miercuri, 9 februarie 2011

29 ianuarie - 5 februarie 2011 - CIPRU (II) - Famagusta, Larnaka și Nicosia

Al doilea episod din incursiunea în Cipru l-am orientat în jurul problemei turcești. Bogdan ne-a dus la FAMAGUSTA, un oraș-relicvă-martor al unei răni încă deschise în istoria Ciprului: din 1974 nordul se află sub stăpânirea turcilor, fiind singura țară din Europa care are ocupație militară pe teritoriul ei. Am ajuns la graniță și, prin binoclurile instalate în turnul de frontieră, am văzut blocurile dezolante, părăsite forțat de ciprioți la venirea agresivă a turcilor. Aceștia au făcut alte clădiri și locuiesc în ele, dar construcțiile vechi și tăcute alcătuiesc un cimitir al unei lumi ce pare să nu aibă vreo șansă de a reveni. Nu se poate intra în spațiul turcesc din nord tot așa cum intri în Cipru, doar pe bază de carte de identitate, ci ai nevoie de pașaport și ești controlat la sânge. Mi s-a făcut frică atunci când am ajuns pe lângă zona aceea și, chiar dacă nu am reușit să pun cap la cap motivele invaziei turcești, tot cred că este un abuz și o licitație a zonelor de interese între cei care au puterea de decizie venind din exterior. E ironic și strigător la cer că acest lucru se întâmplă într-o perioadă istorică a lipsei de granițe, a triumfului drepturilor omului, a unificărilor și toleranței etnice: acolo toate acestea par pur și simplu niște aspecte de demagogie ieftină.


Ciprul a fost secole la rând sub diferite stăpâniri. Având o poziție de invidiat în bazinul Mării Mediterane, a fost deținut de puteri dominante: greci, romani, venețieni, turci, britanici, devenind independentă în 1960 prin eforturile arhiepiscopului Makarios. Turcii au stat peste 300 de ani în Cipru și au adus populație proprie care s-a stabilit aici, formând o minoritate de turci ciprioți, ce au moschei cot la cot cu bisericile ortodoxe simple, păstrând tiparul celor din perioada creștinismului timpuriu. Să fie acesta un motiv suficient pentru invazia din 1974? Am citit informațiile din cărți și de prin pliantele luate de la Muzeul de Istorie al Ciprului, dar mi se pare că toată situația nu este altceva decât jocul de zaruri și de capricii economice ale țărilor cu interese imediate în zonă. Aceleași țări care promovează drepturile omului, dar mai ieri erau imperialiste.
Șeful-ospătar, Panicos, de la hotel ne întreba mereu unde am mai fost și ce am mai vizitat, de câteva ori chiar recomandâmdu-ne niște locuri. Când i-am spus că am ajuns la Famagusta, s-a întristat brusc și a spus: Sad for our people! Very sad story!, fără să mai comenteze nimic, închizând discuția prin privirea aplecată și pasul lent. Am aflat de la Bogdan că și el avut rude acolo, că au fost dezrădăcinate, că le-a venit foarte greu să se resemneze, dar nu au avut cum face față forțelor armate turcești.

LARNAKA - era la vreo 40 de kilometri de Ayia Napa (pe aeroportul din Larnaka am pășit întâi de toate pe pământ cipriot). Am mers prin străduțele ei, la un capăt de faleza Finikoudes și de portul maritim, chiar dacă se lăsase cam răcoare și vremea nu mai părea chiar primăvăratică, ci mai degrabă tomnatică. Sunt zone intens folosite comercial și pentru turism, acum însă fiind mai relaxate, căci eram în extra-sezon. Mulți pensionari din Occident vin în Cipru, pentru că nu sunt costisitoare chiriile, temperaturile sunt mai blânde decât cele de iarnă de la ei de acasă, mâncarea este bună și ciprioții sunt primitori, petrecăreți, știu să te încânte să cumperi și destul de relaxați vis-a-vis de viață. Ca să nu mai spun de drumuri, atmosferă aerisită, vânzători care nu te stresează de cum ai intrat în magazin, aerul cosmopolit în zonele urbane aglomerate, dar și izul ușor arhaic din cele vechi, conservate. Mult brand de țară promovat: suveniruri și nimicuri cu numele țării, cu legende locale, cu orașele mari, cu plaje, totul marca "Cipru", adică...o fi țara mică, dar mândria pentru ea (și știința de a face comerț!) compensează din plin. Pe noi, cel puțin, ne-au convins!




Larnaka este cunoscută pentru Agios Lazaros, o biserică dedicată primului episcop al orașului, Sfântul Lazăr. Legenda spune că după ce a fost înviat de către Iisus, Lazăr a ales acest loc pentru a-și trăi a doua viață și a creștina zona, lăcașul fiind ridicat apoi în amintirea și în cinstea lui. Un lucru destul de ciudat în Cipru: bisericile sunt închise, au un program strict în care le afli deschise, dar de cele mai multe ori le-am găsit cu ușile închise, încât Ștefan a remarcat: Se pare că și Dumnezeu intră în concediu! Cum era de așteptat, nu am intrat în Agios Lazaros, ci ne-am strecurat pe lângă ea, prin coloanele laterale, iar când a venit un preot și a deschis-o, s-a postat la ușă cu o carte de rugăciuni din care a început să citeasscă. Semn evident că de fapt era tot închisă! Te surprinde la tipul lor de arhitectură a bisericii faptul că este destul de simplu, în niciun caz aglomerat sau opulent precum catedralele gotice din Occident, mai degrabă discret decât grandios.





NICOSIA - am ajuns și în capitală, dar nu am fost foarte inspirați în abordarea ei și am pierdut mult timp încercând să găsim Muzeul de Istorie al Ciprului, după care nu am reușit să vedem sau să gustăm cine știe ce din ea. Ce trebuie să povestesc este contactul cu granița turcă: orbecăind prin străduțe ca să găsim centrul vechi al Nicosiei, am dat peste o casă cu ziduri dărâmate la primul cat, cu bârnele atârnând ca niște coaste desprinse din coloana vertebrală, un cămin distrus, înconjurat de sârmă ghimpată. Te trezești brusc la realitate, ca printr-o fracțiune de electrocutare! Interdicția de a nu trece, de a nu face poze, de a-ți continua drumul erau transmise simplu de soldatul aflat în post la colț de stradă, în stânga casei, cu pușca pe umăr, cu niște ochi senini ca de fată și foarte tânăr, încât m-am gândit că nici nu era născut când Turcia a ocupat nordul Ciprului. Am simțit o fermitate imposibil de negociat pe chipul lui, nu agresivitate, ci doar siguranță în ceea ce are de făcut, în datorie. Au fost 3 secunde de frică, de paralizie cu mâna pe aparatul de fotografiat, căci am văzut întâi de toate casa și apoi soldatul și, instinctiv, am vrut să prind imaginea. Totul e cu atât mai straniu cu cât vii din civilizata și libera parte a Nicosiei, unde abia ai vizitat Muzeul de Istorie al Ciprului și te izbești de gardul de sârmă ghimpată, cu steagul roșu cu semilună.


Am mai adăstat pe străzile sărace în indicatoare, cu semne de vegetație în floare și cu gingășie canină, cu unele mizerii de margine ca în orice loc urban aglomerat, plin de magazine de firmă, de sedii de bănci și de ambasade, dar cu un aer primitor și cosmopolit. Nu pot spune că Nicosia mi-a lăsat un gust de un anume fel, pentru că nu îți ajunge timpul decât pentru o primă impresie imperfectă și incompletă, dar senzația încercată la granița cu turcii îmi va rămâne asociată imediat ce gândul îmi va aluneca spre capitala cipriotă.


Încă un episod de relatări și închei periplul prin lumea Ciprului!

Niciun comentariu: