1-3 aprilie 2011 - primăvară în munții Ciucaș (I)

"Dacă eu am un măr și tu ai un măr și facem schimb de mere, atunci tu și eu vom avea fiecare în continuare câte un măr. Dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și le schimbăm între noi, atunci fiecare va avea două idei." (G.B.Shaw)

(Adrian, Daniela, Ana-Maria, Alina, George, Ioana, Bogdan, Ciprian)

8 pare a fi cifra cu lipici la ieșirile cinefile la munte! Deocamdată!
(după cum spune Ioana - "8 magnifici")

Al doilea episod din incursiunile noastre montane (ce se doresc a deveni ritmice, dacă nu chiar dese!) a fost pregătit timp de o lună și mai bine de către Octavian. Discuțiile de după filmul de miercuri de la Clubul Cinefililor, concomitent savuroase și serioase, dar mai ales destinse (și destul de nocturne, căci greu ne mai dăm plecați pe la casa "cui ne are") s-au învârtit în martie în jurul ieșirii în munții Ciucaș, care a suferit două amânări din pricina cazării. Ne întâlneam și planificam, ne imaginam cum avea să fie, combinam gândurile de munte cu cele de film și bicicletă și cărți de la Jurnalul Național și Academia Cațavencu și scrijeli și scrum de măligă și pizza pentru cinefili și voie bună care amăgea oboseala de peste zi ca să ne simțim bine împreună.

Octavian nu a mai putut merge în ultimul moment din pricini care i-au motivat absența. Văduviți de organizarea lui impecabilă, ne-am trezit cu multe probleme legate de deplasare, pe care însă le-am rezolvat pas cu pas prin delegare (apud George): eu am fost responsabilă cu informarea și orele de plecat pe munte, Alina cu biletele de tren, Adrian cu traseele, George cu transportul din Ploiești și cazarea. Ne-am descurcat și lucrurile au mers strună, nu am întâmpinat neprevăzut care să nu poată fi depășit rapid și, în cele din urmă, fibra de cinefil din noi s-a unit cu cea de montaniard și...iată-ne plecați la drum!

Dimineață, la trenul Iași-Ploiești Sud (pleacă la 05.55 și ajunge la 12.34) ne-am prezentat regulamentar (inclusiv George - fără brișcă - care se trezise la apelul lui Adrian cu jumătate de oră înainte de a pleca trenul!), ne-am văzut biletele la Alina (biletele întregi: 50 lei, cele cu reducere prin legitimație de student: 35 lei, și prin legitimație și cupoane: 25 lei, iar de reducere de grup nu am putut beneficia întrucât nu se dădea în zilele de vineri și duminică - strategic, nu?) și ne-am pus pe jocuri, căci ce se putea face atâtea ore?

Am început cu jocurile bazate pe întrebări da/nu cu care venise Ioana pregătită (ea fusese delegată cu versurile pentru melodii!), iar Fratele unui doctor a murit, dar omul care a murit nu avea niciun frate. Cum e posibil? mi s-a părut cea mai complicat de simplă, iar cea mai savuroasă: Un om ia telefonul, sună pe cineva, nu spune nimic, după care închide și se culcă repede. De ce face asta?. Răspunsurile vor apărea la sfârșitul postărilor despre Ciucaș: să fie nițică zbatere de minte pentru trecătorii pe blog ce se încumetă să le dezlege.

A urmat un joc de wist, cu puncte, pariat și noroc, iar la sfârșit, după cum este atestat mai jos, clasamentul a fost: George, Ioana, Bogdan (juca prima dată, antrenat pro bono de Adrian în prima jumătate a jocului), Ana, Ciprian și...Alina - trecută la categoria "Ultimul loc", în privința căruia a comentat delicios: Nu se poate!, iar George i-a răspuns: Ba se poate!. Ochelarii fund de borcan au trecut din om în om și, încet-încet, am ajuns să ne pregătim de coborârea în Ploiești Sud.

La ora 12.45, din fața gării Ploiești Sud trebuia să ne ia un microbuz al firmei Chivaran, care asigură transport de persoane până în Cheia, unde eram noi interesați să ajungem. Responsabilul cu transportul, George, a sunat (rezervări: 0722.457.028, 0731.835.544 de pe www.chivaran.com) și, la 10 minute după ce ajunsesem în Ploiești, eram deja urcați în microbuz în drum spre Cheia, locul de unde începea practic prima bucată de munte spre Ciucaș. Biletul a costat 10 lei.

A durat 2 ore drumul până la Cheia. Am rugat șoferul să ne facă hatârul și să nu ne ducă până la cabană, căci voiam să ne dezmorțim și să punem picioarele la muncă: nu venisem la munte să fie totul cât mai comod, fără efort în mod real. Odată scăpați la libertate individuală de mișcare, ne-am pus pe zburdat la poze și ne-am așternut pașii celor 3 kilometri care ne așteptau cuminți în față: am tăiat prin pădure, dar am mers și pe serpentinele semi-asfaltate, schimbându-ne pantofiorii roșii cu proaspăt achiziționații bocanci de munte (Ana-Maria), poposind când era mai piepțiș și dându-ne cu părerea ce munți erau cei care se profilau printre copaci, la stânga noastră.

Și am mers și iar am mers până...nu am luat-o în sens invers, ci am ajuns la o bucată de platou dinaintea Cabanei Muntele Roșu, care avea deschidere spre Culmea Gropșoarele-Zăganu. Clar! Dezlegare la popas, la mâncare, la dezbrăcare de hainele de prisos, căci și soarele părea curios să ne cunoască la față. Pe unii dintre noi ne știa din profil din Hășmaș și voia să vadă cu cine ne mai asociasem între timp! Pentru asta ne dăduse și semne de bun-venit în lila-ul din brândușe!

Cazarea am făcut-o la Cabana Silva (cam la 1300 m altitudine), unde cabanier este Sorin Bucurescu (tel: 0722.610.615, 0722.516.084), în căsuțele alăturate care se văd în poză: 65 lei/noapte, o cameră de două paturi, cu radiatoare electrice care și-au făcut treaba foarte bine, cu grup sanitar îngrijit, cu un spațiu bine amenajat pentru masă și cu o atenție deosebită pentru oaspeți din partea gazdelor. De condițiile ochioase ne-am bucurat puțin timp, căci era ora 17 și puteam face vreun coclau de prin apropiere, doar nu era să stăm degeaba la cabană, atâta timp cât soarele era sus, lumină era din plin și picioarele puteau merge și la frontală. Zis și făcut!

(nominalizați la categoria

"Unde-s doi, puterea sporește și berea uite cum descrește" - George și Bogdan)

Prin spatele Cabanei Silva, responsabilul cu traseele, Adrian, a zis să luăm drumul spre stația seismică și apoi spre Culmea Gropșoarele-Zăganu. Am mers până la 1794 de metri, până aproape de punctul numit La Răscruce. În 2 ore și jumătate am făcut traseul dus-întors, cu multe pauze de relaxare, ne-a condus unul din câinii de la cabană, căruia noi i-am spus Pablo, ne-am hârjonit în ghiocei, viorele și brândușe, ne-am strâns în pozele de grup taaare dragi inimii mele și ne-am tot uitat să identificăm Vf. Ciucaș, planificat pentru a doua zi.

O ceață rânduri-rânduri s-a ridicat grăbită ca să ne arate una din garderobele speciale ale muntelui, dar nu ne-am simțit descurajați, căci tot la poze și la mirări am rămas: voalurile de transparență încărcau toată atmosfera de un mister aparte și parcă dezolarea aceea de graniță dintre anotimpurile pline (iarna și vara - după părerea mea) și anotimpurile ce răsuflă la jumătate (primăvara și toamna) era cumva îndulcită, dar...

...mai sunt multe spus și de arătat, așa că închei prima parte cu zâmbetul promițător al Alinei, care știe ce încântări ascunse ne-a oferit muntele în zilele următoare. Privirea complice spune destule!