''Foaie verde, măr domnesc,
Am iubit şi-am să iubesc.''
După revenirea de la Festivalul Internaţional de Blues de la Sighişoara, nu am aşteptat prea mult (doar o zi!) pentru a merge la alt spectacol, pe o altă scenă, la un alt tip de artist, ascultându-l "pe viu" a doua oară. Tudor Gheorghe a revenit la Iaşi cu Rapsod şi Lăutar, o lecţie de muzică încapsulată într-o pledoarie pentru autenticitate, eleganţă şi seriozitate faţă de creaţia sonoră specific românească a unor timpuri foarte îndepărtate.
(*fotografie realizată de Miron Manega)
Tudor Gheorghe ne-a propus două drumuri care s-au reunit sub acelaşi deziderat: valoarea degradată în timp poate fi greu recuperabilă şi rezistenţa devine parţial iluzorie în faţa unei atitudini de indiferenţă. Muzica lăutărească şi cea de sorginte folclorică sunt configurate într-un anume mod, presupun o atitudine încărcată de emoţie şi dublată de profunzime de suflet, sunt asociate instrumentelor şi versurilor cu tâlc, nu banalizează, ci au efect catarctic pentru cel care le abordează/ascultă.
Dacă în octombrie, la Vremea nemâniei, Tudor Gheorghe a fost secundat de o întreagă orchestră, la acest spectacol a avut doar 5 instrumentişti, un taraf autentic, a vorbit mult între piese, a recitat, a formulat gânduri critice la adresa societăţii de azi, a sancţionat incultura, necunoaşterea valorilor specifice de către români, diluarea gusturilor şi fragmentarea noastră ca popor. Are câteva clişee constructive în discursul pe care îl livrează asociativ muzicii atunci când se prezintă pe scenă (spre exemplu, a spus la ambele spectacole în care l-am văzut că dânsul nu aduce niciodată de două ori aceleaşi cântece într-un loc - excepţie fac cererile de revenire - deoarece îi respectă prea mult pe cei care aleg să îl vadă). E de apreciat modul în care îşi organizează reprezentaţiile, cât de serios şi elaborat le abordează conceptual, cât de vertical poate fi în principiile lui artistice, cât de încăpăţânat în aceleaşi tipuri de mesaje artistice. Cred că, pe lângă valoarea lui muzicală, Tudor Gheorghe e un sistem de referinţă pentru consecvenţă şi creativitate pe o zonă bine delimitată pe care o promovează impecabil!
Dacă în octombrie, la Vremea nemâniei, Tudor Gheorghe a fost secundat de o întreagă orchestră, la acest spectacol a avut doar 5 instrumentişti, un taraf autentic, a vorbit mult între piese, a recitat, a formulat gânduri critice la adresa societăţii de azi, a sancţionat incultura, necunoaşterea valorilor specifice de către români, diluarea gusturilor şi fragmentarea noastră ca popor. Are câteva clişee constructive în discursul pe care îl livrează asociativ muzicii atunci când se prezintă pe scenă (spre exemplu, a spus la ambele spectacole în care l-am văzut că dânsul nu aduce niciodată de două ori aceleaşi cântece într-un loc - excepţie fac cererile de revenire - deoarece îi respectă prea mult pe cei care aleg să îl vadă). E de apreciat modul în care îşi organizează reprezentaţiile, cât de serios şi elaborat le abordează conceptual, cât de vertical poate fi în principiile lui artistice, cât de încăpăţânat în aceleaşi tipuri de mesaje artistice. Cred că, pe lângă valoarea lui muzicală, Tudor Gheorghe e un sistem de referinţă pentru consecvenţă şi creativitate pe o zonă bine delimitată pe care o promovează impecabil!
Întâi de toate, i-a plasat diacronic pe lăutari, punctându-le legănarea în ritmuri, lamentarea, voia bună molipsitoare, influenţele străine: "Ursitoare, ursitoare,/Omoară-mă, frăţioare". Lăutarii sunt identificaţi cu mahalaua şi spaţiul urban, cu vioară, contrabas, ţambal, acordeon, voce tânguitoare de multe ori, emotivitate crescută şi vers, must de cuvânt. A ales piese una şi una şi le-a interpretat în stilul lui caracteristic, cu demnitate, valorificându-le la superlativ. După pleiada de romanţe şi cântece lăutăreşti a ajuns să precizeze că maneaua este stadiul actual al acestora, că generaţiile de azi le-au involuat la liniaritate, le-au secat de semnificaţie şi a interpretat comic şi sarcastic o creaţie proprie: "Multă lume are noroc/Dar eu sunt pe primul loc." Concluzia? Deloc îmbucurătoare!
A trecut apoi la folclor şi a urmat un periplu prin zonele noastre de profil, secundat de o mulţime de precizări de specialitate (poezia cântecului nostru folcloric este octo-silabică, pe când cea sârbă este deca-silabică şi se simte acest fapt acolo unde românii s-au corcit şi s-au lăsat asimilaţi). Multă amărăciune resimte Tudor Gheorghe pentru valorile acestea pierdute sau uitate, pentru îndepărtarea de o resursă sufletească specifică nouă, pentru înstrăinarea de care suntem responsabili, pentru indiferenţa noastră, pentru lipsa de verticalitate în şira spinării, pentru frumuseţea asupra căreia nu ne aplecăm ochii şi inima. Cei veniţi la spectacol eram treziţii, care aleseserăm să ne amintim/să ni se amintească. E atât de puţin populată zona asta de oameni de calibru încât cred că se simte foarte singur pe baricade, dar e bine că are vigoare şi luciditate să minuneze prin ceea ce face. Sunt excesiv de laudativă, recunosc, dar când un om la 66 de ani face ceea ce mulţi bărbaţi de 35 nu sunt în stare, parcă tinzi să îmi dai dreptate! Cine n-are niciun dor sau Of, ce dor, ce chin, ce jale sunt exemple de doine care răscolesc şi arată atitudinea ţăranului faţă de stări asemănătoare celor abordate şi de lăutari. Diferenţă!
Trebuie să îi mulţumesc lui Andrei că a fost vigilent şi a luat bilet, că a fost darnic, dacă tot am mai fost împreună în octombrie la Tudor Gheorghe. Datorită lui am ajuns să îl văd până la urmă, că îmi tot propuneam, dar nu reuşeam! Cred că nu îmi doream suficient de tare!
A trecut apoi la folclor şi a urmat un periplu prin zonele noastre de profil, secundat de o mulţime de precizări de specialitate (poezia cântecului nostru folcloric este octo-silabică, pe când cea sârbă este deca-silabică şi se simte acest fapt acolo unde românii s-au corcit şi s-au lăsat asimilaţi). Multă amărăciune resimte Tudor Gheorghe pentru valorile acestea pierdute sau uitate, pentru îndepărtarea de o resursă sufletească specifică nouă, pentru înstrăinarea de care suntem responsabili, pentru indiferenţa noastră, pentru lipsa de verticalitate în şira spinării, pentru frumuseţea asupra căreia nu ne aplecăm ochii şi inima. Cei veniţi la spectacol eram treziţii, care aleseserăm să ne amintim/să ni se amintească. E atât de puţin populată zona asta de oameni de calibru încât cred că se simte foarte singur pe baricade, dar e bine că are vigoare şi luciditate să minuneze prin ceea ce face. Sunt excesiv de laudativă, recunosc, dar când un om la 66 de ani face ceea ce mulţi bărbaţi de 35 nu sunt în stare, parcă tinzi să îmi dai dreptate! Cine n-are niciun dor sau Of, ce dor, ce chin, ce jale sunt exemple de doine care răscolesc şi arată atitudinea ţăranului faţă de stări asemănătoare celor abordate şi de lăutari. Diferenţă!
Trebuie să îi mulţumesc lui Andrei că a fost vigilent şi a luat bilet, că a fost darnic, dacă tot am mai fost împreună în octombrie la Tudor Gheorghe. Datorită lui am ajuns să îl văd până la urmă, că îmi tot propuneam, dar nu reuşeam! Cred că nu îmi doream suficient de tare!
2 comentarii:
La concertul „de revenire” aș merge cu flori, și (ca-n poezie, sic), cu oul în buzunar. Să i-l ofer împreună cu florile (și cu mențiunea că n-am inima să i-l arunc, precum a cerut). Asta pentru unele remarci neglijente și pentru câteva fragmente de interpretare unde, după părerea mea, nu s-a potrivit deloc cu zona de unde venea muzica.
Eu am fost încântată de cele bune, de cele advărate, spuse şi cântate. În afara de remarca uşor şi intenţionat răutăcioasă în privinţa lui Grigore Leşe, nu prea am motiv de ghiont.
Referitor la fragmentele ce nu s-au potrivit cu zona de unde venea muzica, nu e aria mea de expertiză şi tind să îţi dau crezare, căci eşti mult mai bine pus în temă şi ai urechea formată pentru diferenţe regionale. Descreţeşte fruntea, Andrei!
Trimiteți un comentariu