sâmbătă, 31 decembrie 2011

26-29 decembrie 2011 - RODNA cu 20 de doritori de zăpadă în a zecea ieșire cinefilă montană din an

Urs îmi împărtășea înainte de plecarea la munte:
...și cum zicea o melodie de-a lui Tudor Gheorghe..."e bine-n gară că miroase-a dor"...




(Ciprian, Ioana, Irina, George, Adrian, Ana, Eliza, Eugenia, Vasilică, Evelina, Daniela, Gigi, Ramona, Roxana, Andrei T, Georgiana, Geora, Urs, nea Dorel, ghidul Uțu, Andrei plecat cu ski-urile
și Ștefan, fotograful de temelie)

Oamenii cu gândurile, emoțiile, fricile, solitudinile, visele lor și muntele cu pădurile, zăpezile, pietrele, cerurile și vârfurile sale: o întâlnire de răscruce, care te conduce concomitent spre tine și spre ceilalți, care marchează trasee în afară și înăuntru, care îți amintește cu ce îți ești permanent dator:

"Cel ale cărui gânduri sănătoase şi viguroase ţin pasul cu soarele, ziua este o dimineaţă perpetuă.
Dimineaţa este momentul când sunt treaz şi sunt zorile în mine.
A fi treaz înseamnă a fi viu."



Voi face un experiment narativ în postarea aceasta, pentru că îl voi lua de braț cu încredere pe filozoful Henry David Thoreau, toate citatele fiind extrase din opera sa (cu precădere din Walden sau Viața în păduri). De ce fac asta? Pentru că un om care gândește că: "Lucrurile nu se schimbă, noi suntem cei care ne schimbăm." sigur poate spune mult mai bine ceea ce aș vrea să nuanțez în exprimarea mea.

Am să dau întâietate muntelui și darurilor sale așa cum ni s-au prezentat pe traseul din 27 decembrie 2011, de Sf. Ștefan: Cabana Diana (1250 m) - Vârful Cobășel (1835 m) - Vârful Roșu (2113 m) - Vârful Ineuț (2222 m) și retur. Deși mi s-a părut inițial că începusem cu stângul dansul prin nămeți, Rodna ne-a oferit o mostră de încredere și de deschidere, bună de folosit pentru delectare și reflectare: "Nu sunt fericite pe lumea aceasta decât fiinţele care se bucură în libertate de un orizont vast." Acest efect dublu apare mereu când muntele este neașteptat de surprinzător în senin, înălțime, cromatică, pace - pe de o parte nu mă satur să contemplu, să sorb cu ochii tot ce ajung să văd și să bat cu piciorul, pe de altă parte am momentele mele de dialog cu muntele, cu ecou profund în mine însămi. Fiecare își caută propriile maniere de a crește, fiecare își alege pasiunile și lucrurile care îl fac să vibreze, fiecare se bucură de limite sau de vârfuri și se ghidează ca floarea-soarelui după lumină încercând să țină direcția bună, iar pentru mine, și pentru mulți din cei cu care merg pe munte, aici (re)găsesc inspirația de a fi mai aproape de ce este esențial pentru sine, pentru suflet.




"Pe orice vreme, la orice oră din zi sau din noapte, am fost nerăbdător să îmbunătăţesc trecerea timpului şi să o crestez pe bastonul meu, de asemenea, să stau la punctul de întâlnire a celor două eternităţi, trecutul şi viitorul, ceea ce înseamnă exact la momentul prezent." - cam așa suna și concluzia Georgianei (bucătăreasa noastră de nota 10!), venită pentru prima dată la o astfel de întâlnire cu muntele. Și-a dat repede seama că un pietros te învață foarte repede ce înseamnă timpul prezent și cum trebuie să te raportezi la el: e una din primele litere din alfabetul lui!





Dincolo de munte, se află oamenii și geografia lor interioară, hărțile pe care și le-au desenat în funcție de cât au reușit să cunoască din ei înșiși, meandrele gândurilor care îi motivează să înainteze sau să se oprească, emoțiile ce le incendiază sufletul sau îi ține legați în chingi de teama de a nu le fi văzută vulnerabilitatea, visele care le dau un scop, apropierile care le țin de cald, regretele care aduc umbre de tristețe și forța de a fi mereu mai mult decât sunt. De multe ori, aceste două gânduri: "Viața urbană: milioane de oameni care sunt singuri laolaltă." și "Marea masă a oamenilor își duc viața într-o disperare tăcută." sunt prezente în mod covârșitor, dar trebuiesc sparte în adevărul lor, căci "Viața noastră este irosită în detalii...simplificați, simplificați." și "Oamenii pier din spaimă și trăiesc din încredere." Sus, la înălțime, toate nimicurile redevin ceea ce sunt: nimicuri! Iar omul poate reintra în drepturile depline de a strânge "avere", învățând altă lecție de libertate: "Un om este bogat proporţional cu numărul de lucruri pe care îşi permite să le lase în pace."






Am să închei partea de "sâmbure de gând" și am să trec la omuleți, la ideea de Rodna, la experiența de a organiza o ieșire care mi-a depășit așteptările în aproape toate privințele! Îl voi lua drept punte pe Eric Theodore Cartman, a 21-a pereche de ochi, care a urcat agățat la rucsacul lui Urs și a atins vârfurile cu minim de efort și maxim de comfort. După o baie în zăpadă pentru primenire interioară, desigur!


Nu mai am răbdaree! Mi se pare că trece greu timpuuul! AȘA greu! - îmi transmitea Gigi cu câteva ore înainte de plecare. Cum de s-a ajuns la acest grad de nerăbdare? Totul a pornit la începutul lunii când am trimis un mail, munții Rodnei ne așteaptă acasă la ei!: După proaspăta venire din Piatra Craiului, am zis să nu pierdem multă vreme căci se termină anul și poate îl mai păcălim de o ieșire pe ultima sută de metri. Ce ziceți, merem în munți?, după ce îl găsisem pe nea Dorel Berende, cabanierul de la Cabana Diana, bucuros de oaspeți, cu accent neaoș, gata de a face tot ce trebe pentru noi. Vorbisem inițial de 10, maxim 15 participanți, dar, până la urmă, ne-am strâns 20! Recunosc: am fost emoționată rău de tot cu plecarea aceasta, dar mi-am spus că "Răsare doar acea zi pentru care noi suntem treji." și, cu Dumnezeu înainte, o scoatem bine la capăt! În al doilea mail, Rodna e nerăbdătoare, treceam lista de echipament, detalii de acces, tren (mulțam fain, George, pentru bilete!) și trasee, și încheiam cu: Vă îmbrățișez pe toți și, ca să îl citez pe Urs, Păi ci-om mai pitreși bre!!! Și cam așa a și fost!

Am purces la drum în dimineața de 26 decembrie 2011, i-am luat din Pașcani pe Vasilică și Roxana, din Suceava pe Eliza, Eugenia și Andrei T, am ajuns în Ilva Mică, de unde ne-au ridicat două mașini trimise de nea Dorel și am fost duși până în comuna Șanț. De acolo erau 5 km pe traseu până la cabană și 9 km pe drumul forestier: nu am știut detaliul acesta și, pentru că voiam să ne dezmorțim după atâta stat în tren, am luat calea drumului forestier, cu rucsacii doldora de haine și mâncare pentru 4 zile de munte. După vreo 3 ore de mers, au trecut pe lângă noi mașinile salvamontului și ne-au ușurat de greutate (mulțumim mult!), mergând după aceea mult mai lejer. Se știa de venirea noastră, nea Dorel îi anunțase pe toți de prin zonă și deja ni se părea ca acasă de primitoare zona! La cabană, am cântat colinde în cor (Îmbucură-te, om bun! - scrisă de ștrumfe în 12 exemplare), ne-am duelat în cântece (Eliza, Eugenia și Gigi - fetele cu voce tare), am jucat biliard, am stabilit ora 5 pentru trezire și ne-am rugat să se ridice ceața ca să ne tihnească traseul din ziua următoare! Desigur, la miezul nopții, Ștefan a avut parte de urarea cântată de colegii de cameră din paturile sus-puse sau laterale! La mulți ani din nou, frate-meu!



Distracția zilei de 27 decembrie 2011 a început cu o veste proastă pentru mine: pusesem bocancii la uscat prea lângă sobă și se dezlipiseră rău de tot într-o laterală. Gigi a pățit la fel, dar ei i s-a topit un cm de talpă! Cum să merg pe munte o zi întreagă, prin zăpadă, "șchioapă" de un bocanc? Nea Dorel a fost salvarea mea, căci mi-a împrumutat o pereche de bocanci a fetei sale, Diana, și am avut șansa de a parcurge drumul pe care mi-l propusesem! Nu pot exprima în cuvinte cât de îndatorată și recunoscătoare mă simt pentru ceea ce au făcut, așa că mulțumesc din nou! Problema numărul doi: ceața care ascundea muntele de noi și ne dădea senzația că o să orbecăim pe cărare. Am purces la ora 7 pe traseu, într-un șir indian susținut, Andrei T a abandonat la scurt timp, căci îl supăra foarte tare un picior și nu credea că va face față zilei, iar noi, tiptil-tiptil, am ajuns la buza întâlnirii dintre ceață și...




...senin! Am văzut ziua născându-se din spuma de ceață, ne-am ridicat deasupra, am îmbrățișat cu privirea orizontul ce se deschidea demențial cu o mare alpină stăpânită de soare și ne-am bucurat că întreaga zi am fost norocoși: Dumnezeu cred că ne-a iubit mult pe toți de a lăsat perdelele într-o parte să aruncăm ocheade în locuri mai apropiate de casa Lui decât de a noastră! Răsăritul ni se așezase cu încredere pe un umăr și noi ne continuam drumul, cu multe pauze de poză, spre Vârful Cobășel!



Înaintarea prin zăpadă e extenuantă, iar hainele groase de pe tine te fac să te simți ca într-o saună, ți se afundă picioarele, pașii sunt mai mari ca să acoperi urmele lăsate de cei din fața ta. Drumul se configurează diferit iarna față de vară: platoul dintre vârful Cobășel și vârful Roșu era presărat de jnepeni, zăpada era atât de groasă, încât îi acoperea, și noi pășeam practic pe deasupra lor: mergeam peste vegetația alpină. George și Ciprian s-au aventurat prin zăpada necălcată, dar înaintau greu de tot, așa că au revenit la traseu. Am pierdut o rozetă de la bățul împrumutat de nea Dorel, căci bețele mele erau date ștrumfelor, am stat să o căutăm în zăpadă și în jnepeniș, dar nici că am dat de ea: altă datorie! Mi-a plăcut mult urcarea pe Vârful Roșu: am mers cu Andrei, admirând miriapodul de omuleți care făcea zig-zag-uri pe coasta muntelui, încercând să i se cațere pe frunte. Încă un pas și încă un pas, oleacă mai sus, și încă oleacă - totul este o muncă insistentă cu tine însuți, cu motivațiile tale, cu limita ta fizică, cu ritmul tău, și poți atinge vârfurile, poți vedea lumea de la înălțimea a 2113 m, cu un evantai de munți în jur, cu o mare alpină cât un ocean,cu oameni care trăiesc acele clipe cu tine: superb!




Ștefan nu a putut veni cu noi, căci îl dureau picioarele și transpira foarte tare, i-am lăsat mâncare pe Cobășel și Urs i-a scris pe zăpadă Te pupăm!, Roxana a abandonat și ea (Vasilică ar merita o mamă de bătaie că a lăsat-o în voia sorții și a venit după noi pe vârf, iar Ștefan a avut grijă de ea căci altfel nu știu cum ajungea întreagă la cabană), iar după atingerea Roșului ne-am împuținat: Evelina, Georgiana, Eliza și Eugenia, plus Vasilică, au hotărât să coboare căci pentru ei fusese suficientă urcarea susținută până pe vârf, nu mai simțeau nevoia de un altul! Am respectat decizia lor, iar acolo unde a fost rost de convingere, la Gigi, Ramona și Irina, am plusat și au venit cu noi pe Vf. Ineuț. Problema mare era apa, căci nu aveam destulă și ne era teamă să nu ne deshidratăm foarte tare, să înaintăm extrem de greu și să ne sabotăm ritmul. Ne-am aventurat 12 omuleți spre al treilea vârf din expediția noastră!


Traseul dintre cele două vârfuri este DEMENȚIAL: cornișele revărsate pe o laterală, spinarea sălbatică de munte acoperită de zăpadă, drumul aproape de hăul din dreapta, deschiderile de ambele părți sunt aproape de domeniul fantasticului. Pe mine mă impresionează enorm să văd așa ceva, să fiu acolo, mică și vitează, extrem de atentă și conectată la prezent, supraveghindu-i pe ceilalți și lăsându-mă supravegheată, obosind și repetându-mi dictonul cu încă un pas, încă un pas a mai rămas. Un alt efect: mă simt mai bună, mai convinsă că "Bunătatea este singura investiție care nu dă faliment niciodată." și momentul Ciprian mi-a reconfirmat-o: 'mnealui s-a achitat impecabil de sarcina de a închide grupul (și-a cerut și scuze că a plecat spre Roșu și a ratat-o pe Roxana), dar a rămas fără apă pe traseul spre Ineuț. Cum eram în spate cu el, ștrumfele și Urs, făceam popasuri, ne opream la poze și vorbeam de apă și de limonada care ne aștepta pe vârf, de toate deliciile lumii care sunt acolo, sus, sus. Mi-am amintit că aveam un măr în rucsac (apa o țineam pentru ștrumfe!) și i l-am dat: a fost un întreg ritual modul în care a savurat mărul respectiv, cât de încântat a fost de gest, încât m-am bucurat tare mult în sinea mea. În a doua seară avea să îmi spună că urcarea pe Ineuț nu va rămâne în mintea lui asociată cu muntele în sine, ci cu momentul în care a primit un măr în mod neașteptat și și-a potolit setea!


Tare frumos a fost la 2.222 m pe Vârful Ineuț și drumul cu peripeții: Andrei ne-a ajutat la porțiunile mai dificile, Urs a scos-o pe Ramona din împotmolirea în zăpadă, am sărit rând pe rând peste o despicătură dintre stânci, sticlele goale au fost presărate de-a lungul drumului la scurgerea picăturilor din zăpada care se topea sub soare, Gigi tot adormea de la albul copleșitor, Ciprian și George o amăgeau pe Irina cu barul deschis pe vârf de unde îți puteai lua suc și orice voiai tu - dacă mintea ta se convinge de asta, ajungi mai repede! - sau se încântau cu Urs cu berea binemeritată ce îi aștepta la cabană.




George vine spre noi surâzător, cu fața luminată de un zâmbet ca o lună-seceră, ridică mâna și batem palma: este semnul de învingători ai Ineuțului și de felicitare în stilul lui, cuprinzând întreaga lume și spunându-i cât îi e de dragă! Semnul și mai clar: drapelul pe care îl scoate din rucsac și îl integrează în pozele de vârf! Tot acolo am avut parte de o probă de rezistență demonstrată de băieți: la bustul gol, pe capul muntelui și de un group-hug adevărat și asemănător cu o grămadă la rugby - era așa călduț și bine în căldura omuleților!



Coborârea de pe Ineuț a fost faină, dar urcarea înapoi pe Roșu m-a terminat: credeam că nu mai ajung, am cerut glucoză să îmi revin, îmi era și foarte sete și eram de acord cu Urs: Daniela, simt că mă lasă balamalele! I-am dat lui ultimele bucățele de glucoză, m-am luat la cioace cu Ramona, o vedeam pe gazela de Gigi care își revenise, m-am oprit la haltele de apă unde erau George sau Adrian și am ajuns să văd apusul în toată splendoarea lui de pe Vârful Roșu, cu Ioana și ștrumfele. Soarele mersese de pe un umăr pe celălalt, urma să se odihnească, dar nu înainte de a ne oferi un spectacol-răsplată pentru faptul că am fost îndrăzneți și am mers 10 ore pe munte în acea zi. Mi-aș fi dorit tare mult să fim toți acolo! Coborârea a fost dinamică, picioarele parcă mergeau fără tine, cerul își schimba nuanțele de la galben la lila, la roz, la roșu, având intensități diferite. Pe ultima porțiune am rămas cu Gigi și cu Urs, îi vedeam profilați la orizont ca două umbre alergând spre soarele muribund și intens în același timp! În pădure a fost nevoie de lanterne, am reintrat în ceață, m-am lovit la un picior când am coborât scările de lemn și drumul ni s-a părut îngrozitor de luuung până am dat de cabană!


Seara au fost jocuri, socializare, mimat prin desene sau cuvinte "gard viu", "comoară", "mașinuță", "trist", "ponton" și alte asemenea. Nu mă prea pasionează, dar e interesant să îi vezi pe alții cum se implică în joc, cum se concentrează sau se relaxează, cum văd totul ca pe o provocare ultimă sau ca pe un mod hlizit de petrecere a timpului. A fost somn de voie a doua zi (Like a boss! - ar zice unii), pe la ora 9 au început să se miște omuleții (telefonul lui Ștefan rămăsese pus să sune la ora 5 din seara precedentă și săracul Urs a fost trezit cu noaptea în cap de sunetul sfredelitor!) și am reușit să o întindem la drum în jur de ora 11.30. Cinefilii au purtat insignele Clubului în ziua de 27 decembrie și în cea de 28, făcându-se poze spre atestare istorică! Ziua de 28 decembrie 2011 înseamnă poze făcute de Ștefan, deci sunt absolut superbe și ai cu ce îți clăti ochii din plin!



Ne-am lăsat pe mâna lui nea Dorel care ne-a dus la mine, la fostele zone de exploatare din burta muntelui și a făcut cu noi două trasee prin pădure pe o zăpadă afânată, EXCELENTĂ!





Am intrat și într-o galerie unde am găsit formațiuni de gheață și, mare parte din drum, ne-am simțit bine, ne-am hlizit, am făcut poze și ne-am umplut plămânii cu aer curat de Rodna!



Nea Dorel, pus pe șotii, dar săritor cu vorba bună, cu "partea doa" la purtător, cu un drag mare de oameni (și cu unul și mai mare pentru genul feminin!), ne-a povestit despre Valea Blaznei, ne-a zis bancuri, ne-a împărtășit experiențele lui cu avalanșele și cu câinii de munte, ne-a cântat în strună că voiam să ne aventurăm prin zone mai sălbatice, nu pe drumul forestier. Sunt sigură că a fost tare bucuros că i-am călcat pragul, că ne-a putut primi, deși era strâns cu timpul și își aștepta oamenii de la București, nu m-a scos din "șăfa" și pe Ștefan din "popa", mi-a detectat bodyguarzii, a răspuns pozitiv la toate solicitările noastre (și nu au fost puține!) și trebuie să spun că ne-a tratat excelent! Un om ca pâinea caldă, că tot era infernal de cald la el în cabană!



Mergem noi și mergem, frământăm zăpada și...apare o idee! Ștefan și Urs ne cooptează în Coaliția Monstruoasă - acțiunea Ciorbă, iar noi zicem că e cazul să o punem șefă la bucătărie pe Georgiana, care și începe să treacă în revistă cantitățile de țelină și morcov pe care le mai avea, identificăm un ardei roșu rămas pe masă la noi în cameră, ne punem problema de tăiței și...ajungem la nea Dorel, care răspunde ((evident!) pozitiv: ne-a dat cartofi, făină, ceapă și ce am mai avut nevoie, plus "o olă mare pentru tătă lumea". Și uite așa am ajuns să petrecem o seară muncind împreună la cină, care avea să se extindă de la o ciorbă la mult mai mult! Oare avea să iasă bun totul?



Nero. Câinele lui nea Dorel. O frumusețe de ciobănesc german, spătos, ludic, plăcut să îl simți pe aproape. A fost deliciul ieșirii noastre, iar Ciprian și Vasilică s-au jucat cu el până au obosit. Dacă nu ar fi fost bolnav, ar fi mers cu noi pe munte în ziua precedentă, dar nea Dorel nu l-a lăsat: avea probleme la o labă și nu putea face atâta traseu cu noi! A fost în schimb cu noi Uțu, un om de munte tare fain, care ne-a fost călăuză de pe Cobășel pe Roșu și Ineuț, a avut răbdare, a mers în ritmul nostru, ne-a făcut poze și a coborât cu noi în ultima zi!


În atâta zăpadă cum să nu te înfrupți din alb și cum să nu faci un om de zăpadă? Eu cu fetele din Coaliția Monstruoasă am plecat să desțelenim câmpurile ciorbei, dar au rămas mulți omuleți (bravo!) la ridicat un ochios om de zăpadă. Acuma, când văd pozele, îmi pare oleacă rău că nu am stat, dar asta o să devină motivație să mai facem o ieșire ca să particip și eu la un om de zăpadă. Îi felicit pe cei care s-au spetit să îl facă așa ștrengar pe nenea de zăpadă!



BUUUN! La cabana Diana a început "operațiunea Ciorba", care și a făcut în scurt timp o soră - tochitură moldovenească cu brânză și mălai (adus de Andrei dimineață din Șanț - mersic!). Ce fain s-a muncit împreună pentru cina asta din ultima seară, ce relaxant pentru mine că nu a mai trebuit să fiu șefă, căci Georgiana era in charge - am avut de tăiat ceapa mărunt, Gigi as-a îndeletnicit cu ardeii, Ramona a curățat cartofi, Ciprian a fost disidentul culinar și ne-am distrat cu el la greu, Geora a întins tăițeii și Georgiana i-a frământat, după care a mai apărut o idee: scrijeli pe plită!





Desigur, scrijelile erau așa de bune direct de pe plită că nu au ajuns să fie servite la comun: fiecare se ducea să vadă ce se mai întâmplă prin zona bucătăriei și lua câte un cartof sau doi de pe plită, și tot așa, și tot așa, că Gigi și Ramona nu aveau cum să refuze! Ștefan și George au trecut la cratițe și la spălat vase, Andrei s-a ocupat de foc, Roxana a avut și ea cota parte la curățat de cartofi, Vasilică nu a făcut nimic (a, ba da! - a mâncat în final! - măcar atâta!), Eliza, Eugenia și Andrei T au ciocnit să meargă treaba strună și Ioana s-a pregătit pentru masă printr-un joc de șah cu Eliza!



Ciorba a fost delicioasă! S-a mâncat pe săturate, unii și-au pus două porții, atmosfera s-a încins și era așa de bine și de simplu, off! După ciorbă și tochitură cu mămăligă a urmat o discuție încinsă despre patriotism, despre rădăcini și mândrie națională. Irina ne-a dat lovitura de grație cu prăjiturile ei tip fulgi de nea și brazi scoase din cutie - și la propriu și la figurat - făcute cu mânuța ei, în grabă! Dacă așa arată niște prăjituri ca acestea făcute în grabă, oare cum arată cele făcute în ritm lent? Uimitor, de-a dreptul!



Că tot suntem la capitolul dulciuri și pentru că tot eram în coaliții, am pornit un atentat la biscuiții lui Urs - în secret, fără preaviz, ne-am aruncat toți patru din cameră pe crocanții biscuiți și i-am direcționat gustativ spre zone de întuneric. Unul a fost folosit pentru a o speria pe Gigi, când a ieșit de la baie, iar ultimul i-a fost înmânat deținătorului - ne mustra conștiința și am zis ca măcar biscuitele-supraviețuitor să poposească unde trebuie! Săracul Urs - exploatat fără drept de apel! Dar a rămas dator la Gigi care i-a împăturit tricourile (mană cereasca!), a făcut ordine în cameră și a shimbat la față toată atmosfera: așa, ștrumfule! Seara, o parte s-a dus în camere să joace Mim, alții am rămas să ascultăm muzică până pe la 3 dimineața - a fost atât de plăcută atmosfera și mi-am extins cunoștințele muzicale: de la Urs - Iute mere gheizeșu (s-au iscat obsesii de fredonare pe piesa aceasta!) și Crucea de piatră de la Ramona - Sârba din Flămânzi, de la Georgiana - Dream a little dream of me, de la Ștefan - Somebody that I used to know. Am făcut și o demonstrație de zumba pe Ai se eu te pego! Băieții au cântat mai timid "pentru că nu cântăm bine (adică el - Urs) și suntem artiști neînțeleși (adică eu - Ștefan)". Ne-am considerat "nucleul dur", dar la 3 și ceva din noapte am mers la somn: Urs a adormit în the "prunc" style, iar noi, ceilalți, ne-am mai hlizit oleacă și ne-am minunat de cât de pline au putut fi ultimele 3 zile!


Pe 29 decembrie 2011, trezirea la 7 dimineața. Fetele deja știau că vocea mea înseamnă aprins de lumină - m-a distrat copios lucrul acesta! Am adunat bănuții de cazare (30 lei/noapte), am fixat ora la care plecăm, am mulțumit din nou gazdei noastre, am lăsat o parte din mâncare la cabană, căci ne rămăsese, și am purces la drum! Nea Dorel ne-a condus până la Complexul Alpina Blazna, iar Uțu a mers cu noi până la gară, în Ilva mică. Am avut o mică problemă cu șoferul ce ne-a dus la gară, căci vorbisem cu o seară înainte cu el să vină cu 2 mașini pentru 20 de oameni și dânsul a venit cu una singură, dornic de a obține el întregul câștig. 11 au plecat la gară, ceilalți am așteptat și, până la urmă, am găsit altă mașină. Riscam să nu ajungem la gară și să pierdem trenul!



Ce bine că ați venit! Nu plecam de aici! mă întâmpină Gigi bucuroasă să mă vadă. Doar până venea trenul! completează ea la fel de bucuroasă. George a fost de acord cu ea: Păi, nu e logic? Omuleții ne-au așteptat stresați, au mâncat chips-uri, pufarini, suc la cutie, au depănat amintiri din gimnaziu și au răsuflat ușurați să ne vadă ajunși în cele din urmă!


Omul-zâmbet! Să studiem o mostră! Să îi zicem George-Popa-cel-voinic, adaptând balada populară scopurilor noastre! Specia aceasta de om se recunoaște după mers și uitătură, după semicercul trasat fin pe față ori de câte ori este vreo ocazie senină în jur. Acest tip de om reacționează prompt la stimuli precum: provocări, călătorii, jocuri, discuții logice sau emoționale, remarcându-se printr-o predispoziție spre comunicare, spre asimilarea experiențelor trăite, spre nevoia de mișcare între și pentru oameni. Pe lângă hrana comună tuturor oamenilor, consumă un tip specific de mâncare: pozitivitate și încredere în ceilalți, în ideea că viața plină se caută și se trăiește prin semeni. Ușoara naivitate este doar o manieră de a păstra viziunea nealterată de urât asupra exteriorului. Se recomandă tuturor cultivarea acestor oameni prin preajmă pentru beneficii nebănuite de vitalitate. Uneori, mai multe exemplare din acest tip de oameni se adună și fac lucruri împreună: o ieșire la munte în 20 de specimene de om-zâmbet este un astfel de lucru!


*** Ca încheiere am rezervată o surpriză pentru voi, oamenii-zâmbet care ați răspuns pozitiv la provocarea mea cu muntele! În ultima seară, după ciorbă, Ștefan a trecut pe la fiecare dintre voi și a cerut să îi scrieți câteva versuri din memorie, dintr-un cântec, dintr-un poem, nu conta! Ideea era să scrieți, indiferent dacă erați purtător de un pahar de vișinată, de două de vin, de 3 căni de ceai sau de o doză de bere! Nu voi preciza numele (șeful a dat ordinele așa) și...iată ce a ieșit:

* "Mâna ce-a dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri..."

* "Ploaia se revarsă și mă spală de păcate/ Soarele se-aprinde din lumina lui să-mi dea/ Stau întinsă-n iarbă și sunt una cu pământul/ Taina fericirii e aici în palma mea."

* "Eu nu mă mai duc azi acasă,/ Potop e-napoi și-nainte./ Te uită cum ninge decembre,/ Nu râde...citește-nainte."

* "Stau singur și mă-ntreb/ De ce-am plecat de-acasă?/ Să fie blestemul/ De veacuri ce ne-apasă?/Căci n-am greșit, cu nimic,/ Dar cât am pătimit/ Hulit am fost, fără rost..."

* "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Iar eu trec..."

* "Suflete, prund de păcate,/ Ești nimic și ești de toate./ Roata stelelor e-n tine/ Și o lume de jivine."

* "Noapte de iarnă, / Sus la cabană,/ Trec cinefilii cântând/ Ooooauouuuu!"

* "A word is dead when it is said, some say./ I think it just begins to live that day."

* "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că după aceea ai șchiopăta/ de teamă să nu îmi strivești sărutul?"

* "Wann Kommt der Wind/ Der uns glucklich macht/ Irgend wohin/ Wo keine Erinnewng bleibt?"

* "Und weine Sekle spamte ihre Flubgel aus/ Und flog zuvischen die stille lauder/ Als flogeng sie hade Hans."

* "Căutând în aer prada/ Opisică trece strada/ Și e e neagră, vai de noi./ Chiar și veacul se oprește și priovind-o se gândește/ Cum s-o șteargă înapoi."

* "Răsari și iar apui/ Și apusul tău e totuși răsărit/ Ești îngerul zilei de-a pururi solitar/ Portret unic expus în infinit."

* "Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună/ Se ascund în rămurele/ Noapte bună!"

* "Dintr-atâția dogi și doage/ Toți mi-s dragi și mulți mi-s drage/ Că de mult ce mă dogesc/ Tot mai mult le îndrăgesc/ Dogul doagă, doaga doagă/ Unul drag și altul dragă/ Draga doagă, doaga dragă/ Până când o doagă dragă/ Dogile dogina,/ Întunericul, lumina/ Și mai doagă cineva/ Tocami pe inima mea."

* "Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,/ Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc/ Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,/ Opun intensu-mi geniu în care se topesc./ Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,/ Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir.../ Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,/ Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir."

* "Ştiu: cândva, la miez de noapte/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale./ Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa, deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a dovedit nici tata./ Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium."

* "Băga-m-aș poala-n ele de sentimente/ Am momente când am argumente./ Te priveai cu ăla-n ochi/ De parcă-l luai deja în gură/ O să te bat cu atâta ură/ Până o să faci temperatură/ Ție îți trebuie un sclav/ Ți-l caut mâine/ Genul acela de bărbat dresat ca un câine."

* "A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O preafrumoasă fată."

* "La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort/ Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port./ - Tu ești Mircea?/ - Da-mpărate!/ - Am venit să mi te-nchini,/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

* "Te uită cum ninge decembre.../ Spre geamuri, iubito, priveşte -/ Mai spune s-aducă jăratec/ Şi focul s-aud cum trosneşte."

* "De-aș fi știut că iarăși am să mor/ Gustând cucuta dragostei ce minte/ As fi rămas departe într-un nor/ Înstrăinat de gesturi și cuvinte./ De tine zi de zi fiindu-mi dor/ Adesea m-aș fi preschimbat în ploaie/ Și aș fi pătruns ușor pe pielea ta/ Să mă preling pe piept în mici șiroaie."

Vă îmbrățișez pe toți și mă bucur că am fost pe munte împreună, că v-ați aventurat în provocarea mea și sper ca anul ce bate în fereastra fiecăruia la miezul nopții să vă șoptească acele vise pe care le vreți împlinite, să vă aducă acei oameni pe care vi-i doriți, să vă lege drumuri în continuare și să vă deschidă alte și alte zări!

11 comentarii:

George Grosu spunea...

Aș vrea să vă felicit pe fiecare pentru cum a ieșit excursia.
În primul rând vă felicit pe fiecare pentru că ați ales să fiți la cabana Diana și nu în altă parte.
Am făcut în echipă un om de zăpadă superb.
Îi felicit pe cei care au ajuns în vârf pentru determinare. Pentru înțelepciune pe cei care au renunțat la traseu.
Pentru organizare pe Daniela, pe fete pentru masă și pe surori pentru atmosferă.
Îi mulțumim lui Andrei pentru mălai și foc și lui Ștefan pentru că s-a sacrificat să facă pozele.
Știe fiecare cât este de special, dar, bineînțeles, pot fi spuse mult mai multe.
Eu m-am simțit excelent cu voi și mă voi simți și în alte ocazii.

Vă doresc să rămâneți în noul an alături de oameni de calitate pentru că investiția în oameni merită.

Gigi Zaharia( partea I) spunea...

"Cine nu se urca pe munte nu cunoaste înaltimea cerului", asta ar putea fi raspunsul la intrebarea insistenta "Cum a fost pe munte?" pusa de cunoscuti ce nu m-au insotit. As vrea sa le pot explica tot ce am simtit acolo sus, sa le imprim in minte imaginile superbe (pentru care am muncit un pic) la care am avut acces, sa pot sa-i fac sa simta zapada ( "ca faina" sau "ca zaharul pudra" cum schimbam pareri la un moment dat cu fetele mele) alunecandu-le de sub picioare, efortul depus si lupta cu sine si nu in ultimul rand placerea de a avea langa tine inca 19 oameni calzi sau cum spunem noi "oameni zambet" ( putem spune ca s-a extins grupul din Apuseni). Din pacate, astea le simte fiecare diferit si pana nu se pune putina vointa sa iti "potolesti" curiozitatea, urcand in inaltul muntilor, nu poti intelege ce as fi vrut eu sa explic.
Prima zi(26.12.2011), a fost pentru mine un prilej de a-i cunoaste pe restul grupului si a incepe incet, incet, sa imi obisnuiesc ochii cu albul din ce in ce mai des, mergand spre cabana Diana. Am cunoscut persoane noi pe: Eugenia, Urs, Roxana si Vasilica, Georgiana (2 parca-botezata de nea' Dorel), Evelina, Andrei si Andrei T. Multi,dar oameni faini toti si cu care iti face placere sa poposesti la munte. Odata ajunsi la cabana (cu masina pe ultima bucata de drum- "like a boss" cu Stefan si Ramona), am fost foarte incantata de atmosfera de acolo si de prmirea lui nea' Dorel.
A doua zi(27.12.2011)- cea mai faina din punctul meu de vedere, e cea care mi s-a intiparit cel mai mult in minte si care imi scoate la suprafata involuntar, imagini superbe, de pe traseul abia asteptat si la care am adormit cu gandul cu o seara inainte. Putina ceata la inceput de drum, dar dupa cum spunea Georgiana 2 - " in orice drum e ceata la inceput, dar daca continui si urci, acesta se insenineaza" (cam asa am tinut eu minte). Normal, am ramas mai in urma cand, am iesit deasupra cetei si s-a ivit in fata noastra o mare alpina dementiala, pentru poze ( Eu, Ramona, Stefan, "profa", Urs, Ciprian si Ioana cu Irina care au mai coborat cativa pasi, fiind inaintea noastra, ca sa ne insoteasca la un "hug" in zapada).Dupa iesirea din padure, am nimerit intr-un omat pana peste genuchii mei aproape (na eu sunt si mai scunda de fel) si am intrat intr-o stare de bucurie, neavand parte la Iasi de zapada deloc.

Gigi Zaharia( partea II) spunea...

Spre vf. Rosu, deja am inceput sa ma ud la picioare si sa devina incomod mersul prin zapada ( si recunosc, odata ajunsa acolo sus, eram hotarata sa ma intorc inapoi cu fetele ce impartaseau aceleasi "tristeti" ca si mine, spre cabana, dar noroc de conditia "incomoda" pusa de profa: "va intoarceti voi, ma intorc si eu fara discutii" ). Pana la urma, ne-am incurajat ( eu,Irina si Ramona) si ne-am continuat traseul spre vf. Ineut, fiind motivate si de peisajul magnific, superb, demential s.a ce se deschidea in fata ochisorilor nostri de pe vf. Rosu, fiind convinse ca si pe Ineut are sa fie la fel sau chiar mai frumos. Pe la jumatatea drumului insa, am ramas fara "baterii", o senzatie ciudata tare, nu eram obosita si nu ma durea nimic, dar pur si simplu nu mai vroiam sa urc, eram intr-un fel plictisita si nu imi mai puteam tine ochii deschisi. Noroc de Ciprian care m-a impins de la spate cu vorbe incurajatoare si de cele doua fete ale mele. Am ajuns intr-un sfarsit pe vf Ineut (imaginandu-mi ca ma asteapta ceva frumos acolo sus- exercitiu sugerat de Ciprian) si parca mi-a incarcat acesta(muntele) "bateriile" si l-am simtit foarte rasplatitor cu mine si rabdator, pentru ca la coborat eram parca alt om si am mers in fata celorlalti cu muuulta energie.De asemenea, sunt convinsa ca si "group hug-ul" a contribuit la aceasta revenire a mea. Ar trebui sa-i amintesc si pe ceilalti baieti care m-au ajutat la bucatile mai stancoase sau unde se aluneca mai tare si sa le multumesc pentru mana de ajutor: Adrian, Andrei, George si Urs.
Un moment fain pentru mine, a reprezentat apusul. Alergand o bucata buna pe traseul de intoarcere si prinzand un ritm alert, am ajuns cu mult inaintea celorlalti si m-am oprit la un moment dat, sa savurez din frumusetea culorilor rosiatice ce se reflectaul pe zapada. Un timp cam de un sfert de ora, doar eu si muntele. Liniste. Ganduri imprastiate. Stare de bine. Dialog cu multumiri. O splendoare. Am fost insa, ajunsa din urma si am savurat putin din apa lui George "de baut" si apoi inainte cu "profa" si cu Urs am grabit pasul spre Cabana, unde Stefan ne astepta cu lemne puse pe foc si fetele cu ceiut cald.
A treia zi(28.12.2011), mi s-a parut asa frumoasa, cu nea' Dorel ghid, insotit de Nero (un caine superb, pe care l-as fi luat acasa). Cel mai mult mi-a placut drumul din padure si m-a impresionat povestioara cu avalansa recenta, spusa de cabanier. Imi pare rau ca nu am stat la facutul omului de zapada, dar am mers inainte la pregatitul ciorbei, idee sugerata ( si discutata o noapte intreaga) de Stefan si Urs si pusa in aplicare de "coalitia monstruoasa". Tot timpul cand imi aduc aminte de ciorba imi vin in minte cuvintele: "No, o sa va dau o ola mare sa faceti o zama buna. Va dau os, cartofi, tat ci trebe", ale lui nea' Dorel.
Cand am auzit ca ciorba o sa dureze cel putin doua ore, am sugerat sa facem nsite cartofi pe plita si vad ca s-a dovedit a fi o idee buna. Si aici imi vin in minte niste cuvinte, dar de data aceasta ale lui Urs: "Mai adu cativa cartofi. Nu sunt gata?".
Chiar daca mi se inchideau ochii spre seara, nu ma induram sa merg la somn, stiam ca e ultima zi si ma intristam cand ma gandeam ca trebuie sa plecam. Dar, inevitabil momentul despartirii de munte si de toata atmosfera din jurul lui a venit.
Si de data aceasta, m-am mai cunoscut putin prin dialogul cu muntele si mi-am confirmat ca "Oamenii de aici, din amândoua laturile muntilor, sunt din aceeasi familie" (G. Calinescu).
In final, multumesc mult "profei" pentru ca se aventureaza cu o strumfa ca mine care ar astepta-o in gara- pana vine trenul (stiti ca glumeam, nu?) si imi da posibilitatea sa am acces la ce e mai frumos si sanatos pentru suflet.

frmshk spunea...

Bună, Daniela.
Vreau să îţi spun că m-a impresionat puternic articolul tău, modul în care descrii lucrurile, imaginile superba... toate, absolut toate vibrează de dor de viaţă, de entuziasm, de bucurie a vieţii. Mi se pare că aţi avut parte de o experienţă deosebită, unică şi recunosc că mi-aş dori din suflet aşa ceva. Da, anul ăsta sper să fac şi eu cunoştinţă cu muntele. Sper să nu te deranjeze că am menţionat articolul tău într-un post la mine.
Mulţumesc, numai bine!

Daniela Abageru spunea...

Mă bucură să văd că ai găsit aici, la mine, ceva ce ți-a înseninat ziua, că te-au impresionat înălțimile și simți nevoia adâncă de a face cunoștință cu ele. Nu mă deranjează deloc faptul că ai menționat articolul într-un post la tine: mă simt onorată să știu că ceea ce am scris, inspirată de experiența Rodna, poate pune apă la visul altcuiva de a merge pe munte. Dacă ai nevoie de vreo indicație, vreun sfat, vreo împărtășire de început de drum cu pietroșii, nu ezita să mă întrebi. Știu cum este să îți dorești ceva tare mult și să depinzi de oameni: eu am fost norocoasă să îi găsesc după așteptări și căutări și, pe unde pot înmulți norocul, o fac cu dragă inimă. Îți doresc numai bine și sper să ne mai auzim!

frmshk spunea...

Mulţumesc mult, Daniela. Da, aşa am să fac. O să încerc să studiez câte ceva despre acest " domeniu " şi voi întreba... Cu siguranţăanul ăsta o să merg pe munte. Îmi doresc prea mult ca să nu se întâmple. Şi, după câte văd la tine, lucrurile pe care ţi le doreşti aşa, curat, n-au cum să nu se împlinească.
Ai un stil tare încărcat de trăire de a descrie lucrurile. Am citit şi articolul despre Zumba şi mi-a lăsat aceeaşi impresie. De parcă aş fi fost acolo.
Toate bune. Mulţumesc încă o dată.

Adrian spunea...

Zilele trecute, când am citit jurnalul tău, eram la un pas să te cert că i-ai atribuit lui Tudor Gheorghe e bine-n gară că miroase-a dor. Azi am verificat mai atent şi am constatat că Tudor Gheorghe foloseşte varianta lungă a poeziei pe care eu o ştiam doar în varianta scurtă cântată de Iulia Guşatu. Eroarea mea! :)

Nu mai am de spus decât că, din mulţimea de articole legate de munte, articole citite pe carpaţi, pe alpinet şi pe bloguri, al tău are ceva special din cauza abordării filozofice la care ai apelat. Felicitări! :)

Te voi citi în continuare.

vulupe.com spunea...

Superba tura ati avut si felicitari pentru ca stiti sa fiti un grup atat de bine legat si cu oameni fain. Cu voia voastra, am sa preiau termenul "om zambet", imi pare ca suprinde excelent o anume tipologie aproape de sufletul meu.
Iar reclama facuta de voi cabanei Diana este dintre cele mai eficiente, chiar daca nu a asta a fost intentia articolului.
Cu invidie ;)
Marian Vulpe

Daniela Abageru spunea...

@ Adrian: Pe Iulia Gușatu am ascultat-o la Moldavia Folk acum câțiva ani: are o voce excepțională! Eu sunt cu zona mai "filozofică" a folk-ului actual, cu Florin Onică, Florin Camen, Nu Acum, dar îi ascult cu plăcere pe toți, căci fiecare are un ceva aparte. Mă bucur să văd că ai abordat critic postarea mea și că ai ajuns la concluzia că merită să te mai ții la curent cu ce fac(em). Filtrele cu ochiul strâmt la sită sunt o provocare de trecut!

Mulțumesc pentru izbăvirea argumentată de la "cearta" cu melodia lui Tudor Gheorghe!

@ Marian: Dom'le, ce surpriza incredibilă! Te citesc de vreo 2 ani de zile, din 2009, când am venit de la Vama Veche, foarte încântată de Folk You, și căutam pe net impresii ale altora care au fost acolo. Am găsit la tine multe postări cu Vama Veche, poze cu marea, cu răsăritul, idei despre bicicletă, trăit aproape de suflet, instigare la citit (felicitări pentru proiectele voluntare în care ești implicat! - mai ales Lecturi Urbane!) și o poză din Piatra Craiului care mi-a rămas in minte. Anul trecut, în decembrie (cam acum o lună), am poposit și eu pentru prima dată în Piatra Craiului, un munte de care m-am simțit legată sufletește până să îl cunosc în sine, și mi-am adus aminte de poza ta: Tea, Max și un pletos - multă pace, frumusețe și unicitate.
Așa că, in calitate de autor (că tot mă întrebi de voia de a prelua o metaforă), îmi poți împrumuta ideea de "om zâmbet", căci oamenii mi-au inspirat-o și de ei încerc și eu, ca și tine, ca și alții, să mă înconjor.

Mulțumesc tare mult pentru semnul acesta ochios!

Daniela Abageru spunea...

Răspunsul lui Marian Vulpe:

"WOW – incredibil. Si atat de mult ma bucura cand vad ca intradevar traim intr-o lume mica, ca suntem o mana de oameni cateodata. Multam de vizita si ma bucur tare ca ati ajuns in Crai – este pentru mine un loc de sulflet. Cat de curand vom reveni si noi pe acolo, sper cat de foarte curand.
Sunteti o gasca tare faina, la cat mai multe ture." (http://vulupe.com/2012/01/04/mai-aproape/#comment-2932)

Adrian spunea...

Foarte interesantă succesiunea de comentarii... Se (re)confirmă faptul că, uneori, trăim într-o lume mică şi frumoasă. :)

Cât despre Florin Camen, nu-l ascultasem până pe 30 decembrie când, făcând o "baie" de Adela Ţiţescu şi Alina Manole, am avut curiozitatea să dau click şi pe câteva trimiteri către Florin Camen. Nu pot spune că am rămas pasionat de muzica lui dar, din când în când, este posibil să-l mai ascult.

Zile senine! :)