2 octombrie 2011 - în toamna mijindă din Ceahlău

Ion Horea: "Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr

Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr."

Ce poți face după ce mergi la un maraton cinefil cu tema Munți în film? Să mergi la munte? Chiar la prima oră? E prea îndrăzneț și prea strâns timpul? Hm! Se poate spune și așa, dar...de ce nu? 7 omuleți (Ciprian, Adrian, Ioana, Daniela, George, Constantin, Monica) duminică, dis-de-dimineață, după o noapte nedormită și o felie de tort savurată la sărbătorirea "complotată" a lui George de ziua lui, ne-am reaventurat pe cărări de munte.
Fiecare resimte drumul în munți după cum îi este sufletul consolidat. La mine se lasă adeseori cu rezonanțe de poetic și poezie, pe care uneori le conștientizez acolo, pe moment, alteori restrospectiv, când mă depărtez. E ca și cum mi-am umplut ființa cu "ceva" de care îmi dau seama abia după ce l-am adus acasă cu mine, iar exercițiul scrierii despre acest "ceva", prin postările de pe blog sau prin împărtășirea de impresii, decantează și luminează contururile. Nu sunt o prietenă a toamnei mohorâte, aștept să treacă repede dacă e prefigurată gri. În Ceahlău însă nu ne-a întâmpinat o toamnă acră, ci una luminoasă, cu fiori timizi de frig, cu un galben insinuat în frunze și multă liniște.

Am mers cu microbuzul până la Bicaz și de acolo am luat o ocazie până la Izvorul Muntelui, căci voiam să urcăm pe Ceahlău prin traseul de la Poiana Maicilor, pe lângă Clăile lui Miron. O cățea blândă și-a pus în minte să ne însoțească (a fost botezată Pamela!) pentru a fi siguri că nu ne rătăcim. Nu voiam să ne fugărim pe munte, ci să ne relaxăm, să mirosim toamna din jur, să ne clătim ochii prin culorile maronii și să ne umplem de aerul răcoros. Ciprian a propus (foarte serios!) ca pe viitor să facem o ieșire la munte fără să avem vreo condiționare: să oprim unde vrem, să facem pauze cât de lungi vrem, să nu trebuiască să ajungem într-un anumit timp undeva, să nu ne raportăm la nicio limită în sensul acesta. O huzureală de zile mari! Antrenamentul a început deja: fiecare se îndeletnicește cu ce are la îndemână - Ciprian-Strâmbă-Lemne dărâmă copaci pe care George-Statu-Palmă-Barbă-Cot îi ține să nu se prăvale, Constantin asudă din greu să țină piept forței Monicăi ce cu un singur deget îl poate face praf, Ioana are grijă în permanență de Pamela, eu fac poze și merg agale prin urmă, ascultând tăcerea din jur deranjată de pașii mei, iar Adrian culege de zor coada-șoricelului!

"În clipele grăbite din zile lungi de vară

O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –"

Apropo de tăceri întrerupte, îmi place și zgomotul inimii care aleargă în pieptul tău ca să-ți susțină ritmul la urcare. Ai impresia că iese din casa ei și te așteaptă sus, pe vreo culme sau pe-un vârf, dar o liniștești și îți continui drumul. În schimb, senzația de "inimă în gât" îmi displace total și atunci e nevoie de adăstare. A fost calm traseul, am avut vreme de drăgălit, de făcut poze ca "fetele", de descântat câini încăpățânați pe traseu, de savurat o țuică taaare în lemn de dud adusă de Constantin (efect imediat - "ardere pe instalație" - zisa lui Ciprian), de urcat spre Clăile lui Miron, atenți la detaliile de pe drum, de încropit o masă la înălțime și la comun.

"Inima mea cu pomii grădinii dimpreună

Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,"

Cu două zile înainte de a pleca la munte, văzusem Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, și rămăsesem cu mai multe întrebări: oare am trăi mai bine, mai conștienți, mai implicați, mai aproape de noi înșine și de ceilalți dacă am ști sigur că sfârșitul e la doi pași? Am iubi mai mult, cu mai puține limite absurde? Tind să cred că haosul s-ar multiplica, și-ar găsi alte căi de manifestare, schimbarea ar fi doar de raportare, de angoasă sau de abandon, dar am vedea clar plinul și golul deopotrivă. E cert că nu mai vezi "înainte", ci te oprești, paralizezi în prezent. Vorbeam cu Ștefan despre nevoia de profund pe care o au oamenii: la mulți ea este diluată de așa-zise lucruri importante, la alții este vitală, iar trecerile dintr-o zona în alta se fac prin revelație, prin descoperire, soluția falsității fiind doar un ascunziș temporar. Nu cred că te naști profund, ci devii și nu termini niciodată calea asta, nu dai de capătul profunzimii, este o continuă săpare în tine și în afara ta după sensuri și descâlcit firele ce fac împletitura din noi înșine și din jurul nostru. Filmul nu e gândit să fie facil, este o poezie a sfârșitului, a predării în fața unui inevitabil apocaliptic și este de o frumusețe atât stranie acest tragic sfârșit încât ești pur și simplu hipnotizat de muzica lui Wagner ce însoțește amenințător apropierea planetei de pământ și nu rămâi cu un gust amar de nevroză, emoția trezită fiind în nuanțe, nu în alb/negru.

În Armoniile Werckmeister, filmul lui Bela Tarr, personajul-martor încerca să le arate oamenilor că fiecare are locul lui în univers, că eclipsa nu este o cădere totală a luminii, ci o instalare temporară a întunericului pentru reeditarea nașterii acesteia. Lars Von Trier nu mai lasă speranța: totul este ireversibil! Bela Tarr mai găsește ceva de salvat: "poți distruge totul, dar, dacă dai peste cineva care este deja distrus, care e pe marginea dintre viață și moarte, atunci te oprești dacă ai ceva umanitate în tine. Știu că nu e o iluzie și că fiecare din noi avem dramul acesta de umanitate în noi. Și universul funcționează exact la fel!".

De ce scriu despre lucrurile acestea? Sunt parte din gândurile ce m-au însoțit în Ceahlău. Regizori care deranjează nisipul de pe fundul apei au mereu o bătaie lungă în orizontul meu: "Când ai 22 de ani, vrei să omori jumătate din lume. Așa e cu toți! Ești un luptător prin film, dar înțelegi încet că nu e vorba doar de probleme sociale și psihologice, ci și de orizontul ontologic." (Bela Tarr).

Există însă destulă frumusețe în lume și în oameni ca să rumegi deopotrivă gânduri grele și să te simți, paradoxal, mic și important. Te miri, te asediezi, te dăruiești, te mai împotmolești, dar, la contabilitățile personale să dea cu plus. În viață există întotdeauna jnepeniș de diferite feluri, dar cu zâmbetul pe buze (exact cum face Ciprian!) se poate ieși la lumină. Nu știu de ce filozofarea se simte așa acasă cu mine la munte, dar mă primenește pe interior și, când zgomotul orașului dispare, te auzi și auzi mult mai transparent. Ține de ființă și ființare, dacă ar fi să mă gândesc la un înțelept ca Noica.

"Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie."

Revenind la munte: am luat drumul Ocolașului Mare și soarele ne-a primit cu brațele larg deschise. Te golești de toate, ești cu piatra, cu oamenii tăi și e de ajuns pentru clipa aceea!

"Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,

De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,"

Îmi place mai mult partea aceasta din Ceahlău (nu mai mult ca Panaghia), din pricina pereților copleșitori din zona Ocolașului. Pe aici Adrian a văzut capre negre și ne-a adunat să le vânăm cu ochii.

Ce relaxări delicioase poate încuraja muntele! Somnul parcă e altfel, dacă îl prinzi de coadă, mâncarea e cu plus de gust (deși sunt si excepții - când tot servești pateu pe pâine iar și iar, ți se cam apleacă - până data viitoare!), lumea este prietenoasă, pământul pe care te tolănești este mai primitor, câinii nu sunt maidanezi (doar cei de la stâni pot fi nesuferiți uneori) și totul pare o țâră mai bun.

George a avut cu el cele trei garofițe primite de la noi de ziua lui, la 5 dimineața. Au ajuns tefere, dar cam ofilite, înapoi la Iași: au mers și ele să-și viziteze suratele, surorile de flori-de-colț!

Drumul de întoarcere l-am făcut de la Cabana Dochia pe la Fântânele. Ne-am propus să traducem cât mai original șlagărul ieșirii de 1 mai: Dar-ar naiba dragoste în tine și a ieșit o interpreatare savuroasă, cu un refren absolut inconfundabil!

"Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi."

Oboseala s-a adunat abia când am ajuns în Durău și am servit câte o bere. Am lăsat munții în spate, ne-am urcat în maxi din Durau și, cu o viteză supersonică, am ajuns în Iași cu o oră și jumătate mai devreme decât era programat. Direcția: somn de voie binemeritat, căci o făcurăm și pe asta!

Azi am aflat de moartea lui Steve Jobs. Îmi pare tare rău. Rari oameni așa inovatori și talentați, cu o minte absolut uimitoare: "Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa altcuiva. Nu lăsaţi zgomotul produs de opiniile altora să se audă mai tare decât vocea voastră interioară." Cam așa și este!