16 august 2010 - Abația de la MELK și o ocheadă la Alpii Austriei

Neastâmpărul meu de a călători a primit în luna august 2 săptămâni de potolire a poftei! După așteptare și ușoară lâncezeală în vacanță, după supărarea că am ratat 7 zile de Făgăraș din cauza unei probleme la genunchiul drept, pe care medicul m-a sfătuit să îl menajez și să nu îl supun unui asemenea efort în condițiile în care cerea repaus, a venit și călătoria cu multe bucle peste granițele țărișoarei noastre unde devine din ce în ce mai dificil să respiri și să fii. Cum curiozitatea mea a început să crească vertiginos și să am nevoie aproape indispensabilă de libertatea și de esențialul pe care le întâlnești când pleci de acasă și spargi rutina, ieșirea a fost mai mult decât un clasic timp de concediu, căci: "Lumea e o carte și cei care nu călătoresc citesc doar o pagină." (Aldous Huxley). Am impresia că am fost plecată 3 luni, pentru că timpul a fost foarte dens și după 2 zile deja mă rupsesem total de "acasă" și de contextul familiar al vieții mele.

Dar să nu mai lungesc atâta cuvintele și să trec la fapte! Am să sar peste drumul până la graniță, peste Budapesta și am să mă opresc în relatările mele la prima noutate, adică la mănăstirea benedictină de pe un mal stâncos al Dunării, la Abația de la Melk din impecabila Austrie. Ducele Leopold al II-lea a fondat-o în locul unde se înălța o fortificație, după aceea Maria Tereza a făcut-o palat al Habsburgilor și, în cele din urmă, a fost donată ordinului benedictinilor. Sub conducerea lor a suferit o serie de modificări: unele anexe au fost dărâmate și reconstruite în acord cu tendințele baroce ale vremii și o școală a fost înființată (activă și azi cu cei 900 de elevi ai săi). Când Josef al II-lea a inițiat o reformă prin care desființa toate mănăstirile pe motiv că nu au un rol social evident, Abația a scăpat, întrucât existența școlii justifica din plin contribuția socială. Construcția este impresionantă ca dimensiune, fantastică în diversitate și îți transmite impresia unei simfonii arhitectonice, având o deschidere copleșitoare spre Dunăre.

Fațada se afla în ample lucrări de renovare și, după ce am trecut prin Sala Benedictină, am ajuns în Curtea Prelaților, unde Marius (ghidul) ne-a împărțit biletele (9 euro) și am fost preluați de un ghid al abației, care, timp de 2 ore, ne-a purtat pașii prin interioare, punctând mereu aspecte esențiale din istoria mănăstirii.

Ca și la Louvre anul trecut, pot spune că muzeografii austrieci realizează artă la nivelul dispunerii exponatelor, a curgerii de poveste a turului din camera albastră în cea verde, apoi în cea roșie, în cea galbenă, în cea albă. Spre exemplu, în prima cameră, cea albastră, erau detalii asociate legendelor legate de viața Sf. Benedict: peștera simboliza povestioara conform căreia acesta a mers la Roma, dar, profund deranjat de gălăgia orașului, a preferat să stea la marginea unei păduri, într-o peșteră. Trecerea din camera albastră spre cea verde este marcată de un fel de portic unde sunt însemnate virtuți și trepte, care marchează ierarhizarea în viață. În sala albă există sculpturi care par a se naște din pereți și reprezintă gestația umană la nivel de spirit, contorsionările și mișcările fiind necesare menținerii unui suflet viu, iar citatul despre mișcare (Motion is a sign of life) mi-a plăcut la nebunie și am să traduc o parte din el:

"Când mă aflu în mișcare, văd doar o parte, un aspect. Unele lucruri sunt neclare și eu percep doar fragmente, nu întregul. Când sunt în mișcare, în drumul meu, ating mereu alte țărmuri, cunosc lumea, alți oameni, pe mine însumi și îmi stabilesc mereu altă țintă. Deși nu pot percepe tot adevărul atunci când mă aflu pe drum, în mișcare, această lipsă de perfecțiune este semnul prin care îmi dau seama că sunt viu."

Biblioteca este de fapt o sală somptuoasă, foarte luminoasă, pe al cărei tavan se găsește înfățișată zeița rațiunii îndemnând umanitatea să treacă de la barbarie la viața spirituală și culturală. Sunt adăpostite 80.000 de cărți și 20.000 de manuscrise vechi și bogat ilustrate de către călugării benedictini, care consideră că Dumnezeu trebuie adorat prin toate lucrurile. Dacă vrei să studiezi vreo carte, faci cerere și ți se permite, după ce sunt analizate motivele cercetării și relevanța consultării anumitor cărți pentru studiul individual.

Din 2004 se întâlnesc la Abația din Melk minți luminate din toată lumea (a participat și Dalai-Lama) în cadrul Waldzell Meetings - Global Dialogs for Inspiration, iar rezultatele gândirii lor sunt adunate în Colecția Waldzell: textele dialogurilor sunt închise în incunabule asemănătoare celor folosite în lumea antică. Acestea sunt așezate într-o curbă a lui Moebius de lemn, prin care se simbolizează infinitul la nivelul domneniului cunoașterii și reflectarea asupra sinelui, pe scurt - căutarea neobosită a sensurilor vieții. Pe spirală sunt trecute numele celor care participă la întâlniri și sunt incluși între gânditorii vremurilor noastre.

Înainte de a intra în biserică, se ajunge la un balcon de belle-vue asupra Dunării și a localității de lângă abație. O ploaie trecătoare ne-a făcut semn de departe și a răcit puțin atmosfera, dar, sincer, a fost foarte bine, căci plecată din țară de la temperaturi de peste 35 de grade, oleacă de răcoare părea de-a dreptul paradisiacă. E ciudat un lucru: drumul prin România s-a desfășurat cu o temperatură afară de 38 de grade și în autocar de 23, dar cum am trecut granița cu Ungaria s-a închis brusc vremea și s-a făcut răcoare, iar în excursie temperaturile au fost până în 27 de grade, adică mai mult decât comfortabil decât la noi. Mda!

Ne-am încheiat periplul încântați! Am văzut și o familie de cicliști, plecați cu 2 copii la drum (cel mic era într-un cărucior special), fiecare cu răspunderile lui de călătorie, împingând la bicicletă în funcție de putere și...tonaj:

Austria este 75% muntoasă. Deși nu era inclus în traseul inițial, drumul prin Alpi a fost o enormă bucurie pentru mine: am traversat Valea Traun pe lângă Lacul Traunsee...

...și ne-am oprit la Sankt Gilgen, locul unde s-au filmat părți din Sunetul Muzicii, și la Lacul Wolfgangsee. Aer de muuuuunte, seninătate și albastru copleșitor, liniște mult căutată, libertate de a respira cu plămânii la capacitate maxima - cam astea erau promisiunile muntelui, care m-a sedus total, că îmi venea să nu plec mai departe, simțindu-mă în elementul meu, mai ceva ca rațele mișcându-se agale pe lacul transparent!

Am visat albastru în seara aceea! Dar puteam visa și verde căci atâta curățenie nu am văzut în nicio țară europeană în care am fost. Ocidentalii sunt cunoscuți pentru simțul ordinii și al curățeniei, dar parcă Austria deține superlativul - ai impresia că iarba cere voie să crească și nu îndrăznește nicio buruiană să treacă bordura de la autostradă sau colțul vreunei proprietăți la vecinul. Nu știu cum reușesc (grad de civilizație ridicat și simț de răspundere, mai mult ca sigur!), dar austriecii au o țară absolut demențială! Se vede și la noi că Transilvania, acolo unde au avut ei influență, arată altfel față de Moldova!