1 decembrie 2016 - APUSENI - Vârful Muntele Mare (1.826 m) și tihnă la Cabana Flavia cu Fondue și Raclette

"Pardon My Sanity In A World Insane." 

(Emily Dickinson)

      5 zile libere! Ce poți face cu atâta timp? Nouă ne-a venit în cap un singur lucru! Munteeee!! Sfântul Andrei a picat în acest an într-o miercuri, iar joi era 1 decembrie, așa că s-a hotărât ca ziua de vineri dintre cele două zile naționale și week-end să fie și ea eliberată de mersul la serviciu. Am sesizat de pe la începutul lunii noiembrie potriveala și ne-am organizat destul de repede spre cel de-al treilea 'frate' al Carpaților românești, cel format din Occidentali. Am mers de-a lungul anului în Carpații Orientali (Hășmaș, Giumalău) și în Meridionali (Bucegi, Făgăraș, Piatra Craiului, Iezer-Păpușa), așa că ni s-a părut firesc să închidem bucla montană anuală onorând și pietroșii din vestul țării cu prezența noastră. Ne-am strâns 7 temerari - Silviu, Daniela, Mark, Anca, Ștefan, Irina, Georgiana - și am folosit ziua de 30 noiembrie pentru a ne aduna dinspre Iași și Ungaria în comuna Băișoara, la Cabana Flavia. Am ajuns cu mașinile cam în același timp și am bălăurit după cabana pe care gazda ne-a prezentat-o la telefon ca fiind floare-la-ureche de accesibilă, cu elemente de identificare la...vedere, doar că, la fața locului, erau prezenți și niște copaci, și un gard neluminat, așa că "Numărul 57, nu aveți cum să-l ratați!" a fost cam dificil de identificat! 

       Răsplata a fost pe măsură, deoarece Cabana Flavia s-a dovedit a fi un bârlog excelent pentru trupa noastră de montaniarzi! Camerele din lemn, șemineul din piatră de râu, bucătărioara cu dulapuri verzi, vasele de calitate (daaa, burta de ceramică pentru biscuiți!), focul traversat de scântei, lemnele din magazie, brazii din curte care ne baricadau de șosea, toate au dat acea notă de autentic și de rupt de lume în zilele cât am stat acolo. Bărbații noștri încingeau căldura și obrajii țineau ritmul cu gradele crescânde, iar spre dimineață ne îmbrățișa o ușoară răcoare și ne făceam covrigi sub pături (sau sub cergă!), fiind bucuroși că eram la munte și nu plecam după numai o zi de stat prin preajma lui. Urma să avem 3 zile legate!!  

      Dis-de-dimineață ne-am propus să ne aventurăm pe traseul spre Vârful MUNTELE MARE (1.826 m), așa că am purces către Stațiunea Muntele Băișorii, unde nu prea am găsit mișcare, dar am aflat de la Salvamont detalii despre marcaje și am primit sfatul de a merge pe patru roți până la Pârtia de ski, aproape de Vârful Buscat, ca să scurtăm bucata plictisitoare de pe șoseaua curățată de zăpadă. Am ajuns cu mașinile în zonă, le-am parcat, ne-am pus la punct ultimele detalii de echipament și ne-am extins trupa veselă la...9! Doi câini de talie mare, cu o blană de cojoc la purtător, s-au aciuat pe lângă noi și ne-au însoțit cu mare simț de răspundere tot drumul până pe vârf! Înaintau atunci când o făceam și noi, se opreau la pauze în speranța obținerii unei răsplăți pe măsura stomacului lor și ne transmiteau o siguranță de stăpânitori prin modul în care adulmecau aerul, pășeau în tandem și ne conduceau ca niște adevărați cunoscători ai potecilor!

      La un moment dat a trecut pe lângă noi un montaniard singuratic! Ne-a întrebat: "Mergeți la unitatea militară?", iar noi i-am răspuns cu un aer de siguranță: "Nu!! Noi mergem pe vârf!", dându-ne seama în secunda doi de gafa comisă! Unitatea se afla fix pe vârf, așa că nu aveam cum să ne îndreptăm decât în direcția ei! Montaniardul avusese dreptate!
         Ziua pe munte a început cu o porție bună de frig, cu o ceață târzie și cu un soare hotărât să dea norii la o parte ca să ne vadă muncindu-ne picioarele la urcuș. Zăpezile proaspete arătau că iarna se grăbise să pună stăpânire pe altitudine și frigul îi ținuse hangul, iar semnele toamnei târzii fuseseră lăsate să mai stăruie doar pe la poalele pădurii văduvite de frunze. Arhitectura temporară ridicată de viscolul înșurubat în troiene ne-a scos în față tot felul de năzdrăvănii geometrice și ne-a stârnit pofta de prăjituri căci pudra albă semăna izbitor cu fursecurile. Cel puțin mie așa mi se părea! Brazii încărcați se odihneau sub poveri proaspăt așezate pe umerii lor și se mirau ce căutam prin țara lor cotropită de iarnă, fără să bănuiască nici măcar o clipă că ne aduceam singurătățile la înălțime pentru a ni le primeni cu ale lor!

         Deseori am impresia că toamna-iarna-primăvara bucata de Munte-Munte, de inimă pietroasă, de Miez, de Sus este prea scurtă pentru cât efort implică. Și mă refer la întreaga energie consumată ca să ajungi la pietroși: organizare, cercetare, drum cu mașina, cazarea, parcurgerea traseului propriu-zis. Dacă nu este implicată și o bucată de creastă de câteva ore, de legare a două vârfuri măcar, parcă răsplata reușitei unui vârf nu se compară cu prea-plinul adus de petrecerea unei perioade mai mari la înălțime. Reconectarea la tine însuți și la munte e grăbită când ziua este tăiată de croitorul nocturn, nu te mulțumește să ajungi pe vârf și să te întorci, te miști ca un copil căruia i s-a arătat jucăria preferată și apoi a fost așezată pe raftul la care nu ajunge. Montaniarzii se mulțumesc să fie în mediul lor de aer tare, pe pante pietroase, alături de cei care respiră pe tăcute gânduri și vise ca ale lor, dar fiecare își dorește în sinea lui ca repriza de frumos abia îmbrățișată să cuprindă și prelungiri imediate. Marea alpină de lângă Muntele Mare a fost adaosul de apaos care ne-a răsplătit speranța că ceața din partea opusă nu ne va ajunge din urmă ca să ne blocheze vederea, iar muntele s-a întins în zare prin o pătură de nori delimitată timid de linia unui cer nehotărât.   

     Frigul ne-a alungat repede căldura acumulată în corp la urcare și ne-a orientat spre direcția de întors. Pe vârf se afla unitatea militară cu un turn de transmisii, așa că ideea de punct strategic ni s-a părut pertinentă sub incidența echipamentului și a aparaturii existente acolo. Câinii de pază ne-au lătrat insistent tot timpul cât am adăstat în zona vârfului și chiar au reușit să îl alunge pe 'bărbatul blănos' venit cu noi pe traseu de la pârtia de ski. Femela nu ne-a părăsit, ci ne-a supravegheat răbdătoare în continuare, așezându-se pe zăpadă câtă vreme mai aveam ceva de admirat și de comentat. Mai târziu am aflat de la stăpânul ei că se bătuse cu ursul pentru a-l salva de un eventual atac și că fusese feroce în intenția ei. După o asemenea confruntare, nici nu era de mirare că nu o impresionau cățelandrii din ceata lui Pițigoi de la unitatea militară: mai lătra din când în când la ei și se potoleau temporar, dar aveau încredere în numărul lor și o luau de la capăt!  

       În drumul nostru am văzut și Vârful Piatra Cântătoare, despre care ni s-a spus că oferea o priveliște superbă în zilele senine! Am aflat acest fapt de la niște oameni veniți în zonă cu mașina: erau tot moldoveni, dar stabiliți în Cluj de câțiva ani și am făcut un schimb de impresii despre viața în România, despre munte și regăsirea liniștii și despre cât de pofticioasă era cățeaua care ne însoțea. Am fost martorii unui gest de loialitate remarcabil din partea ei: domnul a vrut să îi dea să înfulece un pachet de biscuiți, dar nu s-a dus la el până nu a primit aprobarea noastră! S-a uitat întrebătoare când la unul, când la altul și, abia după ce am încurajat-o să se ducă, s-a apropiat de ispita crănțănitoare și a îngurgitat-o pe toată, până la ultima firimitură! Să nu se creadă că nu i-am onorat eforturile cu mostre (consistente!) din mâncarea noastră - Irina știe cel mai bine cum treceau sandwich-urile ei prin tunelul gâtului spre sacul fără fund! 

      Coborârea a fost veselă și plină de milogelile cățelei de a mai primi vreo pomană de traseu! Când făceam pauze de ronțăială, hop și ea se înființa între noi și ne lua pe rând, oprindu-se mai ales la Irina! Bănuia ea că bunătățile din direcția aceea erau mai consistente și își încerca norocul, fiind răsplătită pe măsura încăpățânării sale, deoarece Irina nu putea rezista privirilor ei, chiar dacă îi transmitea verbal că nu mai avea resurse de niciun fel. Câinele mirosea mai bine! Și uite așa am petrecut 1 decembrie pe munte, departe de vânzoleala orașului, de sărbătoriri fade cu coroane de flori pe la statui, de marșuri oficiale și discursuri obositoare. Noi ne-am făcut rost de o epuizare sănătoasă mergând 6 ore într-o zi cu lumină amestecată, cu o mare alpină de poveste și cu însoțitori nebănuiți pe cărări acoperite de zăpezi timpurii! 

      O, daaa: vrem repeat! Nu doar la capitolul muntelui, ci și la cel al Cabanei Flavia, care ne-a fost un temporar acasă pentru inima noastră montaniardă până în ultimul colț de ventricol! Ajungeam seara de pe trasee, bărbații se duceau la lemne și ne făceau focul, iar noi, fetele, trăbăluiam prin casă cu mâncarea și cu hainele, bocancii, mănușile puse la uscat în vederea pregătirii lor pentru tura de a doua zi. Gândul că urma o seară de stat la taclale, că tihna avea să se întindă peste casă ca o cloșcă generoasă și că în dimineața următoare ne trezeam în cucuieți de munte, priveam pe fereastră la startul nou de zăpadă și ne aventuram din nou pe trasee trezea în noi un sentiment de încântare și ne umfla sufletul ca o gogoașă în tigaie!  

        De fapt, gogoși nu s-au făcut, dar s-au bifat alte 'monstruozități' culinare: fondue și raclette! Primul se referă la topirea mai multor tipuri de brânzeturi într-un vas special din care fiecare se servește ulterior cu o furculiță colorată, combinând brânza lichidă cu crutoane sau făcând alte asocieri, iar cea de-a doua a strânit un imens val de interes din partea lui Silviu! Cred că avem deja o intrusă în relația noastră și, cel puțin cu câteva ocazii, sigur voi sta pe un confortabil loc secund cât timp Raclețica își face numărul! Nășeii au fost purtătorii de asemenea comori culinare la munte și ne-au învățat cum se dansează cu o raclette: pe etajul superior se așează bucăți de șuncă, ciuperci, ardei, iar dedesubt se perpelesc în bărcuțe bucăți de brânză care se combină ulterior cu cele de deasupra și...determină o adeăvărată Hiroshima papilelor gustative, cerând insistent reprize multe de reluare a procesului! 
     Silviu a meșterit de zor la umplerea și golirea flotei cu brânzeturi dătătoare de dependență și nășelul l-a încurajat tot timpul fiind sigur că eu voi avea de obiectat în privința poposirii unui astfel de obiect acasă la noi, în bucătărie! Era ca și cum aș fi pus drogurile la îndemâna unui dependent! Râsul general s-a orientat spre cele două capete ale mesei: unul în care un Blea asuda de zor la forjarea raclettei și altul în care altă Blea vedea că nu va avea cale de scăpare în viitor și va trebui să facă vizite lunare nășeilor pentru 'vaucerele' de raclette! Până una, alta, în decembrie, i-am dus lui Silviu în Ungaria o tigaie de fontă în care își face aproape săptămânal, cu sfințenie, tigaie încinsă la cuptor, așa că am înlocuit temporar o obsesie majoră cu una minoră! Dar nu mă amăgesc, deoarece sunt sigură că dragostea a prins rădăcini și o Raclette nou-nouță va mângâia în curând mirosul, văzul și gustul lui Silviu și al prietenilor noștri de la munte atunci când ne vom inaugura casa! Nășica a fost eficientă și i-a ales deja un loc în bucătăria noastră! Unul pe cinste!