18-19 decembrie 2010 - prin nămeți de la Izvorul Muntelui la Cabana Dochia

Muntele te învață mai mult decât zece biblioteci la un loc

Nicolae Iorga

În sfârșit iar la munte!! Ultima perioadă a fost foarte aglomerată, iar prea-multul-timp acordat camerelor dinăuntru m-au cam făcut să reduc viteza și să funcționez (cum zice șoferul nostru, Adi!) pe pilot automat. La sfârșitul oricărei ieșiri ajung la aceeași concluzie: apreciez o zi la adevărata ei valoare, pentru că, aici, în oraș, unde comoditatea mă cuprinde foarte ușor sau unde pretexte de a amâna una, alta, ies la iveală ca ciupercile după ploaie, multe zile trec prinse în rutină și devii semi-anesteziat. Desigur, nu mă plâng integral, pentru că aș fi nerecunoscătoare, dar știu întotdeauna că este loc de plusuri și că este ceva în noi, oamenii, care ne face să tot ridicăm fruntea spre un orizont mai sus, mai la stânga sau mai la dreapta, căci știm că cel din față nu este, în mod cert, singurul. Desigur, asta nu face lucrurile mai simple, ci mai extinse!

Cam lungă și filozofică introducerea mea, dar asta este când îți scrii jurnalele și pentru memoria ta: vrei să se păstreze întâmplarea, dar și starea. Bun! Apelul s-a făcut sâmbătă dimineața, după ce vineri seara fusesem la două concerte (la filarmonică și la Celelalte Cuvinte) și dormisem foarte puțin. Parteneri de cărări i-am avut pe Cristina, Adi, Remus și Marius, deși inițial trebuiau să mai fie și Alexandra, și Adrian (off, data viitoare!).

Ne-am îndreptat spre Izvorul Muntelui, pentru că băieții voiau să facem un traseu nou spre Cabana Dochia, cel marcat cu bandă albastră, cu următoarele date tehnice asociate: Izvorul Muntelui (800 m) - Curmătura Lutu Roșu - Polița cu Crini - Piatra cu Apă - Detunatele (Cetățuia și Călugării) - Cabana Dochia (1760), adică o diferență de nivel între plecare și sosire de 960 metri și un traseu lung de 5300 m. După ce am înconjurat Lacul Bicaz și am făcut un popas pentru detalii respirate la munte...

...ne-am pregătit de drum, am plătit taxa de acces de 5 lei (2 lei pentru studenți), ni s-a făcut o poză de grup (cu fularul lui Marius ca punct de interes și asortat cu traseul nostru, după cum a spus chiar el!), am plecat la luptă cu nămeții.

Traseul de 3 ore l-am făcut în 4 ore, pentru că la urcat, pe zăpadă, alunecând, frământând sub bocanci în timp ce mai cucerești un metru e oleacă mai solicitant decât vara. Eu oricum am un ritm mai domol, căci obosesc în urcare, dar ajung unde îmi propun. Asta nu înseamnă că nu am muncă de lămurire de dus cu mine însămi, de genul Hai, Dănuța, hai că poți, mama ei de treabă, te dovedește un munte așa de ușor? Și până mai vorbesc asta de vreo 150 de ori, am ajuns la jumătatea drumului, iar după încă vreo tură de motivație și de un pas în față înseamnă cu unul mai aproape de capăt, corelat cu faptul că ceilalți sunt mai în față, dar atenți mereu la mine, sunt deja la locul propus. Desigur, este vorba de efort și, din punctul de vedere al unui montaniard, traseele astea sunt ceva de genul "plimbarea de duminică dimineața", dar pentru mine, care sunt o pasionată, nu sunt nici floare la ureche, dar nici de dat bir cu fugiții.

Multă liniște, zăpadă ce se scutura de pe copaci, ca o cernere prin sită, pădure cât vezi cu ochii. Nu prea ai deschidere la perspectivă pe traseul acesta, doar sus, după Detunate, aproape de platou, unde, ajuși la îngânarea zilei cu noaptea, am primit o felie de viscol autentic și am străbătut ultima bucată pe o zăpadă până dincolo de genunchi. În pădure fusesem mai la adăpost, dar în plină întâlnire cu vântul friguros ne simțeam tare mici. Lumina de la Cabana Dochia a fost o bucurie de calibru când a apărut profilată la orizont!

Ne-am cazat într-o cameră mare, de 16 locuri, ne-a costat 20 lei patul și...

...după ce ne-am înfruptat culinar, au urmat 5 ore captivante de jucat cărți, de rentz, care ne-au ținut atenți și hliziți, o bucată superbă de distracție și simțit bine, cu două părți combatante, cu România atacând Ungaria și boieri trădători, cu parteneri educați etnic și cu buclucașul 10 de treflă, cu incendiarul joc de Totale sau durerosul Popă de Roșu. Remus a câștigat pentru România și a demonstrat cotropitorilor unguri camuflați ceea ce ei tot refuză să accepte. Desigur, tot ce scriu aici e descifrabil de noi, cei 5, care am jucat!

Lângă masa noastră erau montaniarzi de la Hai pe munte. Nu cei pe care i-am întâlnit în Giumalău și în Călimani, ci alții. Deja a devenit o regulă să dau peste ei și mă bucur că nu sunt doar încă o asociație românească ce se face că există, ci are activitate cât încape, iar cei înscriși în ea chiar fac muntele, nu doar îl promovează și atâta. Au stat, au ascultat, am făcut schimb de intenții încercând să găsim o ceapă, și, după ce m-am dus la culcare pe la 23.30 au vorbit cu băieții și cu Cristina despre jurnalele mele de pe carpati.org, despre Adi care a stat în cap în Călimani și chiar spuneau că o să ne ceară "autografe" sau o să mă ia cu ei în Făgăraș să le scriu jurnalele. M-a flatat (recunosc!) aprecierea lor și bucuria că mă recunosc, mai mult la capitolul de talent la scris, căci la cel de bătut munții pe umeri nu e chiar cazul: ei sunt montaniarzi de primă mână, dar eu sunt doar o furnică muncitoare, care se bucură de câte ori ajunge acolo și și-ar dori ca ocaziile să fie mai dese. Oricum, mare și deasă e lumea prin internet!

Noaptea a fost sub stăpânirea viscolului, care a asediat ca un turbat cabana și a vânturat zăpada în toate direcțiile, aducând un frrrrig veritabil. M-am trezit cu Marius și Cristina să prindem răsăritul, dar nu aveam ce vedea, căci ușa cabanei era aproape înghețată și prin crăpătură realizată prin forțare a pătruns o rafală de zăpadă cu viscol care ne-a lămurit că ne va vedea pe noi răsăritul de undeva de deasupra, dar noi în niciun caz nu. Câinii rezistă cum știu în furia de afară! Și..chiar nu te poți măsura cu natura, acolo, la ea acasă!

Bucata de pe platou care a fost mai solicitantă la urcat, a pus câteva probleme de afundare în zăpadă și la coborâre. Și când vorbesc de afundare, spun aproape de scufundare! Marius a tăiat drum pentru noi, căci nu se mai vedea nimic din cărarea pe care venisem și am mers orientați în funcție de stânci: pași mari, cu intrat mult deasupra genunchilor în zăpadă, nefiind siguri dacă ține zăpada din urma lăsată de cel de dinainte sau vei primi botez alb. Frrrig cât încape și o altă felie de viscol până am intrat în pădure, unde s-au mai liniștit vânturile, dar frigul era tot de mână cu noi, după cum bine se vede pe fețele partenerilor mei de drum, cu și fără ochelari!

La coborâre a fost o încântare: parcă eram pe pârtie! Am făcut drumul în doar 2 ore și nu îmi venea să cred că am ajuns așa repede la mașina lăsată în Izvorul Muntelui. Nu mai spun că am luat trânte (vreo 7) și am și primit încurajări de la Marius să persist. Adi cu ale lui "parapulpane" a vrut să intre în competiție cu mine, dar a văzut că e vorba de antrenament serios și nu s-a mai aventurat!

La capăt, Cristina a poposit pe zăpadă în razele de soare, iar Remus a supus ungurul din Marius, în spiritul lecției primite la jocul de rentz. Să nu se uite vreodată cine este în țara cui!

Ocolind lacul, în plin soare, am oprit la un cot al barajului de la Bicaz și am admirat Ceahlăul în toată splendoarea lui sălbatică, mirați de seninul care îl înconjoară, dar și de vijelia care sigur continua din plin pe vârf. Am stat la poze și am trrrrremurat pentru imagini ochioase, după care ne-am mai clătit ochii cu albul frumos și am întins pașii spre casă!

După o oxigenare de calibru și un efort de nota 10 (de treflă!), plus un pui de răceală și o tonă de haine ude sau transpirate, pot spune că: Vreau iar! Oricum, nu mă așteptam de la mine însămi la altă reacție!