Aveam de gând să scriu într-un fel despre a doua zi de Ciucaș, dar m-am răzgândit după ce azi la școală o ștrumfă mi-a povestit un scurt basm mongol (studiem din greu fabulosul în Prâslea cel Voinic și merele de aur). Am să încerc să-l reproduc așa cum a ajuns la mine:
"Odată ca nicicând și ca dintotdeauna existau 8 sori și lumea nu putea trăi în atâta căldură. Un voinic (că fiecare basm are unul, dar ăsta nu are nume) a tras cu arcul spre 7 dintre sori și a ucis căldura, dar lumina a rămas. Soarele supraviețuitor s-a ascuns în spatele nopții ca să nu fie omorât și el. Nu mai voia să iasă de acolo de frică să nu fie văzut și trimis alături de frații lui, însă, auzind glasul cocoșului, s-a speriat și a scos capul la lume. Acesta este răspunsul la întrebarea: De ce răsare soarele când cântă cocoșul?." (Ana-Maria din a V-a).
Mi se pare perfect credibil, de altfel! Ce alt motiv ar avea soarele să răsară decât acesta? Și noi am răsărit în a doua zi de Ciucaș cam tot odată cu găinile (care erau prin spatele cabanei), căci aveam planuri mari și orice oră în plus pe traseu era un avantaj. De obicei nu pun poze mari în postări, dar acum am să fac o excepție pentru că mie mi-a plăcut (și nu doar mie!) extraordinar de mult muntele, cu obiecția că primăvara pare a-i lăsa paranteze deschise și a-i sabota puțin din farmecul integral pe care sigur îl are vara și iarna.
Planul de atac: Cabana Silva (1300 m) - Valea Berii - Cabana Ciucaș (1595) - Muntele Chirușca (1664 m) - Culmea Tigăile Mari (1884 m) - Vf. Ciucaș (1954 m) - Șaua Tigăilor (1745 m) - Cabana Ciucaș - Valea Berii - Cabana Silva.
Ne-am trezit la ora 7 și la 8 și 10 minute eram plecați spre cucerirea vârfului, pe care îl văzusem prin ceață cu o zi înainte, când cutreierasem puțin, de recunoaștere. Traseul (bandă galbenă) coboară mult de la altitudinea Cabanei Silva până pe Valea Berii, când se ajunge la întâlnirea cu un traseu cruce albastră ce urmează cursul Pârâului Berii. Noi am mers cuminței pe banda galbenă până la Cabana Ciucaș, aflată în plină reconstrucție, văzându-se din exterior condiții promițătoare pentru viitor. Sunt două corpuri destul de mari, fapt ce nu poate decât să bucure, căci vor putea veni mulți oameni de munte în zonă, fără să fie bătaie mare pe locuri, în condițiile în care mai există două cabane mai jos: Muntele Roșu și Silva. Perspectiva de la Cabana Ciucaș nu se prea compară cu cea de la celelalte două și, mai mult ca sigur, lumea de munte o va prefera pe aceasta. Alina deja promovează imaginea Cabanei Ciucaș, după cum se poate observa cu ochiul liber! Iar noi, după poza de grup și servitul unui ceai de nota 10, am întins iar pașii la mers!
Nu am bătut distanță mare de la Cabană Ciucaș, că am poposit la poze pe pământ și în aer, ca să verificăm temperatura la distanță de un metru. Adrian a consultat marcajele să își confirme că face treabă bună cu traseele, Alina a decolat cu viteză superluminică (săritoare nerăbdătoare la "start", neașteptând să se strige cuvântul împricinat!), iar Bogdan i-a ținut hangul cu ritmul muzicii din căști.
Zăpada a devenit mai deasă pe porțiunile mai înalte și peisajul a început să tragă de mânecă la oprit pentru admirat și prins pe retină. E seducătoare zona înaltă: parcă se transformă dimensiunea lucrurilor, toată zgura rămâne pe plan secund și te uiți mai mult la cer decât o faci de obicei. Învăț iar și iar la munte ce înseamnă distanțarea de ceea ce nu contează, de ceea ce nu te atinge, de ceea ce te face să te irosești, chiar dacă rutina e necesară ca să te integrezi în social și în lumea imediată din care faci parte. Nu simt că faliile acestea de respirat cu plămânii întregi sunt doar reacții defensive în fața unei realități sufocante de multe ori, ci vreau să le percep ca pe bucle firești de mirare și consistență care vin în contrast cu liniarul zilnic. De asta le și apreciez atât de mult! Rutina/liniarul - un soi de Mefisto care te împinge să apreciezi și să alegi, nu să fii ales de conjuncturi cu resemnare, iar și iar! Slavă Domnului că sunt oameni care încă se zbat și nu te simți singur!
Culmea Tigăilor Mari era plină de un potop de zăpadă încăpățânată, care nu ceda în fața primăverii, oricâtă presiune ar fi pus temporar asupra ei. Bogdan a fost foarte încântat de urcușul pe zăpadă: a venit pentru prima dată la munte și m-am simțit oleacă responsabilă pentru el (poate puțin mai mult!), dar nu în sens de dădăcit, ci de ghidat cât să prindă gustul autentic de munte, să nu îl sperie efortul, să lase energia să se risipească pentru că va primi răsplată pe măsură. Sunt tare mândră că a rezistat cu stoicism (și cu multă muzică fredonată la liber!), că nu s-a plâns decât în primele sute de metri din prima zi, când am început să urcăm pieptiș prin pădure și că a avut baftă să prindă o vreme superbă. Așa da noroc al începătorului! A avut un munte complice care l-a primit pe umerii lui ca și cum l-ar fi așteptat să ia un loc, dar nici noi, ceilalți 7 mușchetari, nu am fost neglijați și ni s-a oferit atenție deplină: în vale, la scufundări în valuri albe, apoi în spinare deschisă, pe un cot de stâncă la o poză hlizită și cu rânduri strânse sau pe o buză de cărare răsfrântă spre colțuri stâncoase. Ofertă integrală, de nerefuzat!
Recitisem o carte a lui Hermann Hesse atunci când mă întorsesem din Cipru și era acolo un lucru interesant, de care mi-am adus aminte în drumul spre Vârful Ciucaș:
"Așa se întâmplă: trece și tristețea, trec și durerile și deznădejdile, aidoma bucuriile, trec, pălesc, își pierd adâncimea și valoarea, și până la urmă vine o vreme când nu mai ești în stare să-ți aduci aminte ce anume te-a durut atât de rău. Și durerile pălesc și se veștejesc. Nimic nu e trainic, nici măcar suferința."
Nu vreau să filozofez mult (nu că nu mi-ar plăcea!), dar pe lângă voie bună și suflet deschis, te apropii la munte de un miez tare simplu din tine ca om. Este acea bucată care crede în trăirea de la o fereastră distanță, care poate scutura praful dintr-o cameră îmbâcsită, care este uitată de multe ori căci seamănă cu universul-ochean întors pe care ni-l imaginam copii fiind, care te întoarce spre tine și te arată doar cu drumul și cu cel din fața sau din spatele tău. Plus cerul deasupra și muntele sub pași! Chiar că nu mai știi ce te doare, ce te deranjează, ce nemulțumiri ai, ce frustrări ai adunat, pe cine nu iubești și pe cine nu te iubește, câte chingi ai rupt să vezi acel miez: ajunge să conteze doar că inima pulsează parcă oleacă mai multă viață, că distanțele nu trebuie să sperie, că un pas după altul te aduce mai aproape de ceea ce iubești și că, dacă multe se uită, împărtășirile rămân cu siguranță! E o experiență dublă: urcând munții, urcăm și ceva în noi înșine, fiecare altceva.
A urmat nebunia apropierii de vârf!
Citesc pe multe bloguri la diferite jurnale de ture că muntele te face mai uman. Nu știu dacă muntele te poate face ceva! Cred că poate doar să îți descopere vreun geam trăgând perdeaua de la un colț pe care tu nu îl vezi clar sau nu știi că îl ai în tine (ca în camerele de mansardă unde se poate construi camera cu 5 pereți și tu crezi că ai spații obișnuite de doar 4 pereți). Stând acasă comod, îți vine uneori greu să crezi că poți urca la 2000 de metri și când te trezești acolo, îți spui: Doar atâta a fost? Cum de am crezut că nu sunt în stare? Pentru Bogdan a fost o primă dată (se vede entuziasmul mărturisit din plin!), iar George nu mai dădea drumul marcajului, nostalgic oarecum că mai sus de atâta nu se putea.
Ceața ne-a înghiontit împreună cu un vânt oleacă hâtru și am coborât puțin sub vârf să ne delectăm cu ce luasem cu noi de-ale gurii: de la fasole cu cârnați la lipie și ridichi/ceapă a fost un festin savurat cu satisfacția drumului bine parcurs.
Coborârea ne-a determinat la o buclă de ocolire a vârfului până am ieșit în Șaua Tigăilor, unde muntele ni s-a înfățișat "dalmațian" și cu stânci serioase (ușor intimidante unele dintre ele), blocuri mari de piatră față de care noi eram insignifianții trecători.
Partea aceea era destul de aglomerată. Cred că ne-am întâlnit cu vreo 15 oameni de munte, adolescenți sau trecuți de a doua tinerețe, cu aerul acela inconfundabil de "am timp să ma delectez", exact cum eram și noi.
Încă un lucru: nu-i așa că pe munte oamenii seamănă mai vizibil unii cu alții? Chit că e o zi ploioasă sau vântoasă, cu o vreme total anapoda, sau una surâzătoare și deschisă? Se poate să mi se pară mie, dar îmi place să cred că e așa, că departe de "zgomot și furie" liniștea aceea ce îți asurzește urechile în pietroși aduce (precum spunea Nichita Stănescu):
"...plin/ tot cu miros de pelin,/ şi ţinut de gât cu mine/ tot în dragoste de tine,/ că mi-a fost crescut pe umăr/ de din doi în doi un număr,/ tot din trei în trei o iarbă/ şi din patru-n patru-o salbă,/ și din cinci în cinci un pom,/ şi din şase-n şase-un om..."
și
"...Şi-am zis aripă de pene/ ca să zbor cu ea prin vreme,/ şi-am zis măr ca să zic sâmburi,/ şi-am zis pom ca să zic scânduri,/ şi-am zis nord ca să zic suduri..."
Bucla ce a ocolit Tigăile ne-a scos exact în coasta lor. Erau tare sfidătoare în lumina cețoasă a amiezii și parcă ne ademeneau să îndrăznim a ne aventura pe ele. Adrian m-a întrebat dacă merg și desigur că am acceptat, chiar dacă Alina și Bogdan au zis "pas" și au rămas pe teren sigur, sub urcușul serios. Era cam abrupt și destul de vertical, dar am zis să încerc, poate dovedesc măcar o coastă de Tigaie și, în plus, nu eram singură: cu grijă și răbdare se pot dovedi munții! Eram pregătită să mă întorc dacă îmi dădeam seama că e gratuită încăpățânarea mea și nu pot face față. Am lăsat bețele pe drum, ascultând sfatul lui Adrian: mai mult m-ar fi încurcat în urcatul ce solicita tehnica "hands-free".
Cum am urcat? Ținându-mă de iarbă, apucând smocuri serioase și urcând treptele în care se aranjase povârnișul, ca o maimuță ce se uita doar în față la ce urmează și la picioare, să fie pe bucată sigură de pământ. Am urcat până la jumătatea unei tigăi, unde era un loc de lojă și am stat să admirăm Ciucașul, să vedem Bucegii în depărtare, să facem poze cu o lungime de mână distanță și să tăcem complice peisajului. Mi-a plăcut incursiunea asta neașteptată! Chiar foarte tare! Ciprian și George ne-au urmat exemplul, iar ceilalți ne-au așteptat cuminței și voioși acolo unde îi lăsasem pe Alina și Bogdan! Când am coborât am cântat cu toții Wind of Change de la Scorpions și am ascultat ceva nou: Tighten up de la The Black Keys, dar și ceva vechi Kumm - 1000 de chipuri. Eram toți euforici și tare încântați că ne ieșiseră toate planurile pe ziua respectivă, iar atunci când George a numărat pauzele...
...au ieșit în deficit și am zis să bifăm cum trebuie și aspectul acesta. În consecință, în coasta Cabanei Ciucaș a venit momentul extins al unei relaxări superlative și meritate cu vârf și îndesat. O lăfăială în stil mare, după cum se poate vedea fără prea multe comentarii! Doar acela că deja s-au mai însăilat în mintea noastră încă două-trei drumuri pe care vrem să le facem împreună în acest an, iar unul a stârnit un entuziasm general și neașteptat, asociindu-se filmului. Nu anticipez: 'om trăi și 'om videa!
"Guru" George (cu motto-ul "Treaba-i bună, merge strună!") voia extensie de pauză, dar, până la urmă, s-a ridicat, căci ne aștepta o mâncare de nota 100 la Cabana Silva: o ciorbă de legume delicioasă, o mămăligă a la Silva, cu un ou în interior, brânză și cașcaval, asezonată cu bere Ciucaș, plus alune și pișcoturi...să te lingi pe degete, iar dacă nu îți ajungeau mai puteai apela și la ale vecinului, căci și el cam tot asta mânca.
Discuțiile despre De ce e frig iarna? sau De ce sunt oscilațiile de temperatură așa mari în deșert? s-au extins până pe la ora 20, Bogdan cu tricoul cinefil și-a terminat ceaiul (alt deliciu!), iar George s-a convins că fazanii nu cedează la farmecul lui și a urmat jocul de Mafia în camera mea și a Anei-Maria. Până la 2 noaptea! Au fost câteva momente taaare interesante și mult râs, preferatul meu fiind cel în care am murit fără să îmi dau seama ce m-a lovit, votată de aproape toți (și eram un amărât de cetățean cinstit și inofensiv). Îi mulțumesc lui Adrian pentru experiență, căci a verificat în felul acesta că lumea ține cont de ce spune, chit că voia doar să mă implice mai tare în joc, nu să provoace un tsunami de "Dați-o afară pe Daniela!" - a fost distractiv din plin! Bogdan și Alina s-au prins ei încet-încet cum funcționează acest joc, Alina ne-a onorat cu replica preferată: "Sunt cetățean cinstit!", George recunoscând cât de mult ține la Ciprian, iar Ioana a avut argumentele logice și așezate: redutabilă ca adversar!
Dacă a fost o zi plină? Arhi-plină, fără timpi morți, mereu cu ceva de făcut!
Dacă a fost o zi obositoare? A fost pe măsura bucuriei noastre de a fi acolo, următoarea zi venind drept dovadă a prelungirii ei! Dar...despre ea voi scrie în episodul 3!
Un comentariu:
O zi pe cinste :) si o excursie de nota 10
Trimiteți un comentariu