marți, 14 februarie 2017

30 decembrie 2016 - ȘUREANU cotropit de zăpezi

"Dacă nu ştii ce să ceri de la viaţă, viaţa nu ştie ce să îţi dea."
 (Ileana Vulpescu)

      Episodul 6 din seria "Munte la final și la început de an!" s-a desfășurat la sfârșitul lui 2016 în zona Depresiunii Hațeg, străjuită de pietroși din toate direcțiile. Eu și Silviu am fost extrem de încântați de apropierea de Retezat și de Parâng, ale căror creste le-am parcurs în 2015, precum și de posibilitatea ajungerii în niște grupe montane în care nu mai fuseserăm: Țarcu, Godeanu, Șureanu, Poiana Ruscă. Decizia de a ne orienta eforturile de organizare a turelor de Anul Nou prin locul de întâlnire dintre Carpații Meridionali și Carpații Occidentali a fost susținută și de nașii noștri, Anca și Mark, dornici să poată zburda prin locuri în care nu ajunseseră. Am căutat cazare prin zonă timp de o săptămână, am cercetat variante alternative pe la cabane, până când Silviu a dat peste Moara lu' Antone și lipiciul specific întâlnirii dintre oamenii frumoși s-a activat imediat: dl Mihai Marinchescu s-a transformat în gazda perfectă pentru grupul nostru format din 17 doritori de experiențe superlative la final de an - Silviu, Daniela, Mark, Anca, Horia, Irina, Bogdan, Marinela, Gabi, Mihaela, Marian, Ioana, Mădălina, Georgiana, Adela, Anika venită din Germania și ștrumfa Ștefana

         Mi-a plăcut peste măsură grupul de anul acesta: a fost vesel, deschis, foarte receptiv la firesc și la tihna celuilalt, nu a avut ierarhii sau șefi, cei pricepuți la organizare/trasee/zonă culinară/prăjituri/salată boeuf/grătar s-au simțit liberi să își pună abilitățile la treabă pentru starea de bine generală și mai toți am stat împreună cât s-a putut de mult, cunoscându-ne, schimbând impresii la cald și punând țara la cale pentru ieșiri viitoare. Tot grupul era vorbitor de limbă engleză, așa că Anika s-a simțit ca peștele în apă între noi, fapt care ne-a bucurat căci puteam înota împreună prin idei și glume.  



      După ce ne-am adunat din mai multe colțuri ale țării (Iași, București, Adjud) și ale Europei (Ungaria, Germania) în seara de 29 decembrie 2016, am pus la cale primul traseu al ieșirii noastre, spre munții Șureanu. Ne-am trezit dis-de-dimineață și am purces către Sebeș, urmând drumul spre Șugag - Oașa - Luncile Prigoanei - Poarta Raiului - Domeniul Schiabil Șureanu, înregistrând 3 ore de drum prin niște locuri absolut uluitoare. Drumul era deszăpezit până la Lacul Oașa, iar de acolo am mers cu grjă mai departe pentru că doar grosul troienilor era dat la o parte pe laterale. Am fost luați prin surprindere de sălbăticia și măreția naturii, de tăcerea lacurilor întinse de-a lungul stâncilor și a versanților împăduriți ai căror fagi golași se oglindeau peste ape exact cum am văzut la fiordurile norvegiene. Treptat și-a făcut apariția soarele și ne-a dezvăluit adevăratul dans dintre ceruri și zăpezi, iar minunea aceasta ne-a ținut conectați total la munte în orele care au urmat. Planul nostru era să urcăm cu telescaunul până pe Vârful Aușel (2.009 m), de acolo să facem traseul până pe Vârful lui Pătru (2.130 m) și apoi, dacă mai aveam timp, să încercăm și o bucată din drumul spre Vârful Șureanu (2.059 m). Câtă generozitate în planificare!     




Cei de la telesacun ne-au spus că nu puteam folosi instalația lor dacă nu aveam schiuri și ne-au potolit avântul montaniard prin două replici scurte! Adela, Anika, Irina și Horia au ales varianta de a merge la ski, iar eu, Silviu, Anca, Mark, Mihaela, Mădălina și Georgiana ne-am încăpățânat să dăm târcoale unui plan B de hălăduială. Dacă trebuia să parcurgem diferența de nivel de la bază până pe Vârful Aușel, nu aveam timp de făcut porțiunea de creastă și ne munceam prea mult prin pădure și prin zăpezile până la brâu, pierzând astfel spectacolul înălțimilor. Salvamontistul de serviciu ne-a sfătuit să mergem spre Vârful Șureanu, pentru că vremea nu era prea îmbucurătoare pe Vârful lui Pătru și era mai bine pentru noi să facem ceva care să ne răsplătească efortul de a fi venit până acolo cu atâta entuziasm. Am ascultat punctul lui de vedere și ne-am aventurat pe traseul indicat, fiind confiscați vizual de brazii doldora de cristale de gheață și de zăpezi vânturate! Cețurile adunate la sfat pe Vârful lui Pătru s-au dat la o parte pe nesimțite și ne-au descoperit o panoramă ce a devenit imediat motivație pentru noi să revenim vara cu rucsacii în spate la o tură de vreo 2 zile la cort pentru a gusta pe îndelete savorile acelui munte!




       Coamele cu zăpezi neatinse, brazii contorsionați sub păturile înfiorător de albe, albastrul curat de 2.000 m și lumina soarelui puternic ni s-au oferit fără ezitare și ne-au lăsat să ne îndopăm din frumusețea lor. Pentru cine nu călătorește așa mult la munte, atâta iarnă poate părea monotonă, plină de scenarii care se repetă: să te îmbraci gros, să înoți prin zăpezi care îți ajung până la genunchi (sau mai sus!), să stai cu nasul în fular (sau în Buff!), să te oprești la nevoie să bei un ceai cald din termos pentru că frigul te îmbrățișează repede la pauze, să te uiți întruna la ceas ca să calculezi câte ore de lumină mai ai, să visezi la foc în sobă. Dincolo de aparentul disconfort (montaniarzii consideră toate aceste aspecte drept echipament și conduită necesare turelor de iarnă, atâta tot!) se află plusurile de natură și de înălțime a frumosului, de traseu făcut alături de oameni cu care semeni, de gesturi și glume ce intră în circuitul intern al grupului, de decizii luate în condițiile imprevizibile ale drumului. 

     Simțul aventurii se exacerbează când te pui în situații de ieșire din spațiul propriu, obișnuit, și te descoperi altfel, revenind acasă cu o tolbă de imagini și de senzații (în)noi(te): scârțâitul zăpezii sub bocanci, aburul din nări dat la schimb pe oxigenul de altitudine, umbrele brazilor proiectate pe foaia albă de la poale, căldură retrasă din buricele degetelor și cea care te năvălește la o urcare mai pieptișă, înjurăturile spuse la afundarea în troiene, roșul din obrajii sărutați de frig. Oamenii îndrăgostiți de munte nu au cum să se săture de toate acestea, pentru că așa cum apa ("hașdoio", vorba lui Răzvan Năstase) are rostul ei pentru organism, la fel și lucruri adunate la/pe munte își au tâlcul lor!




       După atâta îndrăgosteală de partea tihnită a muntelui, am fost luați în primire de cea năpraznică. Apropiindu-ne de pintenul de urcare pe Vârful Șureanu, un viscol mușcător a început să își facă simțită prezența pe nepusă masă și să ne trimită rând pe rând în căsuța de lemn construită ca adăpost pentru omul care lucra la teleschi atunci când era deschis. Vâjâitul inconfundabil al vântului de munte ce se întețește ne-a transmis în mod evident că nu avea de gând să se potolească prea curând, așa că a trebuit să luăm în considerare planul de a ne întoarce. Nășelul a încercat o înaintare pentru câteva sute de metri, după care s-a întors la matcă, împreună cu nășica ce se dusese pe urmele lui. Din stânga versantului cobora un șir de 20 de oameni îmbrăcați necorespunzător: viscolul era mult mai accentuat spre vârf și i-a obligat să se întoarcă din traseu, deși nu mai aveau mult până în vârf. La orizont Retezatul trona cu vârfurile sale de peste 2.000 m și ne accelera sângele în vene de nerăbdare să vină timpul frumos mai repede!  





     Nu avea rost să forțăm urcarea pentru că ne era prea frig și am fi luptat degeaba cu viscolul, așa că am făcut cale întoarsă și ne-am oprit la un vin fiert și la un ceai fierbinte la locurile special amenajate pentru cei care schiau de zor. Alt salvamontist ne-a luat în primire când am ajuns la parcare crezând că noi eram cei care merseserăm aproape de vârf, dar i-am infirmat bănuielile spunându-i că am ales varianta înțeleaptă de a nu risca prostește, aveam experiență de Gărgălău și Bistricioru. Ne-a explicat că era pericol de avalanșă pe acel versant, deoarece zăpada a fost viscolită și împinsă pe muchia crestei și a creat o cornișă ce se putea declanșa dacă era deranjată. Ni s-a părut puțin dramatizat pericolul, dar i-am dat dreptate omului: își făcea datoria de a preveni asumarea unor riscuri care ar fi putut duce la consecințe nu foarte plăcute. 

       Starea de bine ne-a fost înmulțită de o lumină de apus răsfrântă peste creste și mintea noastră făcea comparații cu albul curat pe care l-am găsit dimineața. Uliul Negru și viitoarea Bagheera au plecat primii, iar Horia a venit cu fetele mai târziu, după ce a luat oameni la "Ia-mă, nene!", i-a pus în spate, i-a lăsat să cânte în legea lor și i-a oferit Anikăi o amintire de neuitat, cu români veseli, după prima zi de ski din viața ei.  



     Anul montaniard s-a încheiat extrem de generos pentru noi, cu un munte nou și cu o zi absolut superbă alături de oameni tihniți! Mihaela ne povestea că o prietenă de-a ei se afla în Alpii francezi, la Chamonix, și se plângea că nu prea avea zăpadă, așa că i s-a făcut milă de ea și i-a trimis niște poze din tura noastră în Șureanu. E de prisos să comentez reacțiile! Însă pot să ilustrez o impresie mai apropiată, pe cea a Adelei, care a strâns 110 like-uri pe FB (record pentru ea!) cu poza soarelui strecurat printre oamenii din telescaun. Comentariul trăit intens și asociat a fost - "Wrapping up a hell of a year in winter wonderland, in the Romanian mountains. Nature is home."


Niciun comentariu: