15-18 aprilie 2011 - în munții APUSENI cu ștrumfii și încăpătoarea lor peșteră

...nasture cusut cu ață tare...

Îi învățăm așa de multe pe puii noștri de om - să adune cunoștințe, să se descurce în diferite situații, să facă față provocărilor vieții, să aibă principii, să muncească pentru viitorul lor, dar în iureșul acesta al lui "trebuie" uităm adeseori să le punem în bagaj câteva lucruri: cum să viseze, cum să (se) descopere călătorind, cum să se apropie de lucruri și de oameni, cum să fie deschiși și să păstreze crescând joaca de copil. Pura, simpla și esențiala joacă de copil! Încerci astfel să poți fi cât mai multe, închegate coerent, să îți dorești să depășești formele de până acum și să altoiești altele, căci frumosul este revărsat în lume de la începuturi, dar trebuie să ne obișnuim ochii să îl caute.

Poate joaca și visarea sunt doar fugi temporare din realitatea înconjurătoare, poate nu schimbă esențial și calitativ ceea ce ești sau sunt ceilalți, poate macini în van energie pe ele, dar sigur ajută sufletul să se bucure și să uite, chiar și pentru puțină vreme, ceea ce îl împovărează. Joaca stimulează imaginația, la fel cum face și călătoritul, înmulțește starea de bine de dinăuntru și o prelungește după ce ea nu mai e prezentă. Cine nu are nevoie de așa ceva și când se începe antrenamentul pentru obținerea ei?

Multă tristețe în lumea asta mare ar fi dinamitată dacă am învăța la timp lecțiile acestea și nu le-am pune la balast atunci când depășim nivelul de 1 m la tocul ușii. Poate că din cauza aceasta în excursiile pe care le organizez, pe lângă partea educativă și cea de contact cu spațiul nou (pe care le consider firești!), mă încăpățânez să existe mostre (nu lecții!) din feliile acestea ce nu pot înțelese din teorie, ci prin trăire directă. După aceea, este alegerea fiecăruia ce face cu trăirea!

Mergând în atâtea peșteri în Apuseni mâ gândeam la un moment dat la mitul lui Platon, la umbrele proiectate pe pereții peșterii, la himerele pe care le considerăm reale, esențiale și care ne ghidează viața. Mi se pare dificil să te emancipezi total de la ele, căci simți nevoia să te integrezi până la un punct în societatea din jurul tău, dar e mai la îndemână să minimalizezi efectul acestor umbre-minciuni și să adaugi abajururi de clar-obscur în mod treptat, cu răbdare și cunoaștere de sine. Stăm într-un întuneric personal, locuim o peșteră a noastră, un sine încăpățânat de multe ori, avem perdele ce filtrează lumina, dar...

...tindem să ieșim afară, să explorăm sunetele care se aud și ne trezesc întreaga curiozitate. Cred că există nativ, în sângele nostru, nevoia de a ne mișca, de a cunoaște ce e dincolo de pereții propriei peșteri, ce se ascunde la vecinul de la care miroase așa frumos a mâncare bună sau de la etajul de deasupra de unde atârnă covoare proaspăt spălate. Orice nevoie presupune însă și mijloace pentru potolirea ei, așa că se începe de undeva - de la primul pas, urmat de al doilea, de al treilea și tot așa, până când se formează înăuntrul nostru o insulă de bogăție fără de preț de unde ne tragem energie și esență. Până la ea e cale lungă de muncă și rezistență, până la ea sunt scări abrupte sau coborâri domoale, sunt urcușuri ce îți taie respirația sau pereți ce îți blochează vederea, dar se poate ieși: la lumină te uiți mirat ce ușor a fost la urma urmei!

Odată ieșit afară sunt drumuri ce te așteaptă - nu ca să părăsești de tot peștera, ci pentru a aduna tot ce poți ca să faci din ea o casă în care să îți fie drag să stai, să pui tristețile în cutii de chibrituri și să le înlocuiești cu vise îndrăznețe. Teama va răsări imediat și va tăia aripi, căci parcă e mai sigur între pereții peșterii, dar în niciun caz nu e cu trăire diversă cum e în afara ei. Așa că - drum bun și cale bătută! Spre ce mai exact?

"Nu-mi spune cât ești de educat, spune-mi cât ai călătorit" spune Mohammed. Hotărăști contemplativ, în plină lumină, în afara peșterii, spre ce anume îți orientezi pașii - faptul că ești acolo este deja succesul primei tale călătorii și, firesc, după ea vine alta. Și alta. Și alta. Ce cauți? Fiecare caută ce are nevoie în peștera lui!

În mod cert, toți căutăm apropierea. Vorbeam cu Carol și George spre finalul excursiei despre apropierea umană de lucruri, de spații, de oameni care intră în sfera celuilat, cu grijă, din pur drag omenesc. Știu că idealizez, știu că sunt la graniță cu utopia și că avem și o fibră negativă în noi, dar cred că poate fi subțiată, descurajată să se învârtoșeze, că alegem cum să arătăm și cum să ne construim podurile. George sesizase entuziasmul copiilor și îmbrățișările adolescenților - cu cât puii de om încep mai devreme să iasă din peșteri și să își mobileze casa cu ce găsesc în călătoriile din afară, cu atât vor fi mai predispuși la frumos, la deschidere, la toleranță, la mai puțină ascundere și prejudecată, la îngăduință și la lumină. Toate se învață și toate ne învață câte ceva, ceea ce simțim ne conturează încruntați sau zâmbăreți, iar distanțele dintre noi și lume au un cuvânt greu de spus. Cu cât ele sunt mai mici și dens populate de esențele noastre, cu atât starea de bine devine a doua noastră natură! Și cine s-ar lepăda de ea să o schimbe pe altceva? Eu în niciun caz!

Am început jurnalul din Apuseni cu impresiile mele de miez. De obicei le presăram prin scris sau le puneam în capăt, dar acuma s-au îngrămădit în mintea mea și au dat năvală primele. Poate pentru că a fost ceva făcut cu mare drag și m-am simțit răsplătită cu același mare drag, poate că multe acțiuni le uit și unele locuri trec în plan secund, dar oamenii, lecțiile învățate, apropierile stau lipite de mine ca scaiul și de aceea și-au cerut dreptul acuma să apară aici primele.

Să o iau cu începutul - într-o zi friguroasă de februarie, când a început semestrul al doilea din anul școlar, mi-am zis că e momentul să îmi port ștrumfii din nou la munte, în excursie. Ultima dată îi dusesem cu 2 ani în urmă. Criza economică venită peste toți a paralizat posibilitățile părinților de a pune în practică vreo ieșire de genul acesta și celelalte 2 excursii pe care am vrut să le fac (în zona Sibiu-Sarmisegetuza) au murit înainte de a se naște bine. Criza nu a trecut, dar nici încăpățânarea mea, așa că am zis să mai încerc odată: ce se putea întâmpla? Să nu iasă din nou: mai rău de atâta nu se putea! I-am găsit aliați pe colegii mei de matematică, Alin Țugurlan și Estera Popovici, și am început munca de 2 luni de zile de convins lume, de adunat bani, de făcut instructaj, de negociat transport, cazare, de fixat toate detaliile de organizare. Sceptic la început, Alin a devenit pe parcurs la fel de entuziasmat și am avut cu cine împărți munca suținută pentru coborârea în real a visului cu Apusenii. Personajele s-au (între)țesut unul câte unul după cum urmează:

Estera, Alin și Daniela

- trei capete cu aceleași păreri vis-a-vis de excursie și nu numai -

George
- primul înscris și omul cu ideea insignelor altoită pe alintul meu adresat elevilor - "ștrumfi"

Bogdan, Georgiana și Ramona - abonați la excursiile organizate de mine -

deși boboace de a IX-a, fetele au refuzat ieșirile cu actualele clase ca să meargă în Apuseni,

iar Bogdan pur și simplu nu putea rata tot ce a urmat, mai ales că îl așteaptă Cipru acușica

Cristina Oneț

- ghidul nostru local, o fată de nota 10 care ne-a surprins prin grijă, implicare și ludic -

Octavian

- omul de legătură cu Cristina și una din resursele de jocuri (la concurență cu George) -

Ciprian

- ultimul înscris în excursie, în ziua de dinaintea plecării:

a aflat miercuri, s-a înscris joi și a plecat vineri: cât de simplu e!-

Ștrumfii de clasele V-VIII adunați din vreo 7 colective

În dimineața zilei de 15 aprilie, pe o ploaie de potop, un autocar de 50 de oameni pleca spre Țara Moților, sperând să nu fie așa câinos timpul cu ei, căci aveau de gând să râdă la soare să se îndrepte vremea. Aproape de Toplița am dat nas în nas cu iarna, care își uitase plapuma prin munți și, în plină primăvară, ne-am mirat de încăpățânarea iernii de a nu mai pleca odată și de a lăsa și alte anotimpuri să poposească printre oameni.

După ce am depășit zăpada, am împărțit insignele făcute special și personalizat pentru excursie: George a propus jocul "Din acest autocar numai eu..." pentru ca fiecare să aibă acces la rotundul cu figura veselă a unui ștrumf de Apuseni, muncind oleacă și făcând atmosferă. Zis și făcut! Alin Țugurlan ne-a povestit cum a purtat o pereche de ciorapi timp de două săptămâni și cum încă îi avea în acel moment, dl Murgu ne-a transmis cum a trecut Carpații înot, Dumitru cum a luat 2 de 10 la matematică în aceeași săptămână, Bogdan cum a condus pe stânga având volanul pe partea dreaptă, Carol cum a învățat japoneza, Ana-Maria cum nu a fost niciodată cu trenul, George cum a fost internat la maxilo-faciale (după ce a avut 4 încercări de a găsi ceva ce nu au făcut ceilalți!). Deliciul l-a reprezentat Floris - 16 fete într-o săptămână! Un real potențial pus deja la muncă, stăpânind arta seducției din care cei mari s-au înfruptat cu sfaturi, căci rar dai peste un ștrumf de clasa a V-a care să știe cum gândesc fetele și cum să le facă să se răz-gândească. Precizez că din cele 16 fete, Floris mai ținea minte doar 4 nume: Alexandra, Isabela, Teodora și Ioana. Un adevărat Don Juan!

Odată ce am devenit ștrumfi cu insigne în regulă, ne-am lansat la explorarea Apusenilor. Acum am să mai încalc o regulă la scris și voi aborda discontinuu, nu cronologic-liniar, opririle noastre în cele 4 zile de excursie, căci importante nu sunt ordinea și precizia, ci prin ce anume ne-au atras atenția locurile pe unde am poposit.

Pentru că, încă din prima zi, Cheile Turzii ne-au făcut cu ochii de departe și am ajuns la ele în ultima zi, am să încep descrierile mele cu ele. De fapt, recunosc, motivul principal este faptul că am mers pe munte în sine, nu l-am văzut de departe, din autocar! Obosiți după încă o noapte de nesomn, ne-am trezit dis-de-dimineață (iar!) și ne-am prezentat la baza muntelui, de unde am fost preluați de doi salvamontiști care ne-au condus prin chei, pe traseu, și ne-au explicat ce vedem, de ce muntele este configurat așa prin acele părți și de ce este o rezervație naturală protejată.

Mi-a plăcut la nebunie, mai ales că ziua a fost extraordinar de darnică în lumină și căldură. Cheile Turzii sunt traversate de râul Hășdate, care a erodat calcarul, iar stâncile abrupte sunt amețitoare. Copiii au mers cu grijă, s-au ținut de cabluri acolo unde a fost cazul, unii dintre ei (nu-i așa, Roxana?) tânjind după munte făcut în mod serios, nu doar așa "oleacă" sau de la distanță. Ștrumfii au ascultat indicațiile salvamontiștilor despre flora și fauna locurilor, despre speciile rare (ne-au găsit usturoi sălbatic - are un miros mai puternic decât cel cultivat), iar Alexandru (cum deja ne obișnuisem!) a pus o mulțime de întrebări.

Am stat la admirat priveliștea sălbatică a unei porțiuni din cei 3 km de chei, am intrat în una din cele 60 de peșteri împrăștiate în Chei și ne-am întins la vorbe și la râs, admirând alpiniștii care treceau pe lângă noi, echipați să escaladeze muntele. În numărătoare de personaje în poză, de 3, 2, 1...

...am făcut cale întoarsă, după ce au fost aruncate pietre în groapa de la baza podului, așa cum se aruncă monezi în fântâni. Erau așa energizați ștrumfii și îmbujorați de la soare și mișcare, că ți-era mai mare dragul să te uiți la ei! Cine știe ce viitori montaniarzi ascund de pe acum fețele lor!

Dacă tot sunt la capitolul trasee, am să însăilez acum Groapa Ruginoasa, o ravenă imensă săpată până în creasta culmii, cu o adâncime de 100 de metri și un diametru de 600 m. Locul este impresionat: un hău te primește imediat ce ai ajuns pe buza lui, iar culoare roșiatică e solului pare scoasă din zona violenței cromatice a lui Van Gogh.
Adevărata provocare a venit de la drum: un traseu (bandă galbenă) de 15 minute mers întins, cu bocanci de munte, pe care noi l-am făcut într-o oră și ceva cu încălțăminte sport și pentru vreme capricioasă. Să te ții bine la urcat cu grijă, alunecat, zăpadă, nervi din partea unora căci li se părea imposibil de făcut față la un asemenea traseu! Până la urmă ștrumfii au fost mai mult decât încântați: au depus puțin efort pentru a vedea Groapa, nu li s-a oferit pur și simplu, așa cum se întâmplă la un muzeu. Coborârea le-a pus la test solidaritatea și m-a încântat să îi văd că reacționează, nu sunt surzi la nevoia celuilalt de a fi sprijinit când calcă pe o piatră și îi este teamă să nu alunece pentru că zăpada este descurajantă. Bună mostră de prezență în bucla celui de lângă tine!

Primăvara se luptă, ca și în Ciucaș, și trimite iscoade să ocupe teritoriul, dar iarna este total rezistentă la asediul ei. După poza de grup, drept răsplată pentru efortul depus și pentru câteva "capete de acuzare", am fost sabotată de propriul frate printr-o trântă și o îngropare în zăpadă! Mulțumesc mult pentru gestul deosebit! Pe drum, George a făcut un om de zăpadă pe care l-a găsit după aceea dărâmat: l-am refăcut colectiv și uite așa am marcat o iarnă în trei pași - mers prin nea, trânte cu bătăi și om de zăpadă!

Voi trece la alt fel de traseu acuma: unul în burta muntelui - Peștera Meziad. Este una din cele mai mari peșteri de la noi (4,7 km lungime), declarată monument al naturii, zonă protejată care a fost explorată de speologul Emil Racoviță. Am avut de mers pe jos vreun kilometru până la intrarea într-un spațiu subteran de o sălbăticie extremă și fără lumină. A fost prima ocazie din excursie pentru ștrumfi de a merge pe jos, de a se hârjoni prin apa pârâului, de a arunca pietre și de a inspira aerul tare de munte. Și noi, cei mari, le-am urmat exemplul!

La peșteră te întâmpină o boltă imensă, ca o cicatrice găunoasă în fața de piatră a muntelui, dar, după aceea, te obișnuiești cu locul și îl găsești destul de captivant. Ghidul ne-a dat detaliile necesare pentru a parcurge galeriile deschise turismului în condiții de siguranță și mi s-a părut un om pasionat și extrem de responsabil. Deliciul acestui obiectiv a fost frontala: 20 de lumini și-au găsit locul pe capul nostru și am pornit să explorăm peștera cu grijă, încet, atenți la drum și la ceilalți. Un întuneric beznă peste tot, răcoare, lilieci, formațiuni specifice (stalactite și stalagmite, coloane sau alte sculpturi din piatră ne-au fost arătate cu răbdare) au lăsat impresia unui loc existent cu mult dinaintea noastră, uitat poate și de Dumnezeu, dar interesant pentru oameni care studiază muntele în adâncime. Mi-a plăcut podul din peșteră peste care am trecut și de pe care am văzut un hău dedesubt, pentru ca, după o buclă de traseu, să ajungem exact în el.

Fiind puși câte 3 să avem grijă unii de alții, s-au sudat și noi prietenii, după cum se poate observa cu ochiul liber: Bianca și Alexandru au discutat după aceea (știu din surse sigure!) despre interese comune și au mers împreună și la celelalte peșteri. Le intrase în reflex! George a continuat să construiască podul început în seara de dinainte (prima din cele 3 seri lipsite de somn!) spre Georgiana și Ramona, dar și alte poduri au fost luate cu asalt.

Următoarea oprire subterană a fost Peștera Urșilor. Diferită de cea de la Meziad prin faptul că este mai scurtă (1.5 km), dar și amenajată cu tot ce presupune acest lucru: electricitate, căi de acces amenajate, termopan la intrare, casă de bilete, suveniruri, nimic din toate acestea găsindu-se la Meziad. Aceea a fost impresionantă prin sălbăticia ei, aceasta prin formațiuni și scheletul de Ursus spelaeus, care a dispărut acum 15.000 de ani. Galeria Străbunilor și Galeria Lumânărilor mi-au rămas în minte cu toate formațiunile albe, mute, luminate strategic din diferite unghiuri.

La ieșirea din peșteră ne-am mai întins la o poză, am respirat din copacii înfloriți în jur, privirile ne-au fost atrase de oamenii care trăiesc greu în aceste zone, dar sunt foarte răbdători și știu că fără muncă nu poți să îți menții viața. Au o bunătate aparte pe chip, dar și o intransigență față de superficial - dinainte să fi venit aici Apusenii îmi sugerau ceva asociat cu energia pozitivă și nu știu exact de ce. Poate din cauza poveștilor cu dacii pe care le auzeam când eram mică. Și vorba oamenilor este delicioasă și cu familiarități de genul: fata me, ficioru meu, pruncii mei, încât chiar simți o apropiere din partea lor și nu vine doar din motive economice. Profund conservatori, oameni pun mare preț pe ceea ce omul face, nu doar zice, pe ceea ce omul este, nu doar își propune să fie. Muntele i-a învățat că fără acestea nimeni nu îi poate face față, iar încremenirea în timp se simte mai mult decât accentuat.

A treia burtă muntoasă a fost Peștera Scărișoara. Am mers cu mașinuțele speciale, folosite pentru accesul la peșteră, și am acoperit cei 10 km mult mai repede decât pe jos. Munții Bihorului ne-au făcut cu ochiul și am făcut o fărâmă de promisiune (montaniarzii dintre noi!) că vom reveni în septembrie, dar cu rucsac și intenții serioase de bătut cărări. Peștera este practic un congelator imens: nu are electricitate și sunt scări amenajate pentru accesul la ea. Are ceva impresionant, diferit de celelalte două văzute până în acel moment: poate e vorba despre toată gheața aceea rezistentă la exterior, stalactitele și stalagmitele făcute din apă, nu din calcar, plus deschiderea de care ai parte coborând pe scări.

Aproape de ieșire mi-am probat cunoștințele de patinatoare, dar cu tracțiune! Ghidul a recuperat telefonul Denisei, scăpat pe drum la dus, exact sub scară, iar fetele mele de la Colegiul Național s-au lăsat momite de plăcintele specifice locului. Voie bună destul de multă, că așa și stă bine omului plecat de acasă!

Drumul de întoarcere s-a făcut tot în mașinuțe, vântul ne-a spuzit buzele și fiecare ne-am îndeletnicit cu câte ceva: unii cu abordări de la mașină la remorcă, alții cu realizarea de partituri din tulnicul proaspăt achiziționat, alții cu somn de voie, căci se lăsase cu recuperări de restanțe. Destul de mari!

Ca să rămânem în zona internă a muntelui, am să cos acuma în povestire Salina Turda, adică trec de la un fel de alb (gheață) la alt fel de alb (sare). Impresionant loc! Salina Praid mi s-a părut și ea destul de copleșitoare, dar aceasta este cu muuuuult deasupra ei: amenajată la nivel european, cu niște înălțimi amețitoare în Sala Tereza, cu un lac pe care se poate merge cu barca, găsești și o roată unde te poți învârti pentru 8 minute, cu scări și sare întinsă pe 45 de km. Crivaciul era vechea tehnologie de lemn folosită pentru scoaterea sării până la un anumit nivel în mină, se utilizau cai pentru mișcarea lui, apoi vagonetele pentru a se căra sacii la exterior. Sala Ecourilor a fost un moment superlativ: am auzit "Emma" multiplicat auditiv de 16 ori, la fel și "ou" - eram absolut hipnotizați! Am mers cu George și Carol în barcă pe lac și, bafta mea, am stat în față, căci Carol, în spate, a fost efectiv făcută parte din peisajul sărat: apa a sărit pe ea atunci George a vâslit și sarea s-a uscat pe pantalonii ei negri. Suveniruri naturale, știm noi mai bine!

Ultima incursiune în munte a fost la Roșia Montană, în galeriile de exploatare a aurului. Zona este frumoasă, primitoare și muntele adăpostește un zăcământ de 65 de tone de aur pe care mulți vor să îl scoată la suprafață, dar acest lucru înseamnă distrugerea zonei și modificarea serioasă a geografiei locale. Practic, muntele ar trebui mutat și exploatat felie cu felie! Ghidul, inginer de profesie, a fost destul de evaziv în explicații în ceea ce privește viitorul zonei și al exploatării, dar, în rest, a prezentat foarte interesant istoria, galeriile romane și copiii au fost fascinați de Ilve, acele spirite care apăreau în galerii și arătau unde este aurul. După aceea am fost în centru, în orașul aproape părăsit și am vorbit cu cei de la partea cealaltă de baricadă, cei care protejează zona, se luptă să o mențină, se opun planurilor făcute pentru ea de interese externe. E bine că ștrumfii au văzut ambele tabere, deși nu știu cât au reușit ei să înțeleagă din toată bătaia de influență, căci mai interesați au fost de aur, nu de frumusețea naturii de acolo. Practici de pe acuma!

Am lăsat la capăt muzeele - primul este Muzeul Etnografic "Panfil Albu" din Lupșa. A prezentat fiica acestuia cu o dăruire și o pasiune care ne-au ținut lipiți de ea pe parcursul celor 18 camere care alcătuiesc muzeul. Cam 20 am stat până am epuizat de ascultat poveștile arhaice ale doamnei atât de pătrunsă de toată istoria comunității reprezentate prin obiectele incluse în muzeu. Prin ce a fost captivantă? Ne-a vorbit în mod direct, nu expozitiv. Nu a spus o poezie pur și simplu, pe care o repetă în fața tuturor celor care îi trec pe dinainte, ci ni s-a adresat: a explicat obiectele incluse în muzeu, a arătat cum și la ce erau folosite, știa ce avea să ni se pară ieșit din comun - gânj-ul, patinele de lemn, tulnicul, străbunicii de lemn ai termopanului. Ne-a spus de colecția ei de 170 de ștergare diferite, care acoperă practic o istorie a motivelor dezvoltate de-a lungul timpului în această artă. A, și mai era ceva - pe sub casa-muzeu curgea o apă!

Am mai fost la Palatul Culturii din Tg.Mureș, dar nu voi scrie multe căci ghidul a dat dovadă de atâta plictiseală încât îmi pare rău că am dat banii pentru intrare. Fusesem acolo în 2008 cu ștrumfii care au terminat anul trecut și am avut o doamnă ghid, care ne-a explicat de-a fir-a-păr toate legendele din spatele vitraliilor, toți ascultând-o cu gura căscată. De data aceasta, am văzut mai multe săli, dar modul în care am fost conduși prin ele a lăsat mult de dorit. Aștept eu prea mult: pasiune! O diferență de la cer la pământ la nivel de prezentare din partea celor doi ghizi - de la Tg. Mureș și de la Lupșa!

Dincolo de ceea ce am văzut și impactul pe care locurile l-au avut asupra noastră, am avut parte și de surprize și distracție. Știind cu mult timp înainte că voi avea două ștrumfe tare dragi mie împovărate cu încă un an și vor ajunge la 16 ani, am pus la cale un mod de a marca aceste două evenimente. Georgiana și Ramona au avut parte de sărbătoare separată - pe 16 aprilie, respectiv pe 18 aprilie, dar și de...

...una comună, de Florii! Am vorbit la Vila Vank, unde am fost cazați, și am pus la cale, conspirativ, o surpriză de proporții: 5 torturi pentru cei 50 de oameni veniți de la Iași și sărbătorirea în stil maaare a fetelor și a celor ce purtau numele de Florin/Florina și alte asemenea. Cât s-a cântat, cât s-a strigat, cât s-a entuziasmat lumea la șampanie și la tort se poate vedea direct în pozele cu "înfrișcații" de mai jos!

În cele 3 seri s-a dansat serios, nu joacă, pentru că după faptă, vine și răsplată și niciun plecat departe de casă nu este întreg dacă nu este dublat de oleacă de voie bună în ritmuri de dans! Mi-am găsit partener în Alexandru, am dansat amestecați, în perechi, în hore, în rânduri și ne-am simțit tare bine până târziu, la ora 1 de noapte! DJ a fost Bogdan și lumea a fost destul de mulțumită de prestația lui!

Pe lângă distracție zbenguită, a fost oleacă de vreme (puțină, ce-i drept!) și pentru jocuri: Ce ia un ștrumf cu el într-o peșteră? le-a captat atenția copiilor, unii prinzându-se mai repede, alții mai greu, unii plictisindu-se și plecând, alții cerând să se mai joace ceva. Lista de jocuri a fost mai mare, dar așa se întâmplă când vrei să faci foarte multe și te mai prinde și oboseala, iar orele trec repede și trebuie să mai sacrifici din cele pe care ți le-ai propus inițial.

Camera 24 a fost un loc de "pelerinaj actual". Ca să fiu metaforică așa cum îmi place mie! Am stat și eu cam până pe la 2.30 de noapte în fiecare seară, dar mai mult nu am putut, nu pentru că nu mi-aș fi dorit, dar ca profesor organizator cu mintea oleacă limpede necesară pentru toate treburile de a doua zi am adunat câte 3 ore de somn pe noapte. Cât am adăstat prin camera 24 am asistat la vreo 3 jocuri de Mafia, cu oameni care abia se cunoscuseră și care erau destul de destupați încât să se simtă bine împreună. Știu că au fost intense serile și pline de jocuri și de somn amânat! Și de idei trăznite precum aceea de a fi trezită cu tigăile, oalele, tulnicul și lingurile de lemn din dotările pensiunii: la 6.30 dimineața am făcut ochi efectiv speriată de năvala barbară din camera mea, condusă de Bogdan și George, încât efectiv m-am îngropat sub plapumă nevenindu-mi să cred ce le mai dăduse prin cap. Ce face privarea de somn!

În autocar s-a cântat, s-a făcut karaoke pe Dacă pleci al lui Cătălin Crișan, s-au pus pe firmament jocuri, s-au făcut farse cu Finetti pe fețele celor care dormeau (Lavinia este cobaiul din prima poză!), dar sportul preferat a fost somnul! Cum noaptea era folosită în alte scopuri, rămânea ca bucățile din zi din autocar să fie folosite la maxim pentru parteneriatul cu Moș Ene.

Mesele au fost gustoase - mămăliga, ciorba țărănească, tocănița de ciuperci cu pui din Câmpeni (să te lingi pe degețele!), supa de găluște și păstrăvul din ultima seară. Am început cu băieții prin o vișinată de nota 10 din care nea Delu nu a vrut să înstrăineze nicio sticlă pentru că ar fi însemnat să rămână falimentar cu vișinata la câtă cerere ar fi avut din partea noastră!

La Câmpeni am cunoscut familia Cristinei Oneț - oameni foarte de treabă, deschiși, zâmbitori, cărora le-am mulțumit pentru că ne-au împrumutat fata pentru câteva zile. Cristina vrea să devină ghid național și noi am fost primul grup pe care ea și-a făcut practica: a fost foarte încântată de noi, și noi de ea, lăsându-se cu plâns despărțirea de luni, din Cluj!

Spre final, impresiile aveau să se decanteze. Asta se întâmplă și acum, de fapt! Scriu, scriu, am petrecut o zi întreagă triind poze, căutând cuvinte și punând la locul lor în mintea și inima mea aceste 4 zile și simt că încă nu am reușit să fac decât foarte puțin din ce mi-am propus. A fost o excursie foarte reușită, eu sunt încântată de rezultat, sunt recunoscătoare pentru vremea bună, pentru răbdarea celorlalți, pentru deschiderea și oamenii frumoși pe care i-am avut cu mine. M-am simțit ca într-o dublă ieșire: cu ștrumfii și cu oamenii mei, ceea ce e mai mult decât pot cere, căci au reușit să ajungă unii la alții. Mă bucur că toți s-au simțit bine în general, judecând după foile de feed-back pe care le-au completat la întoarcere.

Oamenii-zâmbet! Specie prezentă din plin în excursia la Apuseni. E bine să îi ai în preajmă căci îți luminează ziua. E și mai bine dacă ești și tu unul din acești oameni-zâmbet. E excelent dacă reușești să te extinzi cu zâmbetul tău la ceilalți și să îi molipsești de puțin senin. Cred că în cele din urmă doar asta rămâne: ce ne-a făcut să zâmbim, restul le spală timpul. Simt că mi-am re-sudat istoria cu ștrumfii cu un episod tare bine închegat de unde am să pot construi alt etaj la casa ștrumfească. Deja se șoptește în târg de viitoarea excursie. Parcă undeva prin toamnă? Sau mai devreme? Cred că puțin mai devreme, undeva prin iunie! Oamenii zâmbet știu mai bine!