"Youth is happy because it has the capacity to see beauty.
Anyone who keeps the ability to see beauty never grows old."
(Franz Kafka)
După ce am străbătut zăpezile iernii instalate în Muntele Mare, a venit rândul să dăm nas în nas cu o toamnă târzie și capricioasă în Cheile Turzii. Eu și Silviu ajungeam pentru a doua oară prin ele în luna noiembrie, deoarece am făcut împreună via ferrata Hornul lui Hili și știam cam ce ne aștepta pe traseu până la atingerea ultimului pod. De acolo voiam să continuăm și să ne cocoțăm pe Versantul Stâng pentru a vedea totul de la înălțime. Ștefan și-a etalat un tricolor adus de la Iași, special luat pentru o poză-simbol pe munte de Ziua Națioanlă, doar că a uitat pe unde l-a pus în rucsac și a ratat ocazia de a marca momentul pe 1 decembrie, când am făcut traseul pe Muntele Mare. A doua oară s-a învățat minte și l-a avut la îndemână!
"Cu o suprafață de 235 de hectare, cu peste 1.000 de specii de plante și 110 specii de păsări, Cheile Turzii au statutul de arie protejată de interes național încă din 1938. Un număr de 24 de specii de animale și plante din Cheile Turzii sunt protejate, unele, precum usturoiul sălbatic (denumit popular Ceapa Ciorii din Cheie), vidra (Lutra Lutra) și gălbiorul roșcat (un fluture) fiind specii rare." Nu prea am avut acces la aceste minunății ale verii pentru că toamna deasă din jurul nostru le trimisese deja la odihnă în somnul naturii care începuse cu două luni în urmă. E un tip de frumusețe aparte în peisaj în perioada aceasta, nu e ceva vizibil, nu te uimește, nu te face să te oprești, pentru că frigul îți determină retragerea în polar, în căldura bocancilor și în buff-ul de la gât. Totuși, devii conștient de pauza pe care până și natura trebuie să o ia de la agitația ei ciclică, retrăgându-și sevele și culorile pentru a se reface sub supravegherea iernii anunțate. Și uite-așa coboară liniștea între stânci și doar pârâul și vântul le mai leagănă sau le mai zguduie auditiv!
După ce am trecut ultimul pod, am mai mers puțin și am ieșit în capătul cheilor, apoi am făcut dreapta și am început să urcăm pe Versantul Stâng. Nu eram singuri în zonă! Un vânt friguros umbla teleleu pe pantele populate de arbuști golași și antrena după sine o burniță alergată în mai multe direcții și capabilă să ne întoarcă pe toate părțile! Inițial, am crezut că nu vom putea face traseul de creastă. De ce? Din cauza unei ploi serioase care ne amenința la orizont că avea să ne ajungă la scurt timp după trecerea zloatei! Era o schimbare de decor prea drastică: de la huzureala resimțită la nivelul apei la dramatismul șuierat de deasupra cheilor, cu un vânt căpos care ne împingea umerii și ne grăbea pasul! Totul în câteva minute!
Nu ne-am dat bătuți! Am înaintat cu nasul în haine și cu picioarele bine înfipte în pantă, admirând dezlănțuirea valurilor de ninsoare măruntă proiectată pe fundalul gri al Versantului Drept. Am descoperit că exista un anumit farmec și în acea ecuație montană, chiar dacă niciun montaniard nu și-o dorea în mod deosebit pentru că îi bloca vizibilitatea și îl obliga să stea înfofolit în haine. În mod evident era de preferat ninsoarea iernii în fața ploii, așa că imediat ne-am activat zâmbetele, ne-am aliniat la poze pentru a face front comun în fața rebeliunii de la înălțime și am dat gata vântul cu încăpățânarea noastră pentru că s-a oprit pe la jumătatea versantului și a făcut loc unui senin ascuns dincolo de norii de zăpadă.
Ne aflam într-o liniște adiată și nu mai pricepeam nimic din trecerile acelea bruște de la un anotimp la altul! Parcă o boare de primăvară ne luase în primire, ploaia dispăruse total, fierberea aerului se calmase și noi puteam să admirăm pe îndelete cei doi versanți care străjuiau pârâul Hășdate în trecerea lui prin chei. Am încetinit ritmul și ne-am lăsat purtați de atmosfera tihnită care ne înconjura din toate părțile, vrând să prelungim momentul, pentru că bănuiam că nu avea să dureze. Era doar un interludiu!
Sofocle afirma că "Nu există bucurie mai mare decât cea venită pe neaşteptate." și momentele de vară călduță trăită pentru câteva minute la firul ierbii, cu o pungă de alune scoase la ronțăială și cu biscuiți oferiți fiecăruia au fost o neașteptată cireașă pe tortul drumeției noastre în Cheile Turzii. Vorbă nășicii: Așa ceva...!! Când am observat cerul albastru la orizont, ne-am uitat unii la alții și ni s-a părut incredibil că am putut trăi toate anotimpurile într-o singură zi, în decursul câtorva ore, ca și cum natura a făcut o repetiție generală, și-a dat test practic la ciclicitate, punându-și întrebări pe sărite! Nu am refuzat să îi acordăm și note, așa că ne-am prelungit șederea pe versantul înierbat, care își încălzea umerii sub razele de soare!
După o jumătate de oră de coborâre plăcută printre stejari golași și frunze ruginii adunate în pături, ne-a înghiontit de nicăieri o ninsoare deasă! Vântul se reinstalase pe creste, nu se sinchisise să coboare după noi, așa că ne-a cuprins o bucurie veritabilă de copii mari privind legănarea fulgilor mari și tihniți. Eu și Silviu am rămas mai în urmă cu Irina la strâns ghinde uitate de veverițe, deoarece o aveam cu noi pe Georgiana, o super pasionată de conuri-ghinde-și-tot-neamul-lor, care mergea în față și ne dădea indicații prețioase despre locurile cele mai bune unde ar putea fi găsite zăcămintele de ghinde. Cu căpăcel, musai!
Ziua petrecută prin și pe deasupra Cheilor Turzii ne-a plăcut foarte mult! A fost aparte, complexă, provocatoare, iar seara, la Cabana Flavia, am avut un chef de stat la taclale de numai-numai! Am încercat să cuplăm și vizitarea Salinei Turda la acea zi, dar am adăstat prea mult pe munte și nu ne-au ieșit socotelile, așa că am ajuns pe acolo în ziua de plecare spre Iași. Am parcurs coridoarele până la Mina Rudolf, "adâncă de 42 metri, lată de 50 şi lungă de 80 metri, ultimul loc în care sarea a fost exploatată la Turda. Am coborât cele 172 de trepte, de la cele 13 etaje, la fiecare pod de odihnă fiind marcat în perete anul în care a fost exploatat nivelul respectiv." Aproape de tavanul minei se poate atinge plafonul din sare pură, cu stalactite care se formează răbdător cu doi milimetri pe an și pot ajunge la maxim trei metri. De acolo am trecut la Mina Terezia, care are "o formă conică, de 90 de metri înălțime, 87 m diametru și o adâncime de 112 m. La baza sa este un mic lac subteran pe care se află o insulă formată din sarea reziduală depozitată după 1880, când exploatarea sării în această cameră a fost sistată."
"Exploatarea sării la Turda a început probabil în perioada ocupaţiei romane în Dacia. Primul document care atestă legătura cu sarea a orașului Turda este emis de cancelaria maghiară în anul 1075, când este menţionată vama ocnelor de sare "la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus". Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri vechi, "Iosif", "Terezia" şi "Anton", unde extracţia a atins adâncimea de 108 m, fiind sistată din cauza conţinutului ridicat de argilă. Pentru a uşura transportul pe drumul abrupt, în 1853 s-a hotărât construirea unei galerii pornind de la Turda Nouă. Aceasta s-a numit "Franz Iosif" și a atins în 1871 lungimea de 780 m, fiind prelungită până la sfârşitul secolului cu încă 137 m. Concomitent cu săparea galeriei de transport a fost modernizat puţul "Terezia", prin completarea lui cu două camere laterale "Rudolf" şi "Ghizela". După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar asta nu împiedică declinul activităţii, care a culminat cu închiderea minei, în 1932. În 1992, salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, iar primii 526 m ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. Salina Turda fost modernizată cu fonduri europene și a fost redeschisă în ianuarie 2010."
"Exploatarea sării la Turda a început probabil în perioada ocupaţiei romane în Dacia. Primul document care atestă legătura cu sarea a orașului Turda este emis de cancelaria maghiară în anul 1075, când este menţionată vama ocnelor de sare "la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus". Până în 1862, sarea se extrăgea la Turda din trei puţuri vechi, "Iosif", "Terezia" şi "Anton", unde extracţia a atins adâncimea de 108 m, fiind sistată din cauza conţinutului ridicat de argilă. Pentru a uşura transportul pe drumul abrupt, în 1853 s-a hotărât construirea unei galerii pornind de la Turda Nouă. Aceasta s-a numit "Franz Iosif" și a atins în 1871 lungimea de 780 m, fiind prelungită până la sfârşitul secolului cu încă 137 m. Concomitent cu săparea galeriei de transport a fost modernizat puţul "Terezia", prin completarea lui cu două camere laterale "Rudolf" şi "Ghizela". După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar asta nu împiedică declinul activităţii, care a culminat cu închiderea minei, în 1932. În 1992, salina a fost deschisă pentru public căpătând statutul de obiectiv turistic, iar primii 526 m ai galeriei de transport Franz Iosif au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. Salina Turda fost modernizată cu fonduri europene și a fost redeschisă în ianuarie 2010."
După vizita la Salina Turda am luat masa la...Sarea-n bucate! Anca, Irina și Ștefan au creat un tricolor ad-hoc și nouă ne-a priit masa cu toate suprizele ei de atmosferă și de...meniu! Eram ghiftuiți de frumos după 3 zile de munte, plus o vizită la o salină, și urma să revenim acasă cu forțe înzecite de bine! Ne intraserăm într-un oarecare ritm rutinier cu dormit în miros de lemn ars, trezit dimineața într-o ușoară răcoare, plecat pe trasee prin munți, revenit la cabană la o cină copioasă cu surprize culinare aduse de fiecare, plus trăit tihnit seară după seară cu gândul că până la plecare mai era destulă vreme!
Veverițele și-au adunat conurile și ghindele, natura a trecut testul anotimpurilor și noi ne-am trăit falia de munte des cu o seninătate pe care la oraș o păstrăm mai greu! Atâta sevă și atâta energie reușim să ne extragem din aceste ieșiri la munte încât uneori simțim că ele devin la fel de vitale ca oxigenul și ca apa, iar când ni se usucă sufletul pe sârmă de așteptare, ne amintim de ele, le degustăm miezul și...căutăm altele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu