1-4 decembrie 2011 - PIATRA CRAIULUI (I) - mușcând dintr-un vis copt în 4 ani - Zărnești, Poiana Zănoaga, Cabana Curmătura și Vârful Ascuțit

...nisipul clepsidrei devenit timp...

Fascinația și dragostea mea pentru Piatra Craiului au prins contur cu ceva timp în urmă și au crescut până au devenit un fel de Gulliver siamez în Liliput. În lumea noastră discursurile motivaționale și de încredere în forțele proprii sunt la mare căutare și se centrează pe ideea că nu trebuie să aștepți ca ceea ce vrei să vină spre tine, ci să apuci viața de braț și să o duci ferm spre ceea ce îți dorești. Totuși, o parte din mine a crezut mereu că unele lucruri se întâmplă în viața mea la timpul lor, oricât de nerăbdătoare aș fi, și că, deși nu e simplu să accepți vorba aceasta ancestrală și să stai cuminte până când ea se adeverește integral, senzația de "copt" răsplătește pe deplin persistența în visele propuse și înfrânarea forțării situațiilor. De ce nu am ajuns până acum pe acest munte? Nu știu exact ce motive să aleg și cred că acum, după ce mi-am preumblat pașii prin dragul meu Crai, nici nu mai contează!

De obicei îmi încep poveștile pe blog cu oamenii care-mi fac muntele mult mai memorabil, dar, de data aceasta (cu îngăduința lor!), am să dau întâietate pietrosului: atâta bucurie mi-a putut da, atâta nevoie aveam de ea, atâta liniște a coborât în mine pe crestele acelea sfidătoare, atâta îndrăgostire de viață pur și simplu și-a făcut apariția, încât am să relatez totul ca pe un dans de salsa (tot sunt ucenică în zonă!) ritmat și apropiat. Da, sunt extrem de încântată de primirea pe care Piatra Craiului ne-a făcut-o, de vremea darnică, de traseele deschise și numai bune de abordat, de faptul că surâsul nu mi-a părăsit fața cât am fost pe munte și m-am împărtășit pietrei când prindeam momente de solitudine cu înălțimile! A fost o experiență ca un mister trăit din interior: în Făgăraș, Retezat, Ciucaș și Călimani (și pe Ocolașu Mare) am mai resimțit muntele în acest fel, dar intensitatea de Piatra Craiului e mai rară - e o îmbrățișare cu pocnet de coaste și contopire, după care taci și te lași în voia muntelui!

Îmi place să mă exprim în metafore, mi se par mult mai pline de sensuri decât cuvintele seci și obiectiv(ant)e, sunt mai pe lungimea de undă a sufletului decât sărăcăcioasa logică, traduc mai mult din lume decât conceptele și așează albie pe acolo pe unde apele încearcă să curgă. Este un mod de a privi lumea, nu e infailibil și mi se potrivește, mai ales că mereu caut izvoare prin care metaforele să încolțească. Le consider profunde atunci când le întâlnesc, le dau târcoale și știu despre ele că au nevoie de pământ bun ca să se arate lumii. Muntele înlesnește un șuvoi de metafore, dar curge nestingherit numai după ce cobor de pe el, căci sus, cu fruntea în cer și un umăr pe o coastră pietroasă, metaforele se frământă în cocă, dospesc și devin azimă doar după ce plec: mă urmăresc mult timp după aceea, ca să deslușesc și să asimilez ce am găsit acolo - nu doar imagini, ci trăire, echilibru și lumină!

Decembrie. O lună pe care eu aș cam șterge-o din calendarul meu personal, pentru că te atrage în ritmurile ei de bilanț, de goană după atmosfera de Sărbători, de stagnare temporară a vieții tale active și de orientare spre ceea ce face toată lumea cealaltă. Timpul cu familia și prietenii dragi, Ajunul și Crăciunul, zăpada și muntele, filmele pe care le văd în perioada asta merită efortul de a îndura luna aceasta (sunt destule motive, da!). Nu știu: e o semiparalizie în ea, un gust amar că puteai fi muuult mai mult decât ai fost întregul an, că unele întrebări sunt tot fără răspuns, că nu ai găsit ce căutai și nu te-a găsit tot ce te căuta. Am o acută senzație de rest în decembrie, ca un orizont prea cețos ce nu mă lasă a vedea dincolo de el și ajung să nu mă justific față de mine însămi și față de ceilalți, ci doar să mă exprim.

Anul acesta am început luna decembrie cu un mare pas drept. Cu muntele și nu cu oricare munte, ci cu cel înzestrat cu majusculă în universul meu actual de pietroși. Pe lângă munte, mai există niște râuri subterane care mi-au erodat până acum (deja a trecut o treime din lună) dorința de a galopa prin această lună și pot spune că e un timp personal câștigat, nu păcălit, un timp fățiș, nu unul ascuns.

"Arborii cresc. Le dau mugurii, le pică frunzele și se întreabă: o mai fi ceva?

Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva. Morții tac. Scrutează veșnicia și tac. Lasă iarba să-i facă optimiști până toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, grămadă. Și tac, și tac, și tac…" (Marin Sorescu - Paraclisierul) - înainte de Crai vizitasem cartea aceasta și mă întrebasem cât arbore o fi în noi, câtă rădăcină ține tulpina la suprafață, câtă tăcere este în viață și câtă viață în tăcere, ajungând la o idee: trebuie să îți trăiești integral întrebările ca să găsești părți de răspunsuri. Nu știu încă să spun exact ce înseamnă asta, dar există în ea un sâmbure de adevăr și la munte vălurile cotidiene se dau în lături, iar tu apuci să te vezi, să te auzi și să îți răspunzi mult mai clar.

Să termin mișcarea "alternată" de salsa și să trec la "lado lado", adică la drumeții din Crai: Irina, Raluca (a venit de la București pentru noi, draga de ea!), George, Georgiana, Ciprian, Claudia, Ioana și eu. Cu ideea de a merge în Crai a venit Ioana, Irina s-a ocupat de cazare, eu am trimis mail-urile de anunțare și am fost un fel de lider, dar nu e mereu comfortabil în poziția aceasta. Odată ce te afli mai mult în această ipostază, înveți despre tine una, alta, despre ceilalți și e cu dublu avantaj, dar oamenii sunt diferiți și numitorii comuni se obțin prin vorbit la gard, umor și îngăduință. A fost o experiență realistă și am înțeles mai bine ce înseamnă să fii pe această poziție într-un grup. Nu e deloc așa ca la școală, unde ștrumfii sunt omuleți în devenire și ești ca un părinte. Destinderea, intențiile bune, absența "capătului de lume" și a lui "am dreptate" aerisesc tare mult atmosfera. De asta mi-a și plăcut!

Am plecat de la autogara din Iași la ora 6 dimineața și ne-am îndreptat spre Brașov, unde am ajuns în jurul orei 12.30. După ce am întregit grupul cu Raluca, ne-am urcat în personalul Brașov-Zărnești, care circulă din oră în oră, și la ora 14 eram porniți pe străzi pentru a găsi ieșirea spre munte, pe la Fântâna lui Botorog (820 m), prin Poiana Zănoaga (1314 m) până la Cabana Curmătura (1470 m). La popasul de mâncare ne-am înfruptat din chiftelele făcute de Claudia special pentru noi și pentru prima ei ieșire pe munte cu echipament cum scrie la carte (la acesta s-au adăugat, desigur, diferite lucruri feminine de importanță capitală pe munte!).

Traseul bandă galbenă a fost extrem de primitor în atmosfera de toamnă întârziată în niște locuri în care iarna se chinuia să încapă, dar nu prea reușea. Lumina s-a dat bătută destul de repede în fața nopții și am fost nevoiți să mergem destul de mult la frontală, cu luna deasupra noastră, rătăcind oleacă după marcaje prin poiană, dar găsindu-le până la urmă cu răbdare.

La Cabana Curmătura, care este situată pe versantul nord-estic al Pietrei Craiului, între Piatra Mică și Vârful Turnu Pietrei Mari, am găsit o atmosferă caldă, o cameră de socializare încăpătoare, o sobă cu un foc toropitor, un cabanier foarte primitor, ceai delicios, curățenie, confrați constănțeni, camere spațioase și prea bine încălzite (25 lei cazarea/noapte/om). Am rămas foarte impresionați de cât de cochetă și bine pusă la punct era cabana, mai puțin la aspectul toaletă, în locul căreia existau variantele ecologice, și al apei, ce trebuia luată doar de la bucătărie, deoarece izvoarele fuseseră foarte sărăcăcioase anul acesta din cauza absenței precipitațiilor. Ne-am descurcat, nu a fost bai! Am dormit regește, s-a făcut o atmosferă de saună în camera de 11 locuri unde am fost cazați, iar dimineață, pe lumina timidă a răsăritului, am văzut crestele la care am visat atâta vreme: absolut impresionante, ținând în brațe cabana care abia se trezea la lumină!

După ce ne-am pregătit, am mâncat, ne-am mai hârjonit cu pisica și am consultat hărțile cu trasee, am luat de braț traseul spre Vârful Ascuțit, cel pe care mi l-a recomandat Urs atunci când l-am întrebat de Piatra Craiului: "Traseul spre Vf. Ascuțit, prin La Turnuri (de unde se vede excepțional Zărneștiul), este superb, însă depinde de echipă, de greutatea echipamentului și acum, și de vreme. Sunt unele porțiuni înguste, iar dacă va fi gheață sau ceață, sincer, NU recomand! Mai bine varianta safe!". A apărut la un moment dat o variantă adiacentă, dar am hotăîrât să mergem pe acesta și...bine am mai făcut!

Traseul punct roșu: Cabana Curmătura (1470 m) - Șaua Crăpăturii - Vârful Turnu (1923 m) - Șaua Padinei Închise (1955 m) - Vârful Padina Popii (2.018 m) - Vârful Ascuțit (2150 m) - Refugiul Vârful Ascuțit (2059 m).

A urmat una din cele mai frumoase zile la munte, cu trasee de cățărare (punct roșu), cu șufe și porțiuni înguste, cu colțuri de stâncă, cărări șerpuitoare, soare din plin, lejeritate în mișcare, căci rucsacii îi lăsaserăm la cabană, senzația că îți este răsplătită răbdarea. Poate exagerez cu entuziasmul meu, dar, pentru mine, să ajung în Piatra Craiului a fost multă vreme ceva foarte îndepărtat pentru că multă lume îmi spunea cât de capricios este acest munte, că nu e de joacă absolut deloc și că doar cei experiementați se pot aventura pe el. Încet, încet, mi l-am apropiat și au fost vreo două ocazii, dar am fost precaută și nu am mers căci vremea a fost potrivnică. Auzisem și de oameni fulgerați pe creste, de cum se schimbă vremea brusc și te trezești la discreția pietrosului!

Am trecut de Șaua Crăpăturii, am ajuns la Padina Hotarului și ne-am continuat drumul, oprindu-ne de multe ori să facem poze, să ne bucurăm de munte și să ne mai împărtășim una, alta. Recunosc faptul că nu prea am avut stare de adăstat prea mult și mergeam mult în față ca să fiu în câteva momente doar cu muntele sau, pur și simplu, aveam mișcorici în călcâie și nu puteam sta locului. Îmi place tare mult la înălțime, la margine de prăpastie, pe colțuri aparent inaccesibile și pe locuri unde sălbăticia este accentuat prezentă. Am dat și peste capre negre care apăreau pe nepusă masă în fața noastră, ne priveau aprobativ sau curios și săreau agere mai departe.

Bucata de creastă spre Vârful Turnu m-a încântat până peste poate, mi-a adus aminte de Făgăraș și m-am simțit brusc foarte recunoscătoare pentru toată minunea pe care o trăiam. Îi spuneam Ioanei că e ca o îndrăgostire și mă aproba zâmbitoare, Claudia îmi zicea "căpriță" și eu nu mă mai săturam să fac poze în toate direcțiile și să înghit vizual muntele din toate unghiurile. Băieții au fost oleacă mai revervați în entuziasm, cred că și-ar fi dorit ceva mai dificil, cu o demonstrare de forțe, dar noi, fetele, am fost în culmea bucuriei. Ne gândeam la mamele noastre pe unele porțiuni și la cum s-ar panica să ne vadă în acelea circumstanțe, pe stânci și abrupturi albe. Până la urmă, grupul s-a simțit foarte bine!

Pe creasta nordică deja ne simțeam în elementul nostru ca și cum făceam parte din peisaj, ne integrasem rapid și ne miram întruna de deschidere, de senin și de toți munții din jurul nostru! Claudia era la prima ei ieșire serioasă pe munte (deși spune că a mai fost odată!) și îi spuneam ce norocoasă este că a început istoria cu pietroșii tocmai cu Piatra Craiului. Ar fi vrut ea să ajungă în Bucegi, dar a trebuit să se mulțumească cu un frate de mai la nord. Oricum s-a comportat foarte bine, a făcut față la efort și a fost extrem de recunoscătoare băieților că au ajutat-o cu o zi înainte la căratul rucsacului. Bravo, măi, Claudia!

Raluca a venit din București spre noi, deși ar fi avut un motiv întemeiat să stea acolo în week-end, și a fost atât de mulțumită de revederea cu noi și de munte, încât sper să o momesc și următoarea tură să facă ceva asemănător. Când se lasă cu afinități, e greu să reziști!

Aș fi vrut să avem doar bucăți cu șufe și abrupturi, atât de bine mă simțeam pe acele porțiuni. Desigur, trebuie să fii precaut, dar e o altă senzație de munte față de cele din traseele de prin pădure sau de pe coaste: aici mergi pe vârfuri, le ai pe toate la poale, ești o buburuză harnică pe umărul unui gigant ce te primește râzând de entuziasmul tău. Cred în legăturile acestea subtile dintre oameni și natură, în ritmuri care ne regăsesc în aceeași matcă, chiar dacă suntem confiscați de spațiile artificiale în care ne trăim mare parte din timp: vital rămâne să nu uiți rădăcina și să o lași să hrănească partea din tine care i se cuvine, ca să nu se ofilească/atrofieze ceea ce rezonează la un alt fel de frumos și intens.

"Niciodată să nu joci alba-neagra cu destinul, căci el ascunde bila albă și tu o găsești pe cea neagră. Asta spune toată lumea și, pentru că spune toată lumea, acceptăm sentința fără să mai discutăm, când datoria noastră de oameni liberi ar fi să punem energic sub semnul întrebării un destin despotic care a hotărât, cine știe cu ce intenție malicioasă traseul de la care ne este interzis a ne abate." (Jose Saramago) - mă gândeam la astfel de lucruri mergând pe creasta Craiului și mă bucuram în sinea mea că aleg, împreună cu o mână de oameni frumoși cu care mi s-a intersectat viața, să tot pun sub semnul întrebării ceea ce "ar fi bine/cazul" dictat de ceilalți care, de cele mai multe ori, nu contează. Deseori presiunea care vine din exterior te confiscă făcându-te să uiți cui îi ești dator cu timpul din viața ta, dar se mai întâmplă bucle de respirat ca acestea de munte, îți aduci aminte și apoi încerci să nu uiți, până data viitoare! Nu mă pot plânge că sunt atât de ținută sub menghină de situații exterioare, căci aș fi falsă, dar mă uit în jur, privesc la ștrumfi și uneori nu este deloc îmbucurător ceea ce văd: trăire sub acoperișul ce ascunde cerul de priviri! Ce poate fi mai trist de atâta? Și dacă ar ști omuleții cum este să fii pe o creastă de munte, cu fruntea izbită de aerul de înălțime!

Am ieșit la Vârful Ascuțit (2150 m) și la refugiul de lângă el, achitându-ne de prima bucată din cele 3 în care este împărțită parcurgerea crestei Pietrei Craiului (cel puțin așa am găsit informațile pe site-urile de profil). Cu proximă ocazie sper să putem rămâne peste noapte la refugiu ca să prindem un răsărit veritabil dimineața, să ne putem desfăta matinal cu vârfurile. Băieții râdeau de noi (pe bună dreptate!) și de planurile făcute pentru a doua zi, de urcat din nou pe creastă și mers până La Om, apoi revenit a treia oară pe traseul de coborâre de sub refugiul Vf. Ascuțit. Ne-am liniștit când am văzut ce presupunea să faci de 3 ori același traseu în 2 zile și am recunoscut că ne-am hazardat, dar au mai învățat și băieții ceva: să nu contrazici o femeie când se apucă să facă planuri, las-o că își revine singurică!

Ceva amuzant înainte de final, dar și destul de râsu-plânsu, pentru că nu e de joacă deloc să ajungi în astfel de condiții pe acolo. Și, cum spunea Georgiana, nu aveau apă, dar erau echipați cu marker! Am coborât pe traseul de sub refugiu pe un traseu plin de grohotiș, am ajuns pe lumină la cabană și seara s-au jucat diferite jocuri, dar savuroasă și cu tâlc mi s-a părut discuția despre femei și bărbați deschisă de Ciprian, care a devenit extrem de interesantă a doua zi! Allan Pease - bărbații - "When most men speak with other men, they have turns!" - femeile - "Speak and listen at the same time, they can do it on unrelated subjects." și alte asemenea!

Prima parte de Piatra Craiului s-a încheiat cu un somn de oameni care s-au minunat toată ziua și puteau să continue în aceeași tonalitate. A doua zi avea să ne rezerve alte imagini și altă parte a muntelui, pe care eu, inițial, am desconsiderat-o, dar aveam să îmi schimb părerea! Tare de tot!