28-30 octombrie 2011 - cu 50 de ștrumfi în CEAHLĂU - antrenamentul noii generații pentru munte cu mers întins, zumba și vreme ochioasă

După ce am văzut că în excursia din aprilie, în Apuseni, ștrumfii mei au reacționat extrem de bine la munte, mi-am zis să particip la ieșirea organizată de colegii mei, Alin Țugurlan și Vasile Papaghiuc, pe cărările Ceahlăului, cu clasele lor de a VIII-a, mai ales că îmi sunt tare dragi și voiam de multă vreme să fim toți trei într-o astfel de "expediție". Ei căutau să fie ceva aparte pentru ștrumfi la ultima lor ieșire de calibru, voiau să încheie o buclă de 4 ani, căci în clasa a V-a i-au adus până la Cascada Duruitoarea, iar acum aveau ambiția de a-i duce până pe Vf. Toaca. Zis și făcut! 50 de ștrumfi și 7 oameni mari! Am plecat vineri, 28 octombrie 2011, spre Durău, iar povestea, din perspectiva mea, va fi spusă mai jos și Bianca vă amenință să treceți prin ea (sau prin poze) ca să aflați cum au cucerit primul vârf din viața lor!

Personaje: muntele și noi! Dacă ne-am împăcat? Destul de bine! Dacă am fost bine primiți? Noi zicem că da! Dacă am fost răsplătiți pentru efort? Din plin! Dacă am obosit tare de tot și nu vom mai veni pe vreun alt pietros? Unii ar zice că da, alții nu, iar cei îndrăgostiți de munte spun că mereu sunt nerăbdători pentru un alt și un alt drum. Recunosc un lucru: am fost puțin sceptică în privința rezistenței ștrumfilor, pentru că entuziasmul vis-a-vis de munte nu îi poate sprijini total în efortul de a urca, nu toți sunt suficient de încăpățânați să își învingă o limită de pe acuma și bănuiam că se vor resimți foarte repede. Aveam să mă înșel și...mă bucur că s-a întâmplat așa!

Trebuie să scot în față un personaj, fotograful multor poze din această postare: Ștefan, fratele meu! E prima dată când vine în excursie cu ștrumfii mei (Bogdan, celălalt frate, a fost de vreo 2 ori deja!) și s-a simțit excelent între ei, a avut grijă să le fie bine, i-a dădăcit, i-a ascultat, le-a cântat în strună, dar i-a pus și la punct, când a fost necesar, și...i-a pozat! Ștefan nu prea practică genul acesta de poze, dar, de data aceasta, a făcut o excepție și, din ceea ce a surprins, se poate spune că a fost cu plăcere inclusă! Și eu și ștrumfii i-am mulțumit pentru efort și poate vine în aprilie din nou cu noi!

Am plecat în jurul orei 11 din Iași, cu multă voie bună, cu o prognoză destul de favorabilă, fără pic de ploaie și cu frig rezonabil pentru acea perioadă. Autocarul plin-ochi! Desigur, am ajuns ultima, împreună cu Ștefan și Georgiana, și ne-am întins drumului ca să adăstăm cât mai repede la poalele Ceahlăului. Am oprit la Codrii Pașcanilor pentru a respira toamna galbenă din frunzele pădurii și ne-am continuat călătoria, cântând, dansând, simțindu-ne extrem de bine. Atunci au avut parte ștrumfii de prima ocheadă în lumea zumba: am dansat cu Georgiana în autocar Danza Kuduro (într-un spațiu strâmt, dar ne-am descurcat!) și am avut și galerie de zile mari!

Mult zgomot, multă voie bună, ștrumfi dornici de a pleca, instruiți de acasă să fie cuminți și ascultători, dar cu mintea la faptul că nu mai sunt 3 zile sub supravegherea părinților și pot avea o brumă mai mare de libertate.

Ajunși în Durău, am făcut ultimele cumpărături, ne-am luat rucsacii la spinare, am plătit taxa de intrare în parcul național și am ascultat indicațiile salvamontistului de serviciu. Le-am explicat ștrumfilor ce înseamnă un marcaj, cum se citește, care e ritmul de mers pe munte, cine dă tonul și care sunt regulile de bază. Să te miști conducând 60 de oameni nu e ceva simplu, dar, strunindu-i la mers, făcând opriri dese pentru cei care oboseau foarte repede, am ajuns într-o oră și un sfert la Cabana Fântânele. Ce mi s-a părut de-a dreptul hilar a fost faptul că unii ștrumfi au venit cu genți de mână, după ce li se spusese în repetate rânduri să își ia cele necesare în rucsac, să fie duse toate în spate, pentru a le fi cât mai simplu la urcat. Sărăcuții, sigur au învățat lecția și nu vor mai repeta greșeala!

Oboseală, nerăbdare, mirare, antuziasm, eterna întrebare "Mai este, doamna?", cu sora ei geamănă: "Cât mai este, doamna?", toate au fost prezente din plin, iar în plutonul din frunte unii ștrumfi spuneau că mai bine ar învăța decât să facă așa ceva zilnic. Ștefan le-a surprins starea atunci când făceam popas de odihnă și ne delectam cu vreun pătrățel de glucoză! Le-am povestit de turele la munte, de echipament, de imensul meu rucsac, de bocanci și bețe, de cum e să ajungi la peste 2500 de metri și cum e să vezi lumea de sus-sus de tot, încercând să îi țin motivați pentru drumul de a doua zi. Sunt deosebit de protectoare cu ei pentru că e o răspundere mare să te aventurezi cu ștrumfii în astfel de ieșiri, dar ceea ce învață este net superior tonelor de lecții ținute prin cuvinte.

Cabana Fântânele. Capăt de traseu pentru prima zi. Destul de puțin! Mi-aș fi dorit să mergem să stăm la Cabana Dochia și să prindem răsăritul dimineață, dar domnii profesori au considerat că e prea obositor din prima zi pentru ei. Și mai era și problema celor care aveau bagajele de mână, așa că am rămas la Fântânele. Cum am ajuns, au început pozele de grup, de perechi, de hlizeală, căci nu era loc de odihnă, trebuia să profităm la maxim de timpul pe care îl aveam în față. E tare frumos cu ștrumfii când se bucură sincer de ceva ce au realizat! În schimb, e enervant când vorbești o limbă diferită de a lor și ei nu văd că exagerează și cer mai mult decât li se cuvine. Dar să nu anticipez!

Traseul nu a fost cine știe ce solicitant, dar aerul de munte i-a trimis aproape pe toți spre mâncare, apă și alte asemenea. La Fântânele am luat 60 de locuri din cele 83 disponibile, i-am împărțit pe camere, au stat cum le place lor mai mult: câte 12, 9 sau 6 în același spațiu și am fixat coborârea la distracția de seară, premergătoare unui somn programat să înceapă cât mai târziu posibil.

Dacă era mai greu să am parte de răsărit a doua zi, măcar am avut două apusuri pe cinste! Până să cadă noaptea peste noi și frigul să ne trimită în cabană (nu pe toți!), am adăstat la voie bună și la poze pe afară. Simți cum se lasă liniștea în jur, cum zgomotele se retrag în umbre, cum pădurea se oprește din foșnit, cum totul este atent la dispariția luminii cu spectacolul ei de roșu și galben. Noi nu puteam face excepție, deși nu prea coalizam cu tăcerea din jur!

Și cerul s-a îmbujorat de tot la orizont, în timp ce ștrumfii au început să fie din ce în ce mai neliniștiți, cu chef de joacă și de încălcat limite. Au mai existat și unele exagerări bazate pe epidemia "dus de val", dar nu trebuie ținute minte, ci doar folosite ca mijloc de a învăța cum să împiedicăm viitoare excese. Spun asta acuma, dar atunci nu prea vedeam așa verde situațiile, ci mai degrabă războinic. Văd că iar anticipez!...Am de precizat ceva (de data asta, fără metafore!): cabanierul de la Fântânele este total neprofesionist, plin de limitări și neajunsuri, judecă înainte să dea o șansă omului, trăiește după reguli inventate de el și este greu rezonabil, extrem de dificil. Pune etichete repede și cam suferă de mania persecuției! Sunt cam dură, dar chiar a fost deranjant modul în care ne-a tot pus bețe în roate cu muzica și statul în cabană, încercând să ne convingă de un regulament ce trebuie respectat, întrucât el ar fi trebuit să ne ofere doar muzică de cabană și Ioan Suruceanu. Mda! Când românii "e" deștepți, nu îi mai întrece absolut nimeni!

Zumba. Noua mea pasiune. Cam de o lună și ceva. Despre ce vorbesc? Despre mișcare, dans, coregrafie, voie bună, libertate delimitată de pași făcuți sincron, chef ridicat de viață, entuziasm contagios și puls accelerat. Prea multe metafore? Nu cred! Ștrumfii au avut parte de demonstrațiile celor două "zumbiste" din excursie, eu și Georgiana, căci am făcut Carry Out și twist-ul așa cum bine ne-a învățat Paul, instructorul nostru de zumba. Glumeam cu Georgiana că ne-am împărțit practic: eu preluasem partea de Chi, iar ea pe cea de Paul și ștrumfele cu ochii și urechile ciulite chiar au învățat câteva mișcări, semn că Paul face treabă bună cu noi și virusul se împrăștie.

Piperate în râsete au fost și scenele de pariu pe rezistența fetelor la un joc de bărbați. Plus că am admirat cu mare drag twist-ul cu noile mișcări preluate de la zumba de către ștrumfi: mânca-i-ar mama pe ei de frumoși, că tare dragi îmi mai sunt când îi văd învâțând lucruri noi și neirosind timpul! Nici eu, nici Georgiana nu am câștigat în pariul de mai jos, cu miza la vedere, iar Ștefan a fost doborât atunci când s-au adunat mai multe mâini de ajutor, căci unde-s mulți, puterea crește!

După o distracție prelungită dincolo de miezul nopții, în jurul orei 1.30, ne-am îndreptat spre culcare, căci a doua zi dimineață ne aștepta un drum mai lung și o coborâre pe la Duruitoarea. Ștrumfii au spus că mai stau, în liniște, să mai socializeze, să mai joace Adevăr sau provocare?, să mai facă schimb de o impresie, să nu doarmă prea mult ca să câștige timp petrecut cu ceilalți. Nimic de amendat! Doar că, la jumătate de oră după ce am stabilit clar condițiile în care puteau sta împreună, a început hărmălaia: fâțâială dintr-o cameră în alta, strigat pe holuri, trântit ușile și alte asemenea. Desigur, am stat eu cât am stat sperând că se vor liniști, căci avuseserăm o înțelegere, dar nu a fost cum mă așteptam. Drept pentru care am ieșit în pijamale să fac ordine. Cum? Cu un număr foarte ridicat al decibelilor din dotare! Am urlat, am obținut ordine și ei vreo 3 ore de somn: toată lumea mulțumită, doar că a doua zi am simțit nevoia să le dau o lecție pentru că nu s-au achitat de partea lor din înțelegere!

Lecția a constat în faprul că s-au dus pe munte cu domnii profesori și eu am venit cu o oră în urma lor, cu Ștefan și Georgiana, hliziții de mai sus, cu care m-am bucurat de munte și am discutat despre educație și multe altele. Poate a fost exagerat să îi iau așa de în serios și să pun distanță, dar eu cred cu încăpățânare că, odată ce poate raționa și înțelege, un copil nu mai este un bebeluș neputincios și poate să își negocieze contactele cu lumea din jur, poate da/primi respect și apreciere, poate să evalueze binele și să fie circumspect cu cele mai puțin bune. Ideea de consecință și de efort se învață, nu este un dat al firii și cred că trebuie să înceapă devreme cu ele, fără să le simtă ca pe niște poveri imposibil de dus, ci ca pe lucruri de bun simț....Să revin la munte, urme de ceață și dimineață!

Ne-am tot oprit, am făcut poze, am admirat locurile deja familiare, Georgiana a inventariat cărările pe care le-a văzut noaptea prima dată când a pășit pe acolo. Ne-am amintit de Strangers in the night al lui George, de După ani și ani, cântat cu fetele, de momentul posibilului urs și de Andri Popa, inclusiv de magia din acea noapte cu stelele grămadă deasupra noastră. Desigur, ne-am lungit pe drum, am mâncat mere la La Morminte, am admirat deschiderea de lângă Cușma Dorobanțului, mi-am clătit ochii cu Panaghia și am pășit veseli pe zăpada tânără. La poze am stat în formație de doi câte doi!

Plutonul de ștrumfi a mers destul de bine cu profesorii ceilalți, au urcat pe Toaca (BRAVO!), au trăit experiența primului vârf și au înțeles puțin cam ce înseamnă să vii pe munte, nu doar până la el. I-am ajuns din urmă tocmai când coborau de pe vârf, pentru că ne-a plăcut foarte mult să adăstăm în urma lor și am simțit că au priceput lecția: m-au sunat să vadă cam pe unde sunt, cât mai durează până ne unim, dar mi-am menținut atitudinea fermă pentru a obține un efect. Aveam să îl constat când ne-am oprit la Dochia! Până acolo am avut parte de zăpadă, de râsete și de scârțâit sub bocanci!

Cabana Dochia, soare, mâncare bună (ciorba de legume delicioasă și bulcile la fel!), alint sub lumina de octombrie asemănătoare cu o blândă mângâiere de toamnă. Deschiderea din fața cabanei mi-a șters supărările recente din suflet și m-am împăcat cu ștrumfii când au venit să vorbim și să reîntregim trupa: au realizat că au sărit calul și că trebuie să asculte ca să fie ascultați la rându-le! Dragoș, tae-kwon-do, ștrumful în albastru de la mine din clasă, ne-a ținut companie cu poveștile despre campionate, cu săriturile și accidentele pe care le-a evitat de când practică acest sport. Așa de încântați erau cam toți după ce au urcat pe Toaca! Acum așteaptă excursia din aprilie când vreau să organizez o excursie în zona Sibiului, care să includă o urcare pe Vf. Cândrel. 2254 de metri! Antrenăm ambiția, nu?

Înainte de a pleca pe traseul dinspre Duruitoarea, ne-am prins într-o clasică poză de grup în fața cabanei Dochia. Reintrasem în lumea lor și aveam să stau acolo până la întoarcere: îmi păruse rău să ies din ea pentru o jumătate de zi și le-am dat dreptate colegilor mei, Alin Țugurlan și Vasile Papaghiuc, în privința rezistenței ștrumfilor pe munte - vremea bună le-a fost complice, s-au putut concentra strict pe drum, fără să înfrunte ceață, vânt sau ploaie și au profitat din plin de șansa dată de munte!

A urmat seria de poze alb/negru făcute de Ștefan: un deliciu vizual! Și mie și Georgianei ne plac tare mult unghiurile și dubla impresie de sumbru/luminos surpinsă în ele. Parcă vizualizezi alt spațiu în momentul în care totul devine alb/negru, se modifică și percepția color asupra propriei persoane și îți întâlnești umbra pe timp de zi. Bun exercițiu de relativizare!

Salvamontisul ne dăduse undă verde pentru coborârea pe la Cascada Duruitoarea, dar cu precizarea de precauție maximă, deoarece se făcuseră câteva poduri de gheață pe traseu și trebuiau trecute cu atenție și cu asistarea celor care alunecau sau se speriau. Mi-a plăcut să îi văd pe ștrumfi ajutându-se, strigând unul după celălalt, mirându-se de cum poate arăta muntele pe partea cealaltă, de cât de sălbatic poate fi. Dragoș prezicea că nu are cum să scape de acolo fără vreo fractură, dar nu a pățit nimeni nimic, toată lumea (inclusiv temătoarea Bianca!) a ajuns cu bine la cascadă într-un ritm destul de alert. Bine, cu excepția câtorva din neamul lui Robert ce profitau de fiecare ocazie ca să se întâlnească măcar pentru câteva secunde cu o brumă de somn!

La Cascada Duruitoarea ne-am odihnit și am făcut poze cu campionii mei, care erau foarte aproape de închiderea buclei de traseu. Au fost felicitați de domnul Papaghiuc printr-un întăritor de energie ce le-a suplimentat și căldura din corp, după care ne-am întins la ultima bucată de drum. Flori spunea că "moare", că nu mai poate, dar mai avea energie pentru o întrecere cu sora ei, Ioana: să mai crezi copiii! E prima dată când fac acest traseu, prin Poiana Nican spre Cabana Fântânele, și ne-am fragmentat în 3 grupuri: Ștefan și Georgiana cu trupa din față au făcut traseul de o oră și jumătate în 40 de minute, grupul meu, condus de Bogdan (care se uita atent după marcajul triunghi galben!) a ajuns cam într-o oră și cel de al treilea, cu domnii profesori, în o oră și un sfert. Se lăsa seara cu pași repezi și ștrumfii au simțit adrenalina de a vedea greu pe munte și de a fi zorit de la spate să mărești viteza căci nu ești pregătit să faci față muntelui pe timp de noapte, dacă nu ai cele necesare. Și nu toți suntem Bear Grylls!

Luna a apărut de braț cu apusul mai ochios ca în seara trecută și o cană de ceai aburind a poposit în mâinile noastre imediat ce am ajuns. Viață, dom'le!

Ce a urmat? După muncă, desigur, veselia mișcării! Până târziu în noapte, după ora 1, cei care mai aveam energie ne-am simțit bine, căci mulți ștrumfi au picat secerați la paturile lor: nu aveau să mă mai supere la ce frânți erau după 10 ore de stat pe munte, din care cam 7 au fost de mers întins. Am savurat sub stele o cană de ceai, sub pătură și la paza somnului Georgianei: mă simțeam mulțumită și motivată pentru ce am de gând să fac în continuare cu ei. Sănătate și răbdare să fie, plus rezultate bune la școală ca să menținem motivația!

Și noi, profesorii, am căutat să fim la înălțimea veseliei lor și chiar să o stimulăm să se reverse mai multă în cabana care se simțea incendiată de strigătele noastre. Am dansat și orele au trecut și ne-am dat seama că mergem spre a treia zi, cu obiectivele atinse și bateriile pline de la aerul de munte.

În camere era liniște. Ștefan mai mergea la ștrumfi și îmi transmitea că sunt de nerecunoscut față de seara trecută. Se vede după Robert cât de obosiți puteau fi unii și afirm cu cea mai mare plăcere că am dormit excelent cele 5 ore până s-a dat trezirea: nu au mai fost uși trântite, nici zgomote, nici hlizeli nocturne, căci toată lumea avea întâlnire cu somnul!

A treia zi ne-a trezit o dimineața ochioasă-foc, o răcoare reconfortantă și un chef de viața de zile mari. După un somn așa de calitate, nici nu aveam cum să nu ne simțim extrem de bine și să ne mai dorim continuări de atmosferă: am mai avut loc de o brașoveanca, de un Meneaito și o horă de final, cu toți ștrumfii. Înainte de plecare a urmat...

...poza de grup făcută de Ștefan de la balcon, iar după ce a coborât l-am confiscat eu cu Georgiana la un trio supravegheat de soarele din colț. Echipamentul lui Gigi s-a comportat exemplar, ea s-a simțit om al muntelui, căci e la a treia ieșire de calibru și e din ce în ce mai integrată în peisaj și în ritm.

Coborârea spre Durău a fost plăcută, galbenă și s-a terminat prea repede. Ștrumfii mei au devenit nostalgici, dar erau și zgubilitici de la mers, se obișnuiseră cu aerul tare și parcă nu voiau să se termine expediția noastră în Ceahlău.

Profesorii au avut grijă de ștrumfi și ștrumfii au avut grijă de profesori în final. Dacă ar fi după mine, astfel de ieșiri ar trebui să fie ritmice, să îi scoată pe copii din mediul obișnuit al școlii pentru a-i expune la alte împrejurări, pentru a-i provoca să socializeze , să se asculte și să fie atenți la ceilalți. Unii dintre ei au ritm bun de munte, alții au mers fără să se preocupe de ceilalți, având în cap obiectivul de a-și atinge ținta vârfului, dar am aflat că pe Toaca s-au ajutat și s-au așteptat unii pe alții.

Am încheiat traseul pe la ora 13. Ne-am bucurat, ne-am și întristat oleacă, dar eram pregătiți pentru restul de zi. Unii ștrumfi au vizitat Mănăstirea Durău, au mâncat înghețată sau și-au luat sucuri, așteptând plecarea. Aveau să se simtă puțin rău în mașină, să îi ia cu amețeală, am consumat lămâile disponibile pentru a tăia greața și ne-am oprit la...

...Braniște pentru o gură de aer și o întindere de mâini și picioare ca să neutralizăm efectele oboselii și ale spațiului dintr-odată strâmt din autocar. Chiar m-am îngrijorat când am văzut-o pe Flori cum se schimbă la față, devine brusc palidă, după ce fusese în inima veseliei la coborâre. Și Sibel cu Să deschidem fereastra, doamna? Vă e cald? a urmat exemplul lui Flori, ca să nu sufere singură. Doar Ioana a zis "pas".

Ultima noastră oprire a fost la Cetatea Neamțului, care arată foarte bine după ce a fost restaurată și este prezentată publicului destul de accesibil, aerisit, cu multe informații despre perioada istorică și cu reprezentări grafice sau exponate din medievalitate.

Am făcut poze hazlii și ne-am bucurat de soare, ne-am împărțit în grupuri și am vizitat pe îndelete cetatea, am vorbit cu domnul Papaghiuc despre istoricul locului, am râs de Camera Domnițelor și am apreciat complimentul lui Alexandru de "contesă Daniela". Știu ștrumfii să te impresioneze cu niște metafore de numai-numai!

În autocar ștrumfii au dormit sau s-au distrat, după înclinație și nevoie! Alexăndruța și Ancuța au încins atmosfera în față, Elenuca li s-a alăturat și apoi mai mulți din autocar au făcut la fel. Cd-ul fetelor Lehuțu a făcut furori, trebuie să recunosc, și le aștept și în următoarea excursie!

Ștrumfii mei au ajuns cu bine la Iași, pe la ora 19, i-au așteptat părinții și s-au îndreptat spre o baie relaxantă, un somn dulce în patul propriu și o vagă re-legare cu școala. M-am bucurat DIN SUFLET că Alexăndruța și Georgiana au putut veni, că au fost autentice și firești și sunt mândră de cum cresc și cum se configurează ca viitoare domnișorele!

Buburuza. La Cetatea Neamțului era plin de buburuze. Erau semne de noroc, semne de doruri împlinite, semne de drag . M-am bucurat să-mi duc ștrumfii la munte, ne-am simțit bine împreună și am mai strâns rândurile celor cărora viața li se conjugă, prin proprie alegere, cu drumuri adiacente cotidianului și își trag seva din ele pentru mult, mult timp.