legate de monarhia belgiană)
Bruxelles a fost un bogat oraș al Evului Mediu datorită comerțului cu pânză, dar prosperitatea nu i-a adus și autonomie politică, deoarece guvernatorii burgunzi, austrieci, francezi și olandezi au descurajat orice formă de autoguvernare. În 1830 stăpânirea olandeză ia sfârșit odată cu revolta locuitorilor din Bruxelles, care îl urcă pe tron pe Leopold I, în poziția de prim rege al noului regat al Belgiei. Fiul său, Leopold al II-lea, va avea o influență covârșitoare asupra schimbării la față a orașului: a ridicat cel mai înalt palat de justiție de pe continent, muzee, a construit o cale ferată, imediat urmând perioada Belle Epoque și influențele de Art Nouveau.
Locul care condensează toate aceste lucruri este Grande Place (Grote Markt) unde se află primăria realizată în stil gotic, sediile breslelor în stil baroc, La Maison du Roi în stil renascentist - există roată-împrejur o triadă arhitectonică uimitoare, încât nici nu știi unde sa te uiți mai întâi. Grande Place este practic inima orașului, bâzâie de lume, iar cafenelele gem de doritori de atmosferă, fiind o reală plăcere (spun din probat pe pielea mea!) să stai și să savurezi o ciocolată caldă (repet - ce ciocolată!), în timp ce oamenii trec, se miră de ceea ce văd, fac poze, se odihnesc sau fac un popas să verifice roțile la biciclete!
(lângă această Maison du Roi se află sediul breslelor din Evul Mediu, cu detalii de diferențiere față de celelalte bresle, unele înguste, altele ample, aparținând arcașilor (La Louvre), luntrașilor (Le Cornet), tâmplarilor (Le Sac), brutarilor (La Maison de Boulangers))
(Hotel du Ville are o ciudățenie arhitectonică: este asimetrică!)
Din Grande Place curg străduțe în toate direcțiile. Noi am luat-o pe o arteră plină de chocolateries, de waffe bruxelloise (ne-am și înfruptat, că erau atât de ademenitoare, încât nu puteai rezista - logic, tot cu ciocolată!), de magazine de dantele, de jeleuri, de colțuri cu mimi și multă aglomerație de pași și vorbe, până am ajuns la...
...Manneken Pis. Ce este? Pe ușile de la băile din timpul comunismului era copilul făcându-și nevoile relaxat! Sunt mai multe legende legate de această fântână, dar dl Jean Marie ne-a relatat-o pe cea mai răspândită: fiul unui comerciant bogat s-a rătăcit în timpul unei vizite în oraș și tatăl lui a angajat oameni care l-au căutat timp de 5 zile, găsindu-l în cele din urmă ușurându-se fericit într-o grădină. Drept mulțumire pentru ajutor, comerciantul a construit această fântână și se pare că ea a devenit ulterior un simbol de...ușurare!
Reveniți în Grande Place am fost conduși la Galeriile Saint-Hubert, formate din două artere: una a regelui și alta a reginei, foarte asemănătoare Galeriilor lui Vittorio Emanuelle al II-lea din Milano, cu multe cafenele și magazine. A urmat Arcul de Triumf, cu o deschidere impresionantă în ambele părți, cu două muzee aflate în renovare, un loc de mândrie națională prin care se marchează obținerea independenței în 1830 de sub suzeranitatea olandeză. Am observat la ghidul nostru belgian ceva ce la noi nu prea se mai găsește: mândria de a fi belgian, de a aparține unui popor și de a susține fără niciun fel de ezitare acest lucru. Poate există mai multă motivație pentru această atitudine, căci Belgia înseamnă ceva mai mult decât România pe harta lumii actuale, dar din acest mod de raportare vine și munca pe care oamenii o depun pentru ca locurile marcate de ei să aibă o anumită înfățișare și substanță. Știu: multe bănci, mulți bani implicați, multe interese, o istorie axată pe bogăție ușurează această muncă, dar este vorba și de o mentalitate, pe care noi încă nu o avem generalizată, ni se pare grea, chiar păguboasă, suntem tot la piciorul broaștei, la nivelul grijii pentru propria zonă de 2 metri din jurul nostru și atât. Of!
(o parte din grupul nostru - clanul vesel de la Huși, făcând poze de...sprijin cu profesoara!
Octav, unul dintre ei, avea un umor (auto)ironic și dimineața ne mai citea din însemnările lui de călătorie - spre exemplu Jurnalul celor 3 portocale - "plecasem din Iași cu 3 portocale de braț și ne sorbeam oranjul din priviri")
Palatul de Justiție este grandios și oferă o priveliște superbă asupra orașului din piața unde se află un monument al eroilor căzuți în războaie. O formă plăcută de relaxare e cea aplicată de unii tineri, cocoțați pe ziduri împreună cu muzica din căști. La nivel muzical ai și o posibilitate de alegere: un țigan cu scripcă, de prin spațiul nostru mioritic, îți cânta ce voiai dacă îl retribuiai. Era chiar bucuros că vede români și se plângea că e greu în țări străine, că nu prea merge treaba, că trebuie să muncească. Mare problemă munca asta!
Următoarea oprire a fost la Notre-Dame de Saint-Michel, construită în secolul XIII de către Henri de Brabant în inconfundabilul stil gotic. Ne povestea Marius, ghidul nostru, cum a fost întrebat într-o excursie de către un participant: "Când a avut timp omul asta care a făcut catedralele să le facă pe toate și în atâtea țări, nu doar în una?". Pertinentă curiozitate, nu?
A doua zi a urmat Palatul Ducal, unde a trebuit să îmi las la intrare aparatul foto, împreună cu alte 30 de aparate ale grupului, căci regulile erau foarte clare. Un domn care avea un aparat foarte performant și scump nu prea voia să îl lase (nici eu nu m-am îndurat chiar din prima!), a încercat să le explice celor de la intrare că le garantează că nu face poze, doar să îi permită să intre cu el. I s-a spus clar că aceasta este regula: dacă o respectă, intră, dacă nu, poate face loc altcuiva. Până la urmă, domnul s-a conformat și ne-am recuperat toți aparatele la ieșire, fără niciun fel de probleme. Interiorul este imens, opulent, luminos, ca un muzeu, și am găsit și o expoziție despre legătura omului cu natura din perspectivă animistă, totemistă, panteistă și naturalistă, plus un loc de joacă inteligentă într-o sală de bal.
Am avut timp să vedem orașul pe îndelete și să mai nimerim și peste câte un țigan de-al nostru, care, bucuros că dă peste români, a crezut că obține și vreo pomană. Ne-am ales cu o droaie de înjurături (specifice!) și cu un blestem din acela învățat de la Mama Omida!
Deliciul final a fost Atomium. În drum spre el, am încercat să atentez la siguranța unei mașini vintage (sunt multe în Bruxelles)! Atomium a fost construit pentru Expoziția Mondială din 1958 pentru care a fost realizat și Turnul Eiffel, reprezintă un atom de fier mărit de 16 miliarde de ori și a devenit un simbol al orașului, simțindu-te strivit sub măreția lui. Poți urca 80 de trepte interioare până la una din cele 4 sfere inferioare, cobori 186 la exterior sau poți urca la sfera superioară unde așteaptă un restaurant și panorama asupra Bruxelles-ului. Noi am fost să îl vedem noaptea, luminat, după cum ne sfătuise ghidul belgian!
***LUXEMBOURG - înainte de a ajunge la Bruxelles, am trecut și prin Luxembourg o jumătate de zi, deși mai fusesem și anul trecut. În seara de dinainte am fost cazați acolo, chiar lângă Filarmonică, la Hotelul Melia. Ce a fost în plus? Plimbarea cu trenulețul prin straturile de fortificații inferioare, Palatul Ducal în care activează Parlamentul, Filarmonica și parcul din spatele ei.
(se merge cam o oră și jumătate cu trenulețul, destul de încet, ai căști pe post de ghid
și treci practic dintr-un etaj de fortificație în altul)
(podul de sticlă leagă Palatul Ducal de o anexă laterală -
săracii parlamentari, să nu cumva să slăbească la coborâre de trepte!)
(o clădire a instituțiilor europene situată în cartierul modern al Luxembourg-ului)
Filarmonica este o clădire futuristă (aflată la polul opus față de Opera Garnier din Paris sau de Scalla din Milano sau de Opera de la Viena), făcută din metal și 2 rânduri de tuburi laterale, geometria ieșind în față ca notă dominantă, iar când te plimbi printre coloanele gigantice și perfecte ai senzația că ești într-o pădure de mesteceni stilizată. Te descurajează însă excesivul control uman, natura devenind doar un detaliu de decor puternic domesticit și o răceală se transmite de la construcțiile perfect aliniate, dispuse în spațiu sub dezideratul ordinii umane (parcă eram pe vreo planeta din Star Trek și îl așteptam pe Data să răsară de pe undeva!). Industrializarea ne-a îndepărtat de natură, iar tehnologizarea ne-a dus chiar în altă zonă: am câștigat la nivel de comfort și nu voi fi ipocrită să afirm că nu e lucru bun, pentru că și eu mă bucur de comfort, dar nu mă pot obișnui cu un spațiu din care natura a fost abolită.
Parcul din spatele Filamonicii era format din arțari perfect aliniați, la baza fiecăruia fiind un furtun de apă pentru udare și numele unei țări cu anul în care aceasta a intrat în Uniunea Europeană. Am dat întâmplător peste acest detaliu, chiar la România - 2007. Ochiul de apă, de fapt o arteziană orizontală, imită practic un lac și toată zona este o simili-natură pe care omul o controlează ca pe o miniatură aflată la dispoziția lui. E o joacă de creator, specifică firii umane, dar pe mine, ca privitor, mă face să prefer de 10 ori sălbăticia veritabilă și clorofila din frunză și piatra căpoasă decât surogatul de natură dintre betoane. Totuși, Occidentul păstrează destul de multă verdeață și pădure în afara zonelor moderne și a aglomerărilor urbane, cel puțin în Austria și în Germania este un deziderat evident.
Și dacă tot am pus problema sălbăticiei, am să închei postarea cu un slogan de la Muzeul de istorie din Luxembourg:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu