2-9 august 2009 - RETEZATUL şi sălbăticia pietrei

Am ajuns din excursia mea cu multe episoade pe 1 august, dimineaţă. Aveam să despachetez bagajele şi să fac altele pentru că pe 2 august, la 20.45 plecam spre...munţii Retezat!

Încărcată cu "casa melcului" pus pe drumuri, m-am întâlnit cu Marius şi ne-am îndreptat spre gară unde aveam să întregim trupa cu Remus, Alexandra şi Cristina, plini şi ei de bagaje până în dinţi, căci doar plecam pentru o fâşie serioasă de timp.

ACTORII:
Alexandra, proaspăt revenită din Deltă, o fată pe care am descoperit-o în ieşirea aceasta ca pe un om foarte sensibil, cu o fire nebunatică, atentă la cei din jur şi la detalii, "partenera mea" la joaca fotografică şi un om tânăr care vrea să vadă lucrurile mişcându-se în România.

Cristina - omul care ar putea zbura pentru prietenii ei, dacă i s-ar cere, un om pasionat de a se face utilă şi a-i ajuta pe ceilalţi, care râde cu poftă când are motiv, devine uşor melancolică...tot când are motiv şi merge ca o gazelă pe drumuri de munte! Adică...repede!

Remus - între credinţă şi filozofie se află încadrat Remus, la fel între seriozitate şi umor în doze infinite, el asigurând în permanenţă starea de spirit înaltă a grupului, replica "Ce oameni!" devenind preferata noastră. Cu oameni aşa aerisiţi să tot pleci, căci ştiu să aplice şi gluma când e cazul, şi atitudinea matură când se cere!

Marius - omul de bază cu alesul traseelor, care mereu a făcut treabă bună şi ne-a oferit în fiecare zi drumuri variate, încât nicio zi nu a semănat cu cealaltă. Ce am apreciat eu foarte mult a fost grija şi răbdarea pentru grup, destinderea în mers pe munte şi faptul că am avut nişte porţii serioase de râs prin tandemul făcut cu Remus. Babani băieţii!

Daniela - dacă ar trebui să îmi fac autoportretul, ar trebui să notez unele nemulţumiri personale referitoare la ritmul pe munte, dar în rest...seninătate cât încape şi ce spun partenerii mei de munte.

Piesa a decurs în acte în felul următor:

ACTUL I (2-3 august 2009)
Luam trenul Iaşi-Timişoara până în Simeria: ne aşteptau cam 11 ore de mers cu acceleratul, de la 20.45 până la 8.15. La casa de bilete am avut surpriza de a începe cu stângul călătoria noastră: nu mai erau bilete cu loc, singura opţiune fiind să stăm în picioare. Am luat bilete aşa (68 lei - biletul întreg) şi ne-am înarmat cu multă energie pentru a rezista drumului: unii au stat şi au păzit bagajele (băieţii), alţii au dezertat la o bucată de noapte (logic, fetele!).

În Simeria am luat la 10.15 un personal spre Ohaba de sub Piatra (căreia Remus îi spunea mereu Obaha) şi timp de o oră am mai tras un pui de somn şi am mâncat din cozonacul făcut de mama Cristinei, cu noi mergând şi Marusia, o fată localnică tare curajoasă ce ne-a furnizat detalii despre zonă.

La 11.15 eram în Ohaba şi luam un maxi-taxi până la Cabana Cârnic (15 lei), de aici urmând să ne punem picioarele în funcţiune şi să luăm contact cu poalele muntelui, urcând spre Cabana Genţiana, la 1678 m. În formaţie de 5, ca degetele de la mână, aşteptam să ne dezmorţim la drum şi să mai amăgim somnul până ajungeam la Genţiana.

Am făcut un popas la Cascada Lolaia şi apoi ne-am continuam incursiunea prin pădure până la Genţiana, pe o vreme care devenise umedă şi ne tot ameninţa când cu ploaie, când cu soare, nefiind încă hotărâtă cum să ne trateze.

De la 12.30 la 17 am mers spre Genţiana şi am hotărât să rămânem peste noapte aici (20 lei/patul), a doua zi urmând să o pornim spre muntele serios şi golaş de pădure. Armate de ţânţari ne-au făcut "franjuri" nervii şi pielea, scoţându-ne din sărite şi nelăsându-ne nici măcar să ne tihnească mâncarea. Dar aveam să scăpăm de ei în curând!

ACTUL II (4 august 2009)

Soare, aer bogat de munte, apă rece, drum întins de la Cabana Genţiana la Şaua Bucura (2200 m), cu trecere pe lângă Lacul Pietrele şi campare la Lacul Bucura (2040 m): acesta era planul zilei şi ne-a ieşit. Chiar cu surprize incluse: bulboana a stârnit intenţii de afundare, dar şi puneri rrrreci în practică! (pozelor cu băieţii nu am voie să le dau drumul în lume, de data asta!)

Mult jnepeniş de-a lungul drumului spre Şaua Bucura, bolovani imenşi care aveau să se transforme în mări de grohotişuri la înălţime, montaniarzi care urcau odată cu noi sau coborau de la lacul Bucura şi ne spuneau cu dragă inimă cum s-a comportat Retazatul cu ei. Înaintam începând să ne minunăm de deschidere şi de lacul Pietrele care primea supus răsfrângerea muntelui în apele sale liniştite.

În cele din urmă, după un urcuş pieptiş, am ajuns pe Şaua Bucura şi am putut îmbrăţişa cu privirea peisajul în care trona lacul împreună cu cele vreo 80 de corturi ale oamenilor iubitori de munte. Deoarece Retezatul este parc naţional şi mare parte din el este protejat, nu este voie să se campeze decât în anumite zone (ex. lacul Bucura şi lacul Zănoaga).

Am campat şi noi lângă toate locurile gen "cazemată" ocupate deja şi ne uitam cu părere de rău cum vremea se închide şi ne obliga să scoatem şi să ne rugăm să se îndrepte a doua zi. Ne-am "proţăpit" pe marginea lacului vălurit şi am încins o discuţie principială despre specific etnic, despre "pentru ce anume merită să te sacrifici", despre destine româneşti exemplare (Mircea Vulcănescu) şi convingeri personale formate prin experimentare. Ne încălzisem la vorbă şi nu mai simţeam frigul ce se lăsa odată cu înserarea!

ACTUL III (5 august 2009)
Dimineaţa părea promiţătoare, fiecare încercând să seducă soarele să nu se dea bătut în faţa norilor şi a ceţii. Voiam să facem Vf. Peleaga (2509m), cel mai înalt vârf din Retezat: urcam înapoi pe Şaua Bucura, făceam dreapta şi ţineam traseul până pe vârf, urmând să ne orientăm în funcţie de vreme dacă mergeam şi pe Vf.Păpuşa.

Când am ajuns pe Şaua Bucura, a început şi ceaţa să se ia la întrecere cu noi: este un adevărat spectacol, pe care l-am admirat şi anul trecut în Făgăraşi, joaca aceasta dintre vârfuri montane şi ceţuri care călătoresc peste peisaje, schimbându-le total în câteva fracţiuni de secundă.

Urcând pe Peleaga am luat contact direct cu mările de grohotişuri, care îţi dau impresia că Cineva a stat să reteze şi să aşeze aşa piatra, zdrumicând-o sălbatic. Practic, ai traseu de escaladare pe unele porţiuni, nu este mers la pas. Şi chiar uneori râdeam de ce spusese acea "orăşeancă" pe internet: replica avea să devină laitmotivul zilelor următoare!

Am făcut un scurt popas de caise uscate şi un baton de ciocolată, când ne-a luat ceaţa deasă prin surprindere şi ne-a obligat să luăm o decizie rapidă...

...fie coboram înapoi pe Şaua Bucura, fie ne continuam drumul spre Peleaga. Am riscat spre vârf şi am ajuns pe ceaţă, la fel cu un alt grup care urcase pe partea pe unde noi aveam să coborâm. Apoi a început ploaia: nu am prins până acum ploaie la munte aşa cum am prins în Retezat, dar face parte din lumea muntelui, nu poţi negocia asta cu el. A fost faină de tot coborârea: ştii că te plouă şi nu te topeşte şi nu poţi decât să mergi cu grijă şi să te bucuri de moment, să mai faci o glumă şi să râzi de "bafta" ta. E păcat să te enervezi: este o doză de sălbăticie nealterată în ploaia la munte, doar că hainele umede nu sunt tocmai o bucurie! Spre seară s-a înseninat, iar băieţii ne-au spus că peste noapte a fost un cer lacrimă şi o lună maaare şi luminoasă, că îţi venea să faci muntele noaptea.

ACTUL IV (6 august 2009)

A fost ziua în care am făcut traseu în direcţia opusă, spre Vf. Retezat (2485 m). Am ieşit la marginea rezervaţiei unde accesul este interzis: practic, inima Retezatului este ţinută în forma sa originară, se văd colţi de stâncă, povârnişuri ameţitoare şi creste succesive cu trene de piatră. Vremea a fost iar pusă pe şotii, dar mai cuminte decât cu o zi înainte. Eu chiar am simţit că soarele ne alintă faţă de ziua precedentă, dar pe Retezat ne-a servit tot cu ceaţă.

Priveliştea este de-a dreptul superbă: creastă, ceţuri care bat în retragere (chiar dacă pe Vf. Bucura (2433 m) iar ne-au fericit cu prezenţa), munţi care se luptă să îşi scoată capetele la vedere, ceruri zvârcolindu-se de nori şi eliberând soarele.

ACTUL V (7 august 2009)
Încântaţi de faptul că ne reuşise Retezatul cu o zi înainte (şi Bucura pe care nu o avusesem în planul iniţial), am aşteptat să se lumineze de-a binelea, exact cum ne asiguraseră cei de la Salvamont. Doar că a plouat cam toată noaptea şi dimineaţă era tot închisă vremea, fapt ce ne-a dezarmat până pe la ora 13, când Marius a spus că el pleacă, nu stă în sacul de dormit ziua în amiaza mare. Eu şi Cristina am mers cu el, iar Remus cu Alexandra au rămas, din păcate, la cort, din cauza unui mic scurtcircuit în comunicare.
A fost o zi TOTAL neaşteptată pentru noi. Până şi Marius, care face muntele de mai mulţi ani decât Cristina şi cu mine, a spus că a fost o zi "prea adevărată".
Să o luăm cu începutul: am plecat spre stânga dinspre lacul Bucura, pe traseul spre Şaua Judelui, cu vremea destul de ok, bună de mers. Am dat peste lacuri glaciare, cascade, nelipsiţii bolovani, urcuş pieptiş spre şa. Ajunşi acolo, am făcut stânga spre Lacul Zănoaga şi nu ne-am abătut de la traseu decât o singură dată, prilej cu care eu am alunecat şi am căzut pe mâna dreaptă în încercarea mea de a-mi atenua căderea. Mi-au amorţit degetele instantaneu, căci făcusem impact cu oasele. M-am speriat când am auzit de la Marius că totul e bine atâta vreme cât niciun deget nu e rupt. Cum nu le simţeam, nu îmi puteam da seama!
Dar, ca şi cum asta nu era suficient, a început ploaia! Şi ce ploaie, mamă! Cea de pe Peleaga fusese aşa, un mic scâncet al cerului. Pentru prima data de când merg pe munte, am ajuns murată în bocanci, parcă eram într-o mlaştină, la fel şi Cristina. Am coborât spre Zănoaga, la Salvamont, unde un doctor şi un salvamontist, Bebe, ne-au luat în primire, ne-au dat ceai (ce divin a fost ceaiul acela!), ne-au pus să ne încălzim şi ne-au sfătuit ce să facem: era ora 17 şi mai erau cam 3 ore şi jumătate până se însera, aşa că aveam vreme de întors, chiar şi pe ploaie. Dar nu pe traseul din vale, prin jnepeniş, ci pe drumul pe care venisem spre ei. Mie mi s-au tăiat picioarele: când mă gândeam la abrupta şa a Judelui, la mâna mea care abia îşi revenise (aveam o contuzie minoră) şi la "sora noastră", ploaia, mă lua cu rău. Dar nu aveam altă cale: ne-au dat pungi să ne protejeze de apă, la spate şi la cap, şi am plecat, cu apa băltind în bocanci.

Am urcat cu greu şaua dinspre Zănoaga, tot pe ploaie şi sus...MINUNE!...s-a înseninat şi tot ce văzusem în ceaţă la venit, acum era clar ca lumina zilei. Nişte privelişti divine ni s-au deschis în decurs de câteva minute, s-a făcut o mare alpină ce se vedea fenomenal aproape de Şaua Judelui şi noi ne simţeam binecuvântaţi ca după atâta chin să ne bucurăm sufletele cu imensitatea aceea de frumuseţe. Muntele îţi pune răbdarea şi psihicul la încercare, dar ştie să te şi răsplătească pe măsură!

Aproape de "casă" se vedea clar şi Vf.Peleaga, şi Lacul Bucura, ca şi cum ploaia nici nu trecuse pe acolo. Ziua s-a încheiat cu un apus calm, obosit şi fericit, aşa cum eram şi noi.

ACTUL VI (8-9 august 2009)
Am ajuns şi în ultima zi. Din păcate! O lună mare a apărut peste noapte şi a rămas cu noi până dimineaţă.

Ziua a fost demenţial de frumoasă: Retezatul a fost sălbatic total şi imprevizibil absolut, cu toată ploaia, ceaţa, alternanţele de vreme bună/rea şi am avut senzaţia de ieşire din timp, de rupere de toată realitatea lăsată acasă.

Am coborât spre Cabana Cârnic, am luat cu noi pete de culoare şi detalii...

...am mâncat, ne-am pregătit de revenirea acasă, trecându-ne prin minte tot ce experimentasem şi devenind nerăbdători să facem schimb de poze.

În halta de la Ohaba de sub Piatră ne-am mai jucat fotografic şi apoi..."Hit the road, Jack!".
Piesa noastră are happy-end şi episoade ce aşteaptă să se scrie din mers, pe alte cărări pietruite.

Ca de fiecare dată când vin de la munte, mintea îmi zboară la următoarea întâlnire cu el. Ştiu că nu reuşesc să ajung la el atât de des pe cât mi-aş dori, dar un astfel de "drog" te face să nu disperi, ci să aştepţi şi să cauţi răbdătoare căi spre el.