vineri, 18 februarie 2011

12-14 februarie 2011 - iarnă în munții HĂȘMAȘ

De trei ani încoace încep capitolul anual de munte în februarie, iar 2011 nu s-a dezis de la tradiția personală, neprogramat instalată. De data aceasta coordonatele ieșirii se învârt în jurul Clubului Cinefililor și a pasionaților din el, pentru că la a doua serie de tricouri cinefile, în ianuarie 2011, în Mojo, la lansarea colecției "toamnă-iarnă", Octavian a promis că va organiza o tură pentru cei cu dublă specializare în pasiuni (munte-film) și pentru oricine va vrea să facă parte din incursiunea noastră în vreun pietros iernatic. Deși ajunsesem din Cipru de 3 zile, nu am ezitat să iau în considerație ieșirea căci, după cum mă cunosc, aștept munte la orice timp din zi sau noapte. Au fost mulți chemați, dar 8 au făcut pasul în față...

(Raluca, cabanierul de la Piatra Singuratică, Ioana, Alina,
George, Urs, Octavian, Daniela, Adrian)

...și au purces la drum sâmbătă dimineața la ora 5, cu acceleratul până în Izvoru Oltului. Pe tren am citit informațiile scoase de pe internet de către Octavian, care s-a întrecut pe sine cu organizarea și cu "logistica tură Hășmaș", dar nu pot spune că mi-a displăcut, ci am apreciat că și-a dat așa de tare silința și a avut acoperite multe probleme inerente unei deplasări de felul acesta. Oricum, cum vorbeam și cu fetele, mail-urile cu instructajul m-au făcut să mă simt ca ștrumfii mei de la școală pe care îi dădăcesc în cele mai mici detalii când plec în excursii cu ei, așa că, până la urmă, mi s-a făcut cum fac și eu la rândul meu! Informațiile de pe site-ul lui Dinu Mititeanu au fost deliciul: erau o punere serioasă în temă a muntelui iarna la piolet și colțari, a traversării crestelor, adică a unor experiențe de limită, la care visăm noi de zor, dar e treabă tare serioasă la mijloc. Oricum, nu imposibilă!

Prima oprire: Izvoru Oltului. Am mers puțin de la gară și am încercat să vedem cum ajungem în Bălan, localitatea de unde începea traseul nostru spre Piatra Singuratică. Ne-au luat 3 mașini la aplicarea tacticii "ia-mă, nene", am dat câte 5 lei (fetele au scăpat cu 3 lei) și am ajuns unde ne-am dorit, am poposit la podul de lângă biserică până s-a mai cumpărat una, alta și ne-am întins la drum într-o atmosferă tare destinsă și un frig rezonabil.



Traseul de 4,5 kilometri de lângă biserică (865 m), pe Valea Pârâului Fierarilor, până la Cabana Piatra Singuratică (1504 m) se deschide spre munte de la bun început, chiar dacă se merge mult prin pădure. Ne-am speriat puțin la început pentru că era gheață sub stratul subțire de zăpadă și am crezut că bocancii noștri nu vor face față, dar cu grijă și cu atenție am trecut hop-urile, mai ajutându-ne, mai luându-ne peste picior, că așa e la munte! Băieții au mers mai alert, fetele mai precaut, dar ne-au așteptat pe traseu, la poze și la vorbă, că doar venisem să ne simțim bine.





George sau "trubadurul din Hășmaș" (iertată-mi fie metafora!) a cântat aproape tot drumul la urcare, plin de o voie bună ceva de nedescris, cu un repertoriu demn de un tonomat, căci doar îi sugerai piesa și el începea să o ia frumușel de coadă de la primele versuri (nu doar refrenul, ca mine!) și să îți (în)cânte în strună. De la Dan Spătaru la Angela Similea și Corina Chiriac, de la muzică populară și romanțe până la primele piese din hip-hop-ul românesc și din Genius, a avut o înclinație pentru cântecele patriotice, că și așa eram pe teritoriul colorat de maghiari și era la mijloc un spirit de sfidare motivat. Nu i-a tăcut gura până la cabană și...cânta, nu se juca doar cu jumătăți de măsură!




Octavian, "organizatorul-șef" (extras din mail: Salutare tuturor cinefililor muntomani! Sper să vă găsesc pe toți bine, sănătoși, cu toate cele la locul lor. Cum promisiunea-i promisiune și trebuie ținută, m-am gândit să profităm puțin de ultimele zile de vacanță și să încercăm acum, la sfârșitul săptămânii tura în Munții Hășmaș.) ne atenționa mereu să mergem, să mergem și, chiar dacă părea să nu aibă toleranță cu ritmul mai tihnit, a avut răbdare. În stilul lui caracteristic, desigur!


S-a profilat la orizont și Piatra Singuratică, semn că ajunsesem la capătul traseului și ne puteam instala în cabană, la căldurică. Cazarea a costat 10 lei/noapte și noi am stat într-o cameră de 9 locuri, mult mai confortabilă față septembrie 2009 când am fost cu Andrei, Cristina, Lică și Alexandra. De fapt, fosta cabană a fost dezmembrată și reconstruită, putând spune că acum are condiții destul de bune pentru iarnă. Noi ne-am simțit excelent, am avut lemne din belșug, am putut cumpăra bere (5 lei) și vin fiert, Octavian a obținut mereu informații despre trasee, adică multă relaxare din punct de vedere al cazării.
Seara a fost monopolizată de inițierea în jocul suspiciunilor - Mafia. Eram sceptică la început că îmi va plăcea, căci părea a fi un joc pentru băieți, dar, când s-au tensionat situațiile și au început să iasă argumentele la iveală, a devenit atât de interesant, încât toți erau cu sufletul la gură și participau. Logic, Octavian a fost cel mai atacat, George, veteran în ale Mafiei, s-a tot legat de feeling-urile Alinei, Raluca a jucat impecabil o tură pe post de killer (chiar nu mi-am dat seama că ea ar putea fi!), Adrian, după ce s-a sacrificat și a fost povestitor o tură, când să joace și el a fost omorât din fașă, Urs s-a prins repede și era atât de convingător când își expunea argumentele încât greu puneai sub semnul întrebării ceea ce spunea (de notat și modul savuros de a-l discredita pe Octavian), Ioana era mereu pion decisiv la voturi și mie mi-a plăcut cel mai tare în final când m-am prins că George era killer și s-a temut că întorc jocul. Am fost omorâtă până la urmă, dar frica unui killer e ceva rar!




După un somn de nota 10 într-o căldură de saună, care spre dimineață a devenit exact opusul, până Adrian a reaprins focul, după un răsărit ascuns în ceață, după micul dejun servit la 8 dimineața, am plecat pe traseele noastre pe la ora 9 ca să avem timp de bătut Hășmașul pe o parte și pe alta. Pregătiți până în dinți, ușurați de rucsaci, doar cu apă, ceva dulce și ceaiul din termosul Alinei, am luat-o prin spatele cabanei, pe traseul spre Hășmașul Mare (1792 m), printr-o zăpadă afânată și destul de mare pe alocuri, dar alunecai prin ea de parcă erai pe o pârtie. Trebuia însă să fii atent la posibila gheață de pe dedesubt (pe platou în special): te-ar fi putut ferici printr-un sabotaj cu vreo trântă!




Pauzele erau demențiale: poze, hlizeală, admirat peisajul, arătat întruna Ceahlăul din depărtare, mirare în tonuri diferite în fața perspectivei care se deschidea și ne cuprindea în lărgimea sa. Nu puteam rata vreo poză când se ivea ocazia (a se vedea spre exemplificare două hlizite în șaua din spatele cabanei - eu cu Alina), George era supra-mega-echipat, cu un arsenal de colțari-ochelari-pantaloni de iarnă-mănuși asemenea, iar Adrian deschidea drumuri prin zăpada necutreierată de picior de om, consumându-și motivat fotografiile.




Când ne opream colectiv sau ne întâlneam cu cei din față (Urs și Octavian descâlceau traseul), era oportunitate de poză de grup sau de ROM tricolor pentru o felie de energie autentică, supliment de ajuns pe vârf. Dincolo de porția aceasta de "rost-de-viteză", ceaiul cald din termosul Alinei, servit în sistem japonez, ca dintr-un căuș pentru sake, a fost de-a dreptul reconfortant și ne-a încălzit după vântul supărat care ne-a luat în primire pe platou.



Încet-încet, de la Goliat (George-cărăușul de serviciu) la David (Ioana, căutătoarea de comori în rucsacul lui), am început să urcăm spre partea dinspre vârf, traversând bucata de pădure de dinainte, cu brazi cerniți și zăpadă proaspătă, numai bună de luat în primire. Soarele a început să înlăture serios norii ca să ne poată vedea, iar albastrul acela de vârf de munte și-a făcut apariția pe nesimțite.




Când iarna la munte se profilează astfel, ca în pozele de mai jos, îmi dau seama cât de norocoși sunt cei care ajung să vadă pe viu astfel de întinderi unind piatră, zăpadă, pădure, urcuș. Mereu am avut o slăbiciune pentru senin și cer-lacrimă sau cu nori zdrențuiți, luptând să acopere, dar fiind nevoiți să permită ochiului să descopere ceea ce ar putea ascunde dacă s-ar forța mai tare. Privești, taci și te minunezi, scoți mereu aparatul să prinzi imaginea, chiar dacă autenticul și senzaționalul din ea se păstrează tot pe retina ta, fotografia fiind o martoră incompletă, neputând prinde în ea imensitatea pe care o percepi acolo, sus, în prima linie!




Pași prin zăpezi, drumuri noi și drumuri vechi, căi bătute și căi ce așteaptă să se deschidă, posibilități ce pot fi îmbrățișate cu puțină îndrăzneală, frumusețe într-o nucă de stare de contemplare: cam poetică m-am simțit pe partea asta din traseu, dar este un semn bun pentru mine, căci îmi confirmă faptul că am fost acolo cu tot sufeltul și nu cred că am fost singura care s-a simțit așa. Fotografiind la distanță, urcând în trio, fiind un zombie pierdut între nămeți - fiecare ne-am configurat matca de bine personal spre Hășmașul Mare.




Ne-am minunat de deschidere la crucea care precede vârful, am mers spre stâncile abrupte, care mi-au plăcut și în 2009, iar acum le găseam îmbrăcate altfel și îmi stârneau o fascinație diferită. Eram tare încântați și voiam să mai adăstăm, deși ne lua cu frig ținându-ne locului.



Hășmașul Mare a fost însemnat cu tricolorul adus de băieți: parcă eram la o ședință foto, schimbând alternativ personajele, dar păstrând decorul, fiind mai mult sau mai puțin inventivi în fluturatul tricolorului, dar îndurând frigul ca să marcăm momentul că am invadat un teren pe care "alții" îl cred al lor.





Mascota lui Urs a fost martora tăcută la tot ce s-a petrecut acolo și va depune mărturie la nevoie. Va fi părtinitoare mai mult ca sigur, deci e un martor viabil!


Cum era de așteptat, am început să prindem aripi spre stâncăraie și să ne cocoțăm pe margini, căci se vedea absolut superb atât în față, la priveliște, cât și în spate la șirul indian pierdut pe drumul spre stânci.




Coborârea cetei lui Pițigoi a fost alertă, mai mult prin zăpadă nouă, tăiată de-a dreptul decât prin cale deja bătută, ocolind pe la brazi sau deviind în zig-zag, ca niște copii încântați de descoperirea unui tărâm nou de joacă. Ne-am încălzit la mers, ne-am adăpostit pentru câteva minute sub "streașina" răsfrântă a unui brad, care ne acoperea ca o ciupercă vegetală cernită, am mai urcat o stâncă și am admirat abruptul, încântați de cât de darnică fusese ziua cu noi. Și era abia la jumătate, mai avea mult în față!






După mers și frământat la zăpadă, ne-am antrenat înainte de a ajunge la cabană pentru pauza dintre trasee, iar în fața cabanei am întins izoprenele, ne-am luat berile (Ciuc - rectificare: mi s-a atras atenția în mod repetat de către publicul participant la excursie că am făcut o confuzie, așa că precizez adevărul: berea era Ciucaș! - asta ca anticipare a următoarei noastre ieșiri!) și ne-am lăsat în voia soarelui, a albului și a albastrului (îmbinat, nu pe rând!), iar unii au profitat chiar și de o felie de bronz (a se vedea Urs pe plaja alpină!).




Al doilea traseu făcut în aceeași zi a fost cel spre Vârful Ascuțit (1707 m), care ne-a determinat să ne întrebăm: cum îl vom face la întoarcere? Puteam prinde apusul, dar asta însemna să mergem la frontală la coborâre! Ne-am gândit ca măcar să fie munte cu meniu complet și, cum răsărit nu fusese, măcar pe fratele lui, apusul, să-l prindă ochii noștri, indiferent că venea și noaptea agățată imediat de el. Ca bonus - am avut mereu Ceahlaul clar la orizont în stânga noastră, încât, la un moment dat, după ce ni-l tot arătam de zor când unul, când altul, ajunsesem să cred că Ceahlăul din perspectiva aceea era scopul traseului.




Pe vârf am prins un apus demn de a încheia o zi așa cum avusesem noi! Frigul a început să se întețească pentru că soarele ne saluta din mers, alert, dar îmi părea așa de bine că sunt acolo, cu niște oameni atât de frumoși, că ne înțelesem și ne simțisem atât de bine împreună și că muntele meritase fiecare pas și fiecare încălzire de mâini. Când nu merită muntele așa ceva? Am avut aceeași aceeași senzație de recunoștință care mă încearcă de fiecare dată când mi se întâmplă ceva prea frumos pentru a-l simți ca adevărat.





Coborârea s-a făcut la frontală! Am alunecat de vreo 3 ori, dar nu mai conta! M-a luat tare frigul și greu de tot am reușit să mă încălzesc la cabană, am fost mai mult spectator la jocul de Mim decât participant activ, pentru că nu reușeam să îmi simt mâinile calde, chiar de mă aflam în doi saci de dormit, iar cel pe care mi l-a dat Urs era chiar de cel veritabil de iarnă. Până dimineață am dormit neîntoarsă, căci Adrian a făcut focul serios, bocancii au fost puși la uscat, am băut un vin fiert și vreo două căni de ceai fierbinte, încât frigul a fost nevoit să cedeze, după ce inițial a arătat rezistență.


Dimineață, răsăritul iar nu a vrut să încolțească, dar eram mulțumiți căci prinsesem apusul, așa că nu am suspinat cine știe ce și am mai dormit o oră, după care am atacat Piatra Singuratică. S-a dovedit însă mai primitoare cu băieții, căi era tare alunecoasă și nouă, fetelor, ne era cam frică. Mai bine în siguranță decât cu regrete! Am așteptat pe cei patru mușchetari cocoțați în vârf și, după o poză de grup, ne-am strâns rândurile pentru plecare.



Desigur, nu puteam pleca cu una cu două, fără să facem poză cu dulăul blând de la cabană, care se lingea pe bot după porția de slănină de la Urs. Curățenie lună, ultimele vertificări să nu fi uitat ceva, ultimele ocheade la stânci, ultimele vorbe cu cabanierul, plus pozele de grup, ura și la gară! La coborâre am ales alt traseu, un fel de drum forestier prin care am ocolit Bălanul, am probat colțarii lui Adrian și am mers pe gheață (ce ți se retează frica de a aluneca atunci când porți colțari - este o senzație de control faină!) și am mers apoi vreo 2 kilometri pe strada înghețată până am dat peste autobuzul pentr Izvoru Oltului (3 lei).





În gara din Izvoru Oltului am avut de așteptat vreo oră până a venit trenul. Rucsacii noștri stăteau liniștiți și aliniați să își reia locul acasă până la următoarea tură, care nu e foarte departe! Cât timp am stat pe peron, am fost inițiați în alt joc: poveștile cu întrebări și schepsis (nu știu exact cum se numesc) din categoria Johnny Pistolaru', Ion și Maria, omul ce moare deschizând ușa după ce a mâncat sau cel care merge cu liftul la etajul 10 sau 7 în funcție de zilele ploioase. Mi-au plăcut la nebunie! Iar în tren am jucat "Luna politicoasă" și "Bolți", de care știam de la Remus și Marius, însă acum am mai aflat de o variantă derivată - "Bolți pe muțește"! 8 ore au trecut ca un fulger, chiar de am fost sabotată la jocul de Mafia și omorâtă din start de killer-i pentru că reprezentam un potențial pericol, după cum am fost informată ulterior, post-mortem. Și alesesem și cartea de polițist! Ce înseamnă să te pui rău cu cei care omoară!





A fost o ieșire într-un alt decor, cu o mână de oameni frumoși cu care sper să mai cos ieșiri de genul acesta: începutul pare mai mult decât promițător! Trebuie să îi mulțumesc lui Octavian că s-a ținut de promisiune, căci, dincolo de perspectivele noastre diferite în privința Clubului Cinefililor, a organizat tura foarte bine, iar oamenii au fost absolut demențiali! Până se va concretiza incursiunea în Ciucaș rămân să mă minunez de Hășmaș! (Pozele nu sunt doar ale mele, ci aparțin și Ralucăi, Ioanei și lui Urs!)

9 comentarii:

Cătălin spunea...

M-ai uns la suflet, Dana cu imaginile şi cu povestea asta. Acolo m-am născut eu... :) Sînt emoţionat de-a dreptul ;)

Daniela Abageru spunea...

Cătălin, mă bucur să stârnesc o emoție de genul acesta prin ceea ce am scris și am simțit acolo!
Te-ai născut într-un loc tare frumos și să știi că nu o spun doar eu: dacă mai mergem vreodată, te luam drept ghid că sigur ai niște ași în mânecă să ne arăți, în calitate de băștinaș!

Mihai Anton spunea...

uh, 'mafia imi aminteste de cabana giumalau acu vreo 3-4 ani ... :)
faini muntii nostri iarna, de-ar prinde mai multi pasiunea asta pentru mountaineerin' bine-ar fi pentru sanatatea fizica si mentala a natiei ...

Mihai Cibotaru spunea...

Frumoasa tura de iarna. Vezi ca in Iasi mai e un grup destul de bine organizat care face iesiri constante pe munte in orice anotimp, in orice conditii. ONG-ul editeaza chiar si o revista trimestriala de munte. Incearca cu www.haipemunte.ro sau pentru revista www.haipemunte.org

Daniela Abageru spunea...

Mulțumesc, dl Mihai!

Vă citesc de ceva vreme atât pe haipemunte, cât și pe carpați.org. Îmi place tare mult vorba dvs.: "mai puține vorbe, mai multă mișcare" și m-am întâlnit cu oameni din haipemunte în Călimani, pe Ceahlău, în Giumalău. Stați în cârca munților, nu vă jucați!

Am să încerc anul acesta să particip la vreo tură organizată de haipemunte, nu doar eu, ci și prieteni din cei cu care eu merg deja pe munte și poate chiar am să vă propun să scriu în revista trimestrială de munte, deși maniera mea de a scrie nu e atât de tehnică și axată pe detalii stricte de munte, ci e mai multă trăire, rezonanță cu muntele și cu oamenii care îi bat traseele.

Mi-ați făcut o reală surpriză!

Numai ture superlative și o primăvară promițătoare!

pisti2004 spunea...

felicitari!

Ioan spunea...

Si mie mi-a starnit ceva amintiri jurnalul asta - referitor la singura mea excursie in muntii Hasmas. Mi-am amintit si prapastiile cu stanci, si crucea de langa varful cel mai inalt, si Piatra Singuratica, ba chiar si peronul din Izvorul Oltului!

Parca doar cabana s-a schimbat, si ce bine arata! :D

Iuliana spunea...

COMPLIMENTI DANIELA !!!!!!!!!!!!!! ATAT TIE CAT SI INTREGULUI GRUP !!!!!!!!!!

Lehutu Alexandra spunea...

Ce frumos, doamna diriginta ! :(