23-25 februarie 2012 - Festivalul Internaţional de Blues de la Sighişoara - ediţia a 8-a: forţa sonoră din chitară

"I am an anthropologist and I know music is older than language.

That is why music does not need any translation."

(Bob Brozman)

BLUES. Altă exprienţă muzicală. Nu mă refer la de ceea se ştie popular a însemna acest termen, căci "hai să dansăm un blues" nu este concludent pentru a percepe acest stil muzical. Am mers mai mult la festivaluri de rock şi de folk, începând cu ArtMania la Sibiu în 2007, continuând cu două ediţii de Hellfest în Franţa (2008 şi 2011), cu un Folk You la Vama Veche în 2009, cu două ediţii de Rock'n Iaşi (2009 şi 2011), cu două ediţii Moldavia Folk (2009 şi 2010), plus o serie de concerte la Bucureşti (Metallica, Lake of Tears, Moonspell, Tiamat, Soulfly, Massive Attack, Suzanne Vega) şi în Iaşi (Luna Amară, Alternosfera, Kumm, Urma, Byron, Phoenix, Negură Bunget, Coma, Aria Urbană, plus Tudor Gheorghe, Ada Milea, Maria Răducanu, Raoul de Souza şi câteva concerte de jazz). Nu scriu toate numele astea ca să fac un inventar centrat pe o preamărire personală, ci ca să se vadă cam spre ce fel de evenimente live am fost orientată în ultimii ani. Influenţa mare (mai ales dinspre zona de metal!) a venit de la fratele meu, Ştefan, care e un partener extraordinar de concerte, mai ales că de anul trecut avem amândoi acreditări de presă (el realizează fotografiile, iar eu cronicile) la iconcert.ro (mulţumim mult de tot, Cristina Soare!) şi îmi continuă expunerea la diferite tipuri de muzică. Încet şi sigur.

Celelalte opţiuni muzicale au venit din nevoia de experimenta auditiv. Anul acesta, un bun prieten din vremea masterului, Irinel Antoniu, m-a rugat să merg cu el la Festivalul Internaţional de Blues de la Sighişoara, întrucât nu avea cu cine merge şi, motivul esenţial, venea Johnny Winter. Recunosc, nu îmi spunea mare lucru acest nume (spre ruşinea mea!), dar mi s-a părut interesant să văd cum se aude şi cum se simte un astfel de festival. Din ce mi-a mai dat Irinel să ascult, am realizat că nu ştiu mai nimic despre zona aceasta, iar melodiile lente nu sunt decât o idee vagă, incompletă, despre ce este blues-ul.

Punere în temă: Înrădăcinat în cântecele negrilor sclavi de pe plantaţii, care îşi exprimau revolta, suferinţele, tânjirile, frustrările, blues-ul a prins formă în Delta Mississippi-ului, în 1890, şi s-a răspândit la începutul secolului în America, odată cu migraţia spre nord a cântăreţilor de folk. Din 1920, blues-ul a devenit o notă definitorie a culturii Afro-Americane, fiind ulterior grefat pe influenţe dinspre jazz, country, folk, rock. Specifică blues-ului este chitara, iar ca element secundar apare muzicuţa (instrument pe care şi-l permiteau şi negrii pe plantaţii, la începuturi). Aşa că, la festival, am avut parte de multă chitară (şi nu numai)!

Joi, pe 23 februarie 2012, cu acreditările promise de directorul festivalului, Ioan Lazăr, am plecat spre Tg. Mureş şi de acolo spre Sighişoara, unde ne-am cazat la Pensiunea Joker, destul de aproape de Casa de cultură "Mihai Eminescu" (care adăposteşte şi mult-prea-activul Club al Pensionarilor...if you know what I mean, Irinel!). Seara ne aşteptau două concerte: Samuel James şi Johnny Winter, într-o sală arhiplină, cu un public ce îşi trăia un vis, la fel ca Irinel.

SAMUEL JAMES - un blues-man acustic, care a cântat doar la chitară şi, spre sfârşit, la muzicuţă, cu o voie bună molipsitoare, antrenând de la bun început publicul prin implicarea lui în atmosferă. A fost absolut impresionant modul în care strunele şi rezonatorul metalic al chitării, amplificând sunetele acustice, împreună cu bătăile din picioare ale lui Samuel, au reuşit să redea ritmurile sălbatice sau îmblânzite, calme sau agitate din piesele celor două albume ale sale: Songs Famed for Sorrow and Joy (2008) şi For Rosa, Maeve and Noreen (2009) şi din cover-urile alese pentru a încânta publicul din România. Este copleşitoare forţa din chitară: întreaga sală se umple de sunetele ei, e singură, e sigură pe ea, e de neoprit, iar Samuel James o însoţeşte cu vocea la fel de ferm. Blues-ul acustic este actualmente oarecum periferic, deoarece mulţi artişti s-au orientat spre instrumente electrice şi chitara acustică a rămas un semn al începuturilor, dar am văzut la festival cum un negru trubadur poate actualiza autentic o rădăcină şi îi poate creşte o nouă tulpină, dezbrăcând-o de ceea ce i s-a adăugat, ducând-o să îşi viziteze copilăria. Rambling Blues, Wooo Rosa şi Nineteen sunt exemple edificatoare!

JOHNNY WINTER - senzaţia festivalului a purtat numele acestui om ajuns la 68 de ani, pe care şi i-a sărbătorit la Sighişoara, cu noi, în seara concertului. Este o legendă vie, a fost pe scena de la Woodstock în 1969, a lucrat cu Muddy Waters, este albinos, ca şi fratele său, Edgar (tot blues-man, dar cântă la clape şi la saxofon) şi a fost absolut demenţial cu chitara lui mică, interpretând blues-uri clasice (Dust my broom şi Good morning, little schoolgirl) într-o manieră rock. Apariţia sa pe scenă a fost emoţionantă şi uşor compătimitoare pentru că era o mână de om, foarte slab, albit, mişcându-se greoi, stăpânind în schimb chitara cu o precizie uluitoare. S-a simţit diferenţa de clasă faţă de Samuel James, doar că la nivel de voce nu mai discutăm în aceeaşi termeni. A interpretat o versiune destul de bună la piesa lui Chuck Berry - Johnny B. Goode şi aveam impresia că sunt mai mult la un concert rock, atât de convingător era la nivel de stăpânire a instrumentului şi atât de intens îşi muncea chitara. Formaţia îi completa prestaţia, dar nu i-o substituia şi toată sala era de-a dreptul extaziată. Am văzut mulţi oameni de peste 45-50 de ani, din generaţia Beatles şi Led Zeppelin, trăind în mod direct minunea de a-l asculta live pe Johnny Winter, care, practic, a fost leading-artist al festivalului, începându-şi cu România turneul de anul acesta (are o agendă foarte încărcată până în iunie, susţinând concerte prin Europa, America şi Asia!). Berti Barbera a precizat de la bun început că nivelul festivalului a crescut considerabil datorită faptului că un artist de o asemenea clasă a ajuns să facă parte dintre participanţi şi că organizatorii vor avea o reală provocare anul viitor, la stabilirea listei de artişti. Indeed, they will!

Vineri, pe 24 februarie 2012, ne-am aventurat în explorarea Sighişoarei. Mai fusesem acolo o singură dată, într-o excursie cu ştrumfii în 2008, dar nu am stat decât vreo 3 ore şi nu pot spune că am văzut cum trebuie acest oraş medieval, singurul locuit din Europa. A mai existat un plan de revenire cu mia cara Cristina, dar s-a aventurat prin Anglia şi am amânat, aşa că abia din a treia lovitură a fost cu adăstare! Am cutreierat mult prin cetate, am urcat în Turnul cu ceas, ne-am bucurat de perspectivă, de culorile caselor (am făcut poze cu câte culori am vrut!) şi de aerul arhaic de Ev Mediu, de pereţii scorojiţi şi de străzile strâmte, de lipsa aglomeraţiei şi de detaliile distincte pe care Irinel le-a tot pozat, când color, când alb-negru!

Irinel nu prea vrea să îşi popularizeze figura pe internet, aşa că eu împreună cu roşul din haină şi mănuşi am ieşit în o groază de poze şi îi mulţumesc pentru că ni le-a făcut. S-a jucat cu aparatul meu foto, încât eu am avut de muncit doar la concerte, nu şi prin Sighişoara. Mi-a sugerat, în schimb, să popularizez o super-ofertă: dânsul oferă meditaţii de blues contra prăjituri! Dacă nu se poate, atunci se mulţumeşte şi cu o cantitate industrială, livrată în câteva rate, de cremă de zahăr ars! Vă sfătuiesc să apelaţi cu încredere, căci 'mnealui ştie blues, nu joacă!

De Dragobete am avut parte de Ladies Night, cu o artistă în devenire şi una confirmată, o seară uşor dezechilibrată prin forţa celei de-a doua prestaţii de pe scenă.

SAMANTHA FISH - Barbie Doll a festivalului a venit pe scena din Sighişoara cu chitara, un basist şi un negru la tobe. Rochia roşie, părul blond şi apariţia de model au fost atu-urile compensatorii pentru ea, căci, la nivel muzical, nu m-a prea impresionat. De ce? Simplu de explicat! Niciodată nu am reuşit să înţeleg de ce un artist simte nevoia să ţipe (şi nu cântă rock!) versurile pentru a-mi demonstra că are calităţi vocale, de ce cântă piesa pe anumită tonalitate şi, la un moment dat, face un salt inexplicabil şi plonjează în zone sonore total străine vocii lui. Cam aşa a făcut Samantha Fish: a simţit nevoia să plonjeze! Partea de chitară a fost relativă în comparaţie cu ceilalţi participanţi la festival şi, chiar dacă artista a făcut atmosferă, s-a descălţat pe scenă, a cântat pe locurile din primele rânduri şi a fost foarte prietenoasă, nu a fost convingătoare în prestaţia ei, s-a străduit să dea ce poate şi să se ridice la un anumit nivel, dar, contrar apaluzelor, sunt sceptică în privinţa reuşitei muzicale. Nu mă pot abţine să nu mă întreb ce se aplauda de fapt! I put a spell on you nu a fost deloc o alegere inspirată pentru un cover, dar să mă rezum la atâtea impresii!

SHAKURA S'AIDA - o canadiancă extrem de volubilă, cu o voce impresionantă şi o prezenţă scenică multiplă: cântăreaţă, entertainer, (pseudo) actriţă, cu nişte picioare foarte frumoase, o rochie roşie cu pene şi o voie bună absolut uimitoare. Am receptat-o ca pe o artistă completă, capabilă să integreze publicul în muzică şi să infiltreze emoţiile în sufletele celor care o ascultă şi o admiră. S-a resimţit o diferenţă netă faţă de Samantha Fish, căci Shakura avea o voce capabilă să ducă vocalizele în profunzimile disperării blues-ului, să te convingă de suferinţa, de bucuria, de tristeţea, de tânjirea, de trădarea din mesajele pieselor. Desigur, este implicat un plus de experienţă şi, chiar dacă Shakura nu are decât două albume: Blueprint, în 2008, şi Brown Sugar (2010), are şi activitate în zona televiziunii şi a muzicii de calibru. Cred că mai este implicat şi faptul că blues-ul reprezintă stratosfera negrilor, le curge altfel prin vene, îl resimt visceral, se lasă pătrunşi până la măduvă de el, pentru că le poate traduce istorie şi le poate realiza un catharsis al stărilor. Cele două momente de interacţiune prelungită cu publicul (inclusiv pe Brown Sugar) au fost resimţite cu umor şi implicare, distracţie şi cântec, urmând două bis-uri la câtă încântare se adunase. Publicul nu voia să o mai lase să plece, mai ales că aflase de noi stiluri de dans, demonstrate de membrii formaţiei ei: the shoulder dance (Donna Grantis - chitară electrică), the neck dance, the butt sitting dance (al lui Lance Anderson - clape), the butt sitting, stand-up and sit again dance. Cover-ul după Nina Simone a fost excelent şi am plecat atât de impresionată de la a doua seară de festival, încât am început să mă gândesc la ideea că voi fi iremediabil contaminată de virusul blues-ului.

Sâmbătă, pe 25 februarie 2012, am făcut turul turnurilor breslelor care activaseră în cetatea Sighişoarei în timpurile ei măreţe, ne-am întins pe toate străduţele, când la stânga, când la dreapta, că uite-aşa urmărea Irinel fata! Devine foarte liniştitor modul acesta de a bate la pas un loc, de a-l respira încet, fără grabă, fără aşteptările lui "trebuie să ajung să văd asta şi asta", ci mânat doar de curiozitate şi plăcerea de a merge, a privi, a reţine detalii şi a te minuna. Chiar dacă vremea a fost puţin mai gri, nu prea ne-am sinchisit de ea: culorile Sighişoarei te pot seduce încât să uiţi de atmosferă şi să te laşi purtat de ele. E oarecum paradoxal: pe de o parte multe clădiri sunt renovate, fiind locuite, dar multe altele sunt în paragină sau au pereţii în degradare, varul curcubeu opune rezistenţă trecerii, dar nu ştie cât poate ţine piept avalanşei de erodare. Ce e paradoxal? Mai multă încântare provoacă cele uitate, cele ale nimănui, orfanele, decât cele dichisite!

Triada de la festival s-a încheiat cu două prestaţii demne de toată lauda. Am văzut-o şi pe Ada Milea prin public şi părea extrem de impresionată: se întâmplă şi la case mai mari!

BOB BROZMAN sau I am not crazy. I am free. - Omul-orchestră, omul-titirez al festivalului, mustind de idei preţioase, de ironii subtile, gata să fie prietenos, inteligent, dinamic, liber, pasionat concomitent! Concertul a demonstrat din plin ce fibră de om extraordinar deţine Bob! Înconjurat de un harem de chitări (a cântat acustic într-un mod absolut superb!), trecea cu cea mai firească uşurinţă de la una la alta, de la un ritm din Hawai, la altul din Madagascar, la altul din Africa, din Grecia sau Franţa, întorcându-se la rădăcinile blues-ului sau mergând spre creaţiile proprii, căci ideea de bază era: I have been to 65 countries. They all have their blues. Maybe, except Germans.

Ce a avut Bob distinct? Concertul său a fost cu multe împărtăşiri de lumi, cu lecţii de muzică, de bun simţ, de curiozitate, de bucurie (I do not believe in concerts. I believe in evenings like these. Together.), de modestie dictată de faptul că ştie atât de multe încât realizează câte mai are de aflat (I had my first guitar lesson at 5. I am still having it.). Antropolog de meserie, Bob Brozman a ţinut o lecţie de muzică şi de viaţă şi a insistat pe diversitatea sonoră a muzicii, sancţionând muzica actuală (Listen to Justin Bieber and you become stupid.). Autoironia nu a lipsit (If I were a French girl, my name would be Adrenaline.), nici aprecierile sincere (My wife is more intelligent than me, more beautiful than me and she is teaching me a lot of good things of how to be human.), nici critica acerbă la adresa Americii (Follow the money - this is wrong with America.). Ne-a povestit cum s-a retras din tumultul urban la propria fermă, cum cultivă roşii şi creşte găini, este liber şi trăieşte în propria lui lume, în Brozmanistan, căci ideea că he reads books e deja una ce te poate "condamna" public în America.

Blues-ul călătoreşte prin timp, căci stările oamenilor sunt în esenţă la fel, suferinţa are aceeaşi faţă, doar alte motive, dragostea înseamnă acelaşi lucru, doar că se îmbracă uşor altfel, mai fistichiu, disperarea te poate întoarce pe dos şi speranţa te poate ridica, aşa cum s-a întâmplat dintotdeauna între oameni. Şi Samuel James în prima seară şi Bob Brozman în a treia au făcut un cover după o piesă de la începuturile blues-ului, care mi-a plăcut atât de tare încât nu mă pot abţine să nu fac o referire la ea - Love in Vain Blues (1937) - varianta Robert Johnson şi (2008) - varianta Bob Brozman.

When the train left the station,

with the two lights on behind

Well, the blue light was my blues

and the red light was my mind

All my love's in vain.

Concluzia concertului: There is no such thing as talent. Only desire.

COREY HARRIS & RASTA BLUES - festivalul de blues de la Sighişoara s-a încheiat cu prestaţia uşor reggae a celor de la Rasta Blues şi cu momentele acustice ale lui Corey Harris. Mai puţin volubil, mai retras în sine, cântând serios (House Negro Blues), acesta a hipnotizat publicul prin chitară şi gravitatea vocii, reluând o serie de blues-uri de la începuturi, aducând aminte de suferinţele negrilor, încât îţi dădea impresia că este aterizat de undeva din acea perioadă istorică. A fost uşor antitetic faţă de Bob Brozman prin atitudine, dar pe mine m-a impresionat: era o formă de demnitate dusă la superlativ, pe de o parte, pe de alta, era un om care venise la festival să cânte şi asta a şi făcut. Bob Brozman a ales să ne şi încânte: până la urmă am avut parte de diversitate!

Irinel a făcut multe poze alb-negru şi am să îl laud oleacă (nu prea mult, că i se urcă la cap!) punând trei dintre ele aici, ultima fiind făcută la casa de cultură, unde a fost festivalul, cu mine trecând prin portalul dintre cele două curţi interioare. Îmi place tare mult poza aceea! Şi cea cu felinarul! Mai este una, dar pe aceea o trec sub tăcere că are un viitor pregătit în faţă şi se va revela prin zone copertate!

Sighişoara m-a convins! Blues-ul merită o şansă şi încă una mare de tot! Recunosc un lucru: muzica aceasta are un alt impact asupra ta ca ascultător atunci când eşti acolo, pe baricade live, când artistul e la câţiva metri de tine, când corzile chitării vibrează şi te fac să tresari atunci când tresaltă pe ritm, când vocea se războieşte să ţină sub căpăstru chitara şi de multe ori o pierde la solo-uri! Şi mă întreb ceva: dacă aş fi ascultat blues mai devreme, mă întreb câtă şansă aş mai fi dat folk-ului?

O altă poartă: am apăsat clanţa şi e larg deschisă!

Bob Brozman avea un alai de chitări. Pe unele erau mesaje. Altele erau simple. Pentru fiecare avea probabil un anume fel de dragoste. Pe una erau cuvintele de mai jos, un fel de ars poetica pentru modul în care simte el muzica. Irinel mi-a dat să ascult blues: am început educaţia cu Derek and The Dominos, Stevie Ray Vaughan, excelenţii Tedeschi Trucks Band, Randy Randolph. Desigur, sunt doar cârligaşele de la literele alfabetului de blues, dar o să fiu o elevă silitoare! Următorul concert blues? Probabil Bob Brozman în iunie! Da, revine în România!