5 noiembrie 2011 - concert LUNA AMARĂ în Hand sau "rebelii care mai cred în cauze"

Într-o stea căzătoare, în rana ce doare

În umeri strânși a mirare (În tine tu)

Toate pietrele albe adună uitare

Tot ce e viu se stinge și moare (Pietre în alb)

Într-un chip inocent, într-un gest prea atent

Într-o zi care trece prea lent (În tine tu)

*Fotografiile sunt realizate de Ștefan Abageru.

Mai multe se găsesc pe fotosunete.blogspot.com.

Al patrulea album Luna Amară - Pietre în alb - a fost lansat și la Iași, pe 5 noiembrie 2011.
Supărat, metaforic, consecvent, dar și inovator, angoasant pe alocuri, neîmpăcat cu societatea și lumea așa cum sunt ele configurate, dur în sonoritate, dar și extrem de melancolic în balade și interludii, albumul mi-a plăcut pentru că e extrem de puternic și nu agreează jumătățile de măsură (în mesaj), iar trompeta lui Mihnea sună demențial pe Doar gândul și nu numai. Am citit cronici de receptare care îi acuzau pe băieți de secarea creativității, de repetitivitate, de întoarcere la unele experimente de pe albumele trecute, de o plafonare ce nu se poate sesiza pentru că sunt abili în a o masca. Nu sunt eu atât de expertă pe acest segment muzical (caut să fiu cât mai sinceră și argumentată în discurs ca să surprind ce simt ca ascultător pasionat (nu fanatic!)), dar mi se pare că pe album recunoști cu ușurință sound-ul Luna Amară, mesajele lor cu miez și, importante pentru mine, consecvența într-o treabă pornită într-un anumit fel și lipsa pactului cu comercialismul. Poate criteriile mele sunt insuficiente, dar pe piața actuală de muzică este mai mult balast decât compoziție care să merite atenția, iar Luna Amară se cam încadrează de departe în a doua zonă.

Tu ești un rău trecător,/ Mediocru, fals, amăgitor.

Orb de ai fi, te-aș uimi./ De sânge, prin timpane, te-aș goli.

Nu căuta să-nțelegi!/ Vina ta-i c-ai vrut să-nnozi, nu să dezlegi. (În gol)

În tine tu e piesa mea preferată de pe album, fiind urmată de foarte aproape de cea care dă titlul albumului Pietre în alb și de Doar gândul, În lumină, Când totul a murit tăcut. Am și niște bucăți care nu mă impresionează și îmi cam pun răbdarea la încercare, dar nu îmi sabotează impresia generală de "album bun-bun". Spre exemplu, la Glow mi se pare cam inutilă lungimea și partea de urlat ca din gaură de șarpe. Să nu fiu înțeleasă greșit: îmi plac bucățile de acest gen, căci nu se poate să exprimi furie, dezaprobare, abis, eșec, jucând Go sau cântând călduț, dar atunci când rămâne doar urlatul și nu este justificat de niște cuvinte, de un ritm, de un motiv de compoziție, nu mai am răbdare cu el. Oricum, partea de decibeli foarte ridicați de pe În tine tu e de la kilometri distanță preferata mea și pe ea am dat din cap cel mai acerb la concert, că m-a durut gâtul două zile după aceea! Asta este: riscul pasiunii!
Plus - nici una din piesele în engleză nu mi-a rămas în minte. Din punctul meu de vedere, ar putea să lipsească și albumul să fie format strict din piesele în română: le simt mult mai autentice și mai fățișe, deranjând mâlul de pe fund, nu dând doar cu mâna prin apă.

Sparge clipa de urât și uitarea!

Frânge mâna ce ți-a dat nepăsarea!

(Când totul a murit tăcut)

La nivel de mesaj, Luna Amară a intrat într-o altfel de exprimentare a zonei militante, s-a orientat spre un alt tip de introspecție, nu una redusă la sine, ci mereu raportată la ceilalți, la plural. Totul este "mă" și "ne", "eu" și "noi", "sunt" și "suntem" și ne conștientizăm unii pe alți prin "tu". De asta îmi și plac atât de mult: se exprimă pe ei în punctele comune cu cei care cărora li se adresează, într-un soi de împărtășire a acelorași idei, de încurajare a unei atitudini de verticalitate într-o lume destul de dezorientată, într-o trezire din amorțire care nu poate fi momentană, ci se extinde într-un mod de a fi. Toate piesele în română articulează un mesaj coerent, legat, sigur pe el și oamenii aceștia chiar sunt capabili să vorbească despre muzica lor într-un mod deștept, identificându-se cu ceea ce cântă. Aprofundarea devine inerentă dacă dai târcoale acelorași teme și ești onest în ceea ce faci.
Mihnea Blidaru, vocalistul, afirma într-un interviu: "...noi am fost, multă vreme, genul de formaţie a cărei muzică ajuta lumea să dea afară frustrări...deşi nu am încercat niciodată să băgăm oamenilor cu forţa idei în cap, ne-am fi dorit ceva semne de deşteptare, reacţii mai vehemente, cât de cât. Şi atunci, eu, unul, am ales să plusez: să le amintesc celor aflaţi în faţa mea că vin de la o slujbă prost plătită, cu şefi dictatoriali, că fac parte dintr-un sistem corupt, că au părinţi despotici, că au profesori slab pregătiţi, că sunt dezinformaţi constant, că n-au în cine avea încredere, că e o societate bolnavă şi fără dorinţă de vindecare şi, mai ales, că după concert, SE VOR ÎNTOARCE LA TOATE ASTEA. Luna Amară îţi poate oferi un impuls. Continuarea, însă, îţi aparţine."

Ca să dublez mesajul promovat de cei de la Luna Amară, ascultam zilele trecute o emisiune realizată de Liviu Mihaiu la Radio Guerrilla și îi dădeam dreptate în privința multor concluzii formulate.

"Avem vise, dar nu mai avem idealuri. Avem dorințe prin care ne diferențiem de părinți, de un curent, de o tendință, dar un ideal, ceva care să transceandă dincolo de coaja subiectivă, nu prea avem. În consecință, un motiv serios de a reacționa prin implicare în colectiv și societate civilă, motiv asociat unei cauze, e dificil de găsit și menținut ulterior într-o contemporaneitate fragmentată. Generațiile actuale au preluat aceeași nimicnicie și deziluzionare care s-au perpetuat ca efecte ale ultimilor 21 de ani. Se pot aduna oameni la moaște, la concerte, la parade libertine, dar la o cauză din care să nu câștigi ceva direct e dificil. Pe lângă toate acestea se adaugă: lipsa exemplului de nesupunere civilă necesară, pasivitate și amorțire și adevărul că suntem mai inteligenți ca acum 15 ani, dar și mai leneși ca acum 15 ani. Există un grad de imobilitate fatal pentru deschiderea minții.
Orice pas începe cu primul pas...afară din casă."

Pot emite însă și amendamentul că un segment consistent din societatea civilă e la limita supraviețuirii și nu își poate permite/admite libertatea de timp și resurse pentru a milita pentru vreo cauză, atunci când ziua de mâine este primordială pe lista priorităților sau creșterea unui copil/menținerea unor condiții decente de trai. Plus că sunt așa de multe cauze, încât nu mai există ideea de cauză comună, care să unească pe mai mulți, așa cum s-a întâmplat pe vremea comunismului. Plus că nu avem exercițiul acesta de nesupunere civilă, suntem mai degrabă asimilatori de dezastre sau lucruri disfuncționale decât anihilatori, suntem niște Mitici mai mici ce facem revoluții la colț de bloc, dar puțini își asumă riscul de a ieși în față. De ce? Mentalitatea! Că e condiționată prin manipulare, că se află într-o zonă de stagnare, că se îndreaptă în direcții greșite și individualiste și colectivul e doar un fundal de care majoritatea se leapădă, cert rămâne fapătul că e responsabila esențială în tot acest joc de șah a cărui miză e schimbarea în vreun fel.
Cu ce cauze aș putea spune că mă identific? Accesul la educație, protejarea naturii, deschiderea spre cultură, și, mai ales, cauza bunului simț elementar. Nu cred că sunt neapărat cauze, cât mai mult niște necesități care ar trebui incluse în normalități! Da, mi-aș dori atitudini sănătoase!

*** Un interviu cu fratele meu, Ștefan Abageru, Fotograf de concert despre pasiunea jocului cu lumina:

Kumm (2010)