19-30 iunie 2012 - TURCIA (V) - BODRUM şi MILET

BODRUM. Se numea înainte Halicarnas. Mausolos, venit din Caria (Turcia), cu sora şi soţia sa, Artemisia, a făcut din acest oraş, acum 2.300 de ani, un centru veritabil al lumii antice. Am poposit aici pentru a vedea una din cele 7 Minuni ale Lumii Antice şi pentru a ne bucura de un oraş viu şi seducător prin port, fortăreaţă, case construite pe pantele dealurilor strict din 2 caturi, străzi comerciale în genul bazarului, un aer mediteranean tare primitor şi un albastru al apei transparente absolut demenţial.

Mausoleul din Halicarnas. În 353 î.Ch. Mausolos a început să construiască un mausoleu, un mormâmt demn de a rămâne în memoria popoarelor peste secole. Dânsul nu a apucat să îl vadă terminat, dar Artemisia i-a continuat visul. După doi ani de zile, îndurerată de singurătate, aceasta a murit, dar meşterii Şcolii Ioniene nu au renunţat, ducând la bun sfârşit una din cele 7 Minuni ale lumii antice (a cincea). Mausoleul din Halicarnas a rezistat istoriei 15 secole, a supravieţuit cutremurelor şi cuceritorilor, dar, astăzi, puţinele rămăşiţele nu mai pot exprima grandoarea de altă dată a imensului edificiu. Cavalerii ioaniţi au suplimentat distrugerile făcute de un cutremur devastator, folosind mausoleul drept carieră de piatră pentru construcţia unui castel al cruciaţilor, ce poate fi vizitat în Bodrum, aflându-se în apropierea portului. Plinius cel Bătrân oferă informaţii despre arhitectura mormântului-templu, sinteză de elemente orientale şi elenistice, cercetătorii putând realiza o machetă a acestuia, accesibilă turiştilor: era o construcţie absolut impresionantă, înaltă de 43 m, cu 36 de coloane ionice la catul superior, cu o piramidă în vârf şi un car tras de 4 cai, în care se aflau statuile înalte de 3 m ale regelui şi reginei (astăzi - luate şi păstrate la British Museum)!

MILET. Ziua dedicată vestigiilor lumii antice de pe teritoriul Turciei s-a continuat cu acest oraş întemeiat de ahei în secolul al XIV-lea î.Ch. A devenit ulterior unul din cele mai înfloritoare centre greceşti din Asia Mică, a fost cucerit de perşi şi apoi s-a aflat în fruntea revoltei contra acestora. Distrus de perşi, ca pedeapsă pentru atitudinea sa sfidătoare, este eliberat de greci, refăcut şi transformat într-un punct de reper al culturii elenistice. De Milet ştiam de la geometrie, de la Teorema lui Thales, când profesorul de matematică ne povestea despre faptul că era din Milet şi ne făcea trimiteri la greci.

Mi se pare uimitor că putem păşi prin locuri cu atâtea sute de ani de istorie la activ. Am intrat pentru prima dată într-un amfiteatru grecesc (mai urmau două: la Efes şi la Bergama) şi este o stare copleşitoare: pietre aşezate arhitectural acum sute de ani pentru o acustică excelentă, pentru spectacole, care încă stau în picioare şi depun mărturie pentru o perioadă istorică absolut fascinantă, contrastantă prin războaie şi nevoia omului de evoluţie prin cunoaştere, prin încrederea oarbă în iraţional a popoarelor şi slăbiciunea vădită a elitelor pentru raţional şi ordine.

În poza de sus se află Băile Faustinei din Milet, terme dedicate soţiei împăratului Aurelian, cea care a iniţiat şi a finanţat construcţia. Şi, totuşi, oricâtă măreţie au avut toate acestea, sfârşitul nu le-a iertat. Vorbeam cu cineva din excursie despre filme şi regizori semi-nihilişti şi, inevitabil, am ajuns şi la Werner Herzog: "By the way, when you look at human life on this planet, we are not sustainable. Trilobites died out, dinosaurs died out. Life on our planet has been a constant series of cataclysmic events, and we are more suitable for extinction than a trilobite or a reptile. So we will vanish. There's no doubt in my heart." (Werner Herzog - Into the Abyss). Poate nu finalitatea contează, ci, pur şi simplu, ce faci şi ce eşti până acolo: Herzog încearcă să salveze ceva prin filme, chiar dacă efemer, dar face asta!...Până una, alta, lăsam în urmă Miletul şi ne îndreptam spre altă minune a lumii antice, în Efes!

19-30 iunie 2012 - TURCIA (IV) - PAMUKKALE şi pe "Drumul Mătăsii" la "ţara dervişilor rotitori" de la KONYA

"Ce ştii despre Iubire în afară de numele ei? Iubirea are o sută de forme de mândrie şi dispreţ şi se câştigă printr-o sută de mijloace de convingere. Pentru că Iubirea e fidelă, ea cauta pe cineva care e fidel: nu o interesează în niciun fel un tovarăş neloial...Dacă o ramură nu are frunze verzi, dar are o rădăcină bună, o sută de frunze vor lua naştere la sfârşit." (Jalal al-Din Muhammad Rumi)

PAMUKKALE. "Castelul de bumbac". Un loc unic în lume, unde ajungeau călătorii dornici de o oază de linişte şi de meditaţie. Până acum 50 de ani, Pamukkale nu făcea parte din circuitul turistic al Turciei, dar lucrurile s-au schimbat şi în prezent se află la concurenţă cu zonele de interes maxim pentru turişti, fiind inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Oraşul antic Hierapolis a fost construit în jurul acestui loc şi suplimentează istoria naturală a locului, existând rămăşiţe care oferă o amplă perspectivă asupra lui. Amfiteatrul, Poarta Imperială, termele, Poarta Bizantină, Templul lui Apollo, Martiriul Sfântului Filip (loc de pelerinaj creştin) sunt dovezi clare ale înfloririi centrului de la Hierapolis în antichitate.

La Pamukkale au fost o serie de mişcări tectonice ce au scos la iveală izvoare termale. Acestea, prin calciul pe care îl conţine apa, prin aportul ridicat de minerale, prin căldură (apa are în jur de 30 de grade), au creat minunea aceasta naturală albă, cu bazine, cu travertin în trepte, cu o înălţime de 100 de metri pe panta dealului. În jur, vegetaţia este luxuriantă, este plin de leandru, palmieri, alte tipuri de flori şi terenurile sunt fertile pentru agricultura bumbacului. De departe ţi se pare că vezi o cascadă îngheţată în mijlocul verdelui vegetativ, dar, când te apropii, sesizezi mişcarea apei, albastrul din bazine, ca şi cum o peşteră s-ar fi revoltat pe legea obişnuită a naturii şi ar fi declarat că vrea să fie cu burta în soare, venind direct de la Polul Nord.

Bazinele seamănă cu nişte cochilii de scoică şi continuă să crească sub atenta supraveghere a celor care administrează zona. Dacă laşi un obiect în apa de la Pamukkale, în câteva zile va avea un strat foarte subţire de sediment alb pe el, semn că începe să fie integrat peisajului. Chiar dacă apa ce izvorăşte din pământ pierde din căldură odată ajunsă la suprafaţă, este perfectă pentru îmbăiere şi noi ne-am scăldat picioarele timp de vreo 2 ore, de-a lungul bazinelor albe, nemaivenindu-ne să plecăm la cât de superbă era întreaga experienţă: vizuală şi tactilă! Nu aveai voie să calci pe oriunde, căci anumite porţiuni erau închise accesului şi paznicii parcului fluierau la cei care se aventurau mai departe decât era permis, adică dincolo de partea superioară şi de muchia stângă a dealului alb.

Efectul ludic a fost garantat: mătuşa mea, Adela, nu se mai dădea urnită (şi nu era singura!), mie îmi venea să stau doar în bazine şi prin canale unde apa era mai mare, Elena făcea alternanţă cu mine la poze-îmbăiat, iar dna Lenuş era mai mult decât în elementul ei. Când am plecat din ţară, am vorbit cu draga de Carmen despre Pamukkale, pentru că ea mai fusese în Turcia cu soţul ei şi cu Bianca, şi mi-a lăudat zona cu multe superlative: nu credeam să îmi întreacă atât de mult aşteptările!
Am văzut recent un film, în care un personaj spune: "Nu pot învãţa despre lume stând în şcoli. Când ai fost ultima oarã afarã din ţarã ? Nepal, Maroc, India, Papua Noua Guinee, Europa...Trebuie sã le vãd pe toate. Trebuie sã plec!" şi am empatizat atât de mult cu el, pentru că acasă toate par greu de realizat, sunt multe piedici, mai ales financiare şi de completarea motivaţiei (la mine acest aspect se leagă de partenerii de drum), dar încăpăţânarea de a nu renunţa aduce cu ea o satisfacţie şi o pace incomparabile, pentru care merită din plin să aştepţi, să înfrunţi prejudecăţile celor din jur (care deseori au alte păreri despre ce ar trebui să faci cu viaţa ta, nu să o cheltui "aiurea"!) şi să munceşti pe rupte. M-a cuprins o oază de recunoştinţă la Pamukkale şi de dor pentru omuleţii pe care mi i-aş fi dorit acolo, cu mine, în apele călduţe izvorând din minunea aceea albă.

Unele momente de prezent sunt incomparabile, pur şi simplu! Citeşti şi înveţi că doar clipele ce ţi se dau acum sunt ale tale, dar nu le simţi pe toate aşa, căci cele de rutină sunt atât de asemănătoare, încât sufletul nu se deranjează să le treacă prin el: trec pe lângă! Însă, unele clipe de prezent, asociate oamenilor şi locurilor care au ecou asupra sinelui, fac diferenţa şi orice om care se ascultă trage spre ele cu toată fiinţa lui, ca într-o bălăceală în care pierzi reperele.

Băile Cleopatrei. Piscina existentă din timpuri antice este un spaţiu aflat la vreo 100 de metri distanţă de "dealul de bumbac" şi e cu apă termală, limpede, mângâind coloane din vechi temple. Cam costisitor accesul, dar merita din plin! Am ales, în schimb, să stăm mai mult la bazinele de travertin, să ne bucurăm de acel alb, iar dacă o să mai ajungem vreodată pe aici vom pătrunde şi în Băile Cleopatrei. Vremea s-a răcorit cu o scurtă ploaie de vară şi ne-a primenit, fiind pleoştiţi de la căldură: fuseseră vreo 38 de grade şi unii dintre noi se aleseseră cu o piele roşie, nefolosind protecţie solară decât superficial.

KONYA. Oraşul dervişilor - călugări musulmani - timp de 800 de ani. Este o aşezare extrem de veche, cu rădăcini în timpurile hitiţilor, ajungând în zilele noastre cel mai religios oraş conservator din Turcia, dar şi un loc în care coexistă aspecte contrare. Ghida ne-a spus că sunt în jur de 50.000 de studenţi în Konya şi se mai înregistrează acte de revoltă - însă, în afară de un consum foarte mare de alcool, "rebeliunea" tinerilor constă în fuste cu şliţul până la genunchi şi un ruj de buze ceva mai roşu.
Am vizitat Mausoleul lui Jamal ad-Din Rumi, cunoscut şi ca Mevlana, un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Acesta a fondat ordinului sufit al Dervişilor Rotitori (interzis la sfârşitul anilor 1920), bazat pe un ritual sacru în care rotirea imită mişcarea circulară a universului, iar ghidarea dansului era făcută de "cel care ştia Coranul pe de rost". Am urmat regulile stricte de intrare în moschee şi, într-adevăr, mi s-a părut mai aspră atmosfera faţă de cea din Istanbul, mai fundamentalistă, erau mai mulţi musulmani şi mai puţini turişti sau, efectiv, noi păream a fi înghiţiţi de marea de turci veniţi în pelerinaj la Mevlana.

Pînă la Konya am mers prin AKSARAY pe "Drumul Mătăsii", unul din renumitele căi comerciale ale Antichităţii, care unea 4 civilizaţii, prima fiind cea chineză. Pe lângă negoţ, acest drum facilita şi schimburi culturale şi pătrunderea unor religii pe teritorii noi, având o importanţă copleşitoare pentru legăturile de comunicare între popoare. Ziua mi-a fost profund marcată de Pamukkale şi am ieşit de sub vraja lui abia când am ajuns la un alt loc fascinant, ce adăpostea una din cele 7 minuni ale lumii antice!

19-30 iunie 2012 - TURCIA (III) - CAPPADOCIA la GOREME şi oraşul subteran de la KAYMAKLÎ

"Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastra e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer. Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele!"

(Sf. Vasile cel Mare, unul din Cei Trei Părinţi Capadocieni)

Povestea Cappadociei a intrat în ţesutul curiozităţii mele prin 2009, la o expoziţie de la Clubul Fotografilor realizată de Iulian Ciobănaşu (primele 3 fotografii din postare îi aparţin!) şi Cătălin Pârău (portretele - următoarele două fotografii - sunt realizate de el!). Dan Mititelu (autorul fotografiei de la panotarea expoziţiei, cu cei doi autori şi cele două cercuri de lumină!) a vorbit atunci de greutatea acestui loc pentru religia creştină şi s-a arătat profund impresionat de călătoria celor doi în Turcia. Văzând fotografiile, nici nu poţi să ai altă reacţie decât de admiraţie!

"Am ales în primul rând Turcia şi apoi Cappadocia. Turcia, deoarece am fost conectaţi de ei prin cordonul ombilical al istoriei mai bine de jumătate de mileniu. În Cappadocia, pe lângă geografia absolut magnifică, unică în lume, oamenii sunt parcă vidaţi de netrebniciile lumii moderne. Se prea poate ca acest lucru să fie o consecinţă firească a faptului că trăiesc în preajma locurilor unde au propovăduit Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie sau unde a murit Sfânta Fecioară Maria. Pentru a realiza o singură fotografie am fost nevoit să stau şi 3 ore pentru a avea cadrul ideal. Nu s-a folosit bliţ şi nici nu s-au făcut retuşuri pe calculator.", a afirmat Cătălin Pârău. (sursa: Cappadocia în fotografii la Casa de cultură "Mihai Ursachi", în Ziarul de Iaşi, 4 iunie 2009).

Le mulţumesc tare mult celor doi pentru că au împărtăşit şi au stârnit curiozităţi! Am reuşit după 3 ani să îmi conturez visul de a vedea cu ochii mei ceea ce am admirat în fotografiile lor şi de a ajunge (iar!) la concluzia că orizontul deschis construieşte infinit de mult în(tre) oameni. Fotografiile mele nu se compară cu ale lor, dar efectul locurilor acelea asupra noastră este indubitabil acelaşi!

CAPPADOCIA, sau Kapadokya, după numele hitit care însemna “regiunea cailor frumoşi”, este o magică şi ciudată lume subterană comunicând cu suprafaţă prin multe guri de peşteră săpate în stâncă, martore la bătăliile de cucerire sau la luptele religioase care au ameninţat tot timpul să o distrugă.

Trei vulcani, care nu mai sunt activi, au dat aspectul actual al zonei acum 3 milioane de ani, lăsând la discreţia apei, vântului şi nisipului o rocă moale, ce nu reţinea umezeala, numită tuf vulcanic. Hitiţii au fost cei care au construit primele labirinturi şi oraşe subterane, rute clandestine şi tuneluri, menite să le procure din plin linişte pentru viaţa lor ce voia să se sustragă războaielor. Istoria nu era una prea darnică din acest punct de vedere pentru că rutele comerciale atrăgeau mulţi oameni şi interese, iar marile imperii ale lumii (China, Egipt, Roma, Grecia) îşi împărţeau influenţa stăpânind acest nod de confluenţă al negoţului (inclusiv renumitul "drum al mătăsii" trecea pe aici!). Acestea, plus incapacitatea de a face faţă unor armate atât de bine pregătite şi excesiv de numeroase, au constituit motive suficiente pentru locuitori de a alege să trăiască mai degrabă în subteran decât la suprafaţă. Când lucurile s-au mai calmat, în secolul al XIV-lea, aşezările au fost lăsate în urmă şi timp de 600 de ani uitarea le-a copleşit, dar au fost redescoperite odată ce curiozitatea exploratorilor a atins zona: este incredibil cum aproape 200 de oraşe sălăşluiesc intacte sub Cappadocia şi ar putea primi oricând înapoi "refugiaţi" de la suprafaţă! Datorită unicităţii reliefului şi istoriei, zona este inclusă din 1985 în Patrimoniul Mondial UNESCO cu o suprafaţă de peste 9.000 de hectare.

Goreme. Sacrul şi profanul s-au întâlnit în Cappadocia. Se pot vedea multe mărturii ale creştinilor timpurii păstrate până în vremea noastră, Sfântul Petru fiind cel care a fondat aici prima comunitate de acest tip, iar bisericile şi mănăstirile săpate şi sculptate în tuf vulcanic sunt absolut impresionante, pentru că poartă în ele semnele unei credinţe de neclintit. Viaţa călugărească de acolo, austeritatea, rugăciunea s-au păstrat şi în ritualurile actuale, iar bisericile de la Goreme mi-au amintit de mănăstirile din vârf de stânci din Grecia, de la Meteora.

În Turcia am avut vreme foarte bună şi călduroasă. Cu o excepţie: ziua când am ajuns în Cappadocia a avut vreo 4 ore de ploaie, exact când trebuia să vedem muzeul în aer liber de la Goreme. Ploua şi ploua şi nu avea de gând să se oprească! Am cumpărat o umbrelă şi, împreună cu cei 10 omuleţi care s-au încăpăţânat să înfrunte ploaia şi să vadă locurile acelea sfinte, am pătruns în zona dorită. După vreo câţiva metri, cerul s-a înverşunat atât de tare şi a tunat de parcă un munte s-a prăvălit peste noi, speriindu-ne foarte tare, inima luându-mi-o razna, dar gândindu-mă că o să intrăm în vreo bisericuţă şi o să fim la adăpost. A plouat până am intrat în Biserica Întunecată, cea mai frumoasă şi mai misterioasă dintre toate, unde m-am emoţionat până la lacrimi, atât de impresionată am fost de feţele de pe pereţi ce au rezistat timpului ca o mărturie, au suferit pângăriri în perioada iconoclastă şi dau lecţii tăcute de umilinţă, de recunoştinţă şi de bucurie simplă. Ghida ne-a explicat imagine cu imagine şi a avut multă răbdare în a ne da suficiente detalii pentru a ne lăsa prinşi de frumuseţea aflată dincolo de suprafaţă (o curiozitate: sunt 365 de biserici şi aşezăminte pentru fiecare zi a anului, dar pentru vizitare sunt deschise doar câteva: Bis. Barbara, Bis. Mărului, Bis. Şarpelui, Bis. Bombardată).

Pe mine mă sensibilează foarte tare locurile încărcate de poveste, de suferinţă, de o umanitate măsurată cu braţele întinse, de ceea ce poate însufleţi viaţa unui om încât să fie mai mult decât simplă existenţă, respiraţie pentru întreţinut un trup, sânge pentru mişcat picioarele ca să nu amorţească, iar perspectiva aceasta sofianică regăsită la Goreme nu e dătătoare neapărat de revelaţii (dacă nu eşti creştin, locul ţi se pare foarte interesant, dar nu cred că îţi poate aduce mai mult decât empatie), ci te îmbogăţeşte mai subtil decât ai crede: trăind sub persecuţii, creştinii de la început preţuiau mai mult viaţa şi sufletul, culoarea dinăuntru, şi lecţia aceasta este tăcut scrisă în aer liber şi pe pereţii scrijeliţi ai bisericilor. Spiritul uman rezistând timpului!

Cappadocia înseamnă provinciile Aksaray, Nevsehir, Nigde, Kayseri şi Kirsehir şi este, în general, o zonă mai răcoroasă decât coastele mărilor Mediterană si Egee. Seara am fost cazaţi în cel mai pitoresc hotel în care am avut plăcerea să stau vreodată, plin de covoare tipice turceşti, de ochi albastru care protejează de rău pe cel care îl poartă, fără prea multă modernitate de zece mii de stele, doar cu ceea ce are nevoie un călător în trecere, fără mofturi, pus în acord cu locurile în care se află!

KAYMAKLÎ. Ce experienţă! Am coborât 320 de metri în burta unul deal de tuf vulcanic pentru a vedea cei 10% deschişi spre vizitare dintr-un oraş subteran, unul din cele mai renumite ale Cappadociei, locuit de creştini în vremea persecuţiilor. Tunelurile erau aşa înguste pe unele porţiuni că mă lua cu oleacă de claustrofobie şi ghidul ne explica faptul că sunt construite în plan înclinat mai accentuat faţă de cazul altor oraşe subterane. În cele patru etaje deschise pentru turişti, fiecare spaţiu este organizat în jurul puţului de ventilaţie, iar proiectarea fiecărei camere depindea de disponibilitatea de ventilaţie: noi am fost purtaţi prin tot oraşul respirând oxigen adus prin sistemul de aerisire gândit acum sute de ani. Exista un trunchi comun, care se răsfira spre suprafaţă pentru ca puţurile de ventilaţie să nu poată fi detectate sau sabotate de inamici, apa era ţinută la adâncime pentru a permite aerului să pătrundă, oamenii nu se îmbolnăveau pentru că piatra vulcanică nu reţinea umezeala, grajdurile, bucătăria, biserica, cimitirele temporare (când nu aveau cum să iasă la suprafaţă din cauza prigonirilor sau a războaielor), bucătăriile, pietrele de moară pentru măcinat făină sau condimente, toate alcătuiau un univers atât de bine articulat, încât inginerii de astăzi încă au nedumeriri de cum au putut oamenii de atunci să construiască aşa ceva.

Oraşul arăta ca un deal la suprafaţă, ca o ciupercă şi era camuflajul perfect pentru adăpostirea a 5.000 de oameni! Ghidul nostru, un turc tare simpatic, era pensionar, dar lumea încă îl solicită pentru tururi de prezentare pentru că are atâta şarm şi cunoaşte oraşul ca pe palma sa: toată lumea a avut întrebări şi ne-a mulţumit pe toţi prin răspunsurile lucide şi pline de detalii.

Picanteria am lăsat-o la capăt! Cât am aşteptat să treacă ploaia, am intrat la un magazin de bijuterii şi Giorgio, proprietarul, ne-a explicat cum se prelucrează turcoazul, cum este diferenţiat cel tânăr de cel "îmbătrânit" (mult mai preţios!), cum se disting falsurile de originale. A vrut să vedem cum arată bijuteriile purtate şi m-a ales pe mine să îi fiu model: desigur, am rămas fără replică! A fost foarte atent, ştia ce să spună ca să atragă atenţia unei femei şi demonstraţia a fost dusă până la capăt, când m-a cerut de nevastă cu inel cu tot, chiar dacă avea deja o soţie de 22 de ani! Puteam să fiu a doua şi să fiu tratată ca o favorită, mult mai bine ca prima! Turcii ăştia sunt mari crai (dacă mai au şi resturi genetice de prin Italia, deja e clar!): m-am simţit flatată şi i-am mulţumit pentru amintirea frumoasă pe care am cules-o din Turcia intrând în magazinul lui, dar aveam să îl dezamăgesc printr-un refuz, fiind sigură că suferinţa nu-i va fi de lungă durată. Mi-a precizat că fiecare culoare a pietrelor de pe inel semnifică un legământ: albastru - credinţa, albul - puritatea, roşu - intensitatea şi viaţa, verde - paradisul şi mi-a urat noroc în viaţă mai departe! Mulţam fain!