luni, 25 octombrie 2010

22-24 octombrie 2010 - La mulți ani! în Călimani (sau) Cum să fii făcut șah-mat de ziua ta

Munte în două week-end-uri la rând: simt că am re-intrat în bucla de îngăduiți ai pietroșilor după ce am tot tânjit după ei. Cine speră, își poate primi răsplata la un moment dat! Doar că așteptarea și răbdarea nu l-au adus aproape doar pe el, Muntele, ci și mâna de prieteni în asfințit, care au complotat subtil de ziua mea și mi-au dat puțin infinit, exact ca în versurile lui Dinu Olărașu, de am rămas profund impresionată și cu bețe în roate la articularea cuvintelor. Am să avertizez de la bun început că va fi o relatare lungă, cu multe poze și comentarii comice (ne-ofensatoare!), căci am așa de multe de spus, încât nu am să trunchiez (cu excepția unor secvențe păstrate pentru uz intern - Alin, Remus și Adi știu prea bine!).


(cele 12 personaje ale poveștii - Marius, Ciprian, Remus, Alexandra (care face poza), Alin, Laura, Adi, Ștefan, Ovidiu, Luminița, Uca, plus naratorul-personaj, adică eu)

Nu voi începe cu A fost odată ca niciodată, căci este un clișeu și ține de basm. Am să mă țin de realitate și voi trece la Într-o solară zi de toamnă...dar mai bine schimb pe ochioasă zi de vineri cu promisiuni de plecări în buzunar ca să traduc nerăbdarea din dimineața de 22 octombrie, când orele la școală au zburat pur și simplu și m-am trezit aproape de ora 15 cu urechile ciulite la semnalul de părăsire a teritoriului Ieșilor. Am fost coptată în Dacia buclucașă a lui Ovidiu, ce ne-a dat emoții de-a lungul drumului, dar s-a achitat de treabă și ne-a dus la destinație, cu adrenalină și rugat să meargă. Desigur, în timp ce unii se drăgălesc (Luminița și Uca), alții muncesc și măsoară de zor (Ciprian și Ovidiu), iar alții urmăresc momente și fac poze, că trebuie să se achite cineva și de sarcina asta, iar pentru mine e mai mult decât o plăcere când e vorba să plec la drum.


Pe drum am vorbit câte în lună și în stele, mai ales cu Uca, ce a trecut testul de 100 de cuvinte din română în engleză și are deschidere promițătoare în direcția asta. Dar...unde mergeam noi așa de porniți? În munții Călimani, la pensiunea "Poarta Călimanilor", unde Ovidiu și Luminița erau de-ai casei și puseseră la punct foarte repede toate detaliile de organizare, așa că eram așteptați de gazde de foarte devreme. Undeva spre seară am ajuns cu toții și cele trei mașini s-au odihnit până a doua zi în aerul de munte. Noi însă ne-am pus pe treabă (bine, nu chiar toți!): un grătar nocturn aștepta să prindă viață și niște pahare de vorbă (și nu numai!) să fie ciocnite. Unii se nevoiau cu treburi, alții cu distracția, ca să nu fie prea mare aglomerația pe zona cu muncă!



În mijlocul râsetelor și a voii bune, aproape de ora 12, au început să se tot întrebe cât e ceasul. Nu am băgat de seamă ca fiind ceva ciudat: credeam că doar sunt preocupați de ora la care se va merge la culcare pentru plecatul pe traseu de a doua zi (naiva de mine!) și am rămas efectiv interzisă când au început să cânte Mulți ani trăiască și să se strângă în jurul meu, exact în minutul în care treceam în alt an. A fost foarte emoționant căci am fost luată total pe nepregătite, nu credeam că știe cineva și nici nu voiam să fac tam-tam pe tema asta, dar, după cum se vede, informația circulă fără opreliști și nu am putut trece așa neobservată: mi-am primit o pereche de BEȚE de la Ferrino (câtă încântare pe capul meu, Doamne!) și un tricou special pentru munte (care îmi vine ca turnat și e și bleu-ciel)! I-am îmbrățișat cu atâta drag pe fiecare, le-am mulțumit din suflet și aproape mi-au dat lacrimile, atât de luată pe sus mă simțeam și de scăldată în bucurie.


Practic, am pățit cum a fost surprins alt vinovat fără vină cu vreo 2 săptămâni înainte: Marius a văzut pe pielea lui tot luna aceasta cum e să fii bulversat de niște prieteni mai vigilenți ca apelul telefonic atunci când a făcut "72" de ani. Nimic nu rămâne neplătit! Tare bine au mai complotat, subtil și...aveam să descopăr că era o surpriză în episoade!


(surprinșii sărbătoriți din octombrie)

Culcarea s-a întâmplat undeva spre ora 2, dar vorbisem să facem ochi pe la 5.30 ca să plecăm devreme pe munte. M-am trezit prima: voiam să prindem răsăritul și să ajungem cât mai repede posibil pe cărările de piatră. Mi s-a cam clătinat entuziasmul când am văzut că lumea vrea să doarmă și am slabe șanse de izbândă, dar mi-am găsit aliat în Remus, care, cu o toacă improvizată dintr-un scaun și o bucată de lemn, a început să sune deșteptarea! Încet, încet, s-au trezit toți și, la ora 7, plecam spre Parcul Național Călimani unde, după ce am achitat o taxă de 30 lei/mașină, am intrat și am parcurs mare parte dintr-un drum plictisitor și repetitiv. Răsăritul mijea de după brazi și eram uimiți de ținutul alb în care intram: toată zona era sub puterea iernii, ca și cum toamna nu fusese inventată acolo!


Am urcat cu mașinile dincolo de cariera unde s-a exploatat sulf și ne-am apucat de pregătirile de drum întins:

(bruneta mezină a grupului, Uca, stă liniștită și așteaptă pornirea, pregătită cu băț pe mărimea ei: e fiică de om de munte ce se respectă - după cum se vede roșul este la putere!)

(Alin, deși reeditând o modă vintage în care cojocul este literă de lege,
trage tot la sursa lui de căldură esențială, Laura)

(bruneta Alexandra privește la munte și frigul se uită înapoi la ea
că doar albastrul iernatic trage, incontestabil, la albastru)

(unii sunt profesori și alții învățăcei (Remus și Luminița),
iar alții trec direct la etapa de experți (Ștefan și Marius))

(Adi se convinge că mașina nu poate face față drumului pe mai departe:
gheța de sub zăpadă este morocănoasă și nu mai acceptă intruși decât dacă merg la pas)

Distracția montană de acuma începe! Aveam ocazia să îmi botez bețele din prima zi și să le pun la muncă să știe ce o să le aștepte de acum încolo. Hai, hai, ne-am încălzit, ne-am oprit la poze, am mers savurând munții văluriți din jur, acceptând că e un decembrie afară, în niciun caz acel octombrie îngălbenit pe care îl lăsasem în urmă, acasă. Nu bătea vântul, se însenina treptat, ultimii nori rătăciți din noapte se retrăgeau spre alte meleaguri eliberându-ne nouă un albastru lacrimă. Eram copleșită de perspectiva că puteam avea o zi de felul acesta până la capăt. Ar fi fost efectiv mai mult decât aș fi putut cere pentru ziua mea!




Popasurile cu poze și glume au fost deliciul urcatului, dar și urcatul în sine a avut părțile lui de frumusețe și de înfrrrigurare dacă te opreai prea mult:

(Ciprian, alias Adidași Puma, nu prea voia să meargă, dar am insistat să parcurgă măcar o bucată de drum - avea să ne uimească de-a dreptul pe noi, cei cu bețe și echipament)

(familia Bunea pe zăpada scârțâindă, ținându-se de noi la pas și la voia bună)

(începe oxigenarea de calibru!)

(un binemeritat popas)

(auto-poză de hi5, că nu se știe când e nevoie și de aceasta:
cu Uca îmbujorată și Ștefan în ipostaza de înțelept cu barbă)

Am înconjurat cariera de sulf, ieșind în partea din spate, spre Pietricelul și, văzând că zăpada devine din ce în ce mai solicitantă, am făcut o mică dezbatere: în urma ei, am rămas 7 care aveam să continuăm drumul până sus, pe Negoiul Unguresc și pe Pietrosul Călimanilor, iar restul avea să se întoarcă. Oricum nu plecasem toți la rezistență, fiecare alegea până unde mergea în funcție de puterea și motivația lui: nu venisem să ne luăm la trântă cu muntele, ci să ne bucurăm de el. Și exact așa am făcut!




Normal, am luat masa înainte de a urca, pentru că dimineață, plecând de la pensiune, nu am mai stat să mâncăm ceva și cam era nevoie de resurse pentru ce ne aștepta. Cornurile cu cireșe și colțul de pâine au fost împărțite, la fel și șunca lui Marius și conserva lui Adi, până au ajuns în locul unde adăstam noi 4 montaniarzi de la Hai pe munte: ne întâlnisem cu ei și în februarie pe Giumalău! A fost un moment tare interesant să dai peste oameni ai muntelui de 2 ori, în același an, în perioade diferite: care ar fi șansele să se întâmple asta între necunoscuți, în viața obișnuită? Uite că pe munte astfel de întâlniri sunt posibile și chiar frecvente, pentru că pasionații vin pe cărări asemănătoare!


De acuma începe partea de munte-munte. Rămasă singura fată între 6 băieți (Ștefan făcea poza), am apucat traseul spre urcat printr-o zăpadă groasă, nu glumă. De fapt, am vrut noi să tăiem ocolirea prin traseul clasic și să ieșim direct la indicator: am luat-o de-a dreptul și am făcut urme proaspete și adânci în zăpadă. Jnepenișul în Călimani este arhi-cunoscut printre montaniarzi, dar pentru mine era prima dată când mă confruntam cu el în maniera acesta deasă și sălbatică. Am mai mers prin jnepeniș în Retezat și Rodnei, dar acolo traseele care străbăteau astfel de porțiuni erau largi și nu simțeai strânsoarea plantei încăpățânate. Marius a tăiat-o prin zăpadă și jnepeniș și noi pe urma lui, greu ca bondarii somnoroși pentru că nu poți înainta decât așa prin cărăruia făcută printre ramurile inflexibile. Ai impresia că apără ceva, dar nu știi ce: îți pun răbdarea la încercarea într-un mod superlativ, mergi aplecat prin locurile unde jnepenișul este așa de înalt încât face tuneluri (doar pe acolo poți trece!) sau sunt porțiuni unde trebuie să mergi cu spatele la el căci crengile nu se sinchisesc deloc de tine. Ești intrus pe acolo și trebuie să muncești să treci mai departe!




După etajul de jnepeniș, pe urcarea spre Negoiul Unguresc (2081 m), a urmat o bucată pieptișă, cu zone ca în Retezat, pe care am mers tare precauți: în combinație cu zăpada nu era bine să fim decât atenți. Priveliștea care s-a deschis pe măsură ce am tot urcat era de-a dreptul uluitoare: muntele îmi (ne) dădea un cadou peste măsură! Sincer, urci, urci și la un moment dat te uiți în spate, în jos, și nu îți vine a crede că tu poți face asta: pas cu pas, nu altfel! De fiecare dată când urc așa la munte mă încearcă acest sentiment, dar mă bucură: mirarea mea este intactă, de nou-născută, este de rezonanță diferită, dar are același efect - mă ține vie și mă face să nu uit că astfel de curgeri contează și pentru astfel de momente merită să lupți, să ai răbdare și să speri! Întotdeauna cu oameni alături!






Am făcut traseul din șa până pe vârf în 2 ore și 15 minute, deși pe indicator scria 2 ore și jumătate. Totul în jur se deschide într-un mod uluitor și îți consumă energiile negative cu care vii încărcat, te apropii de senzația de zbor și taci sau împărtășești cu cel din față, din spate, surâzând cu subînțeles sau făcând o poză să prinzi momentul.




Pe Negoiul Unguresc am ajuns toți 7: Ciprian a fost de-a dreptul fenomenal! Inițial, dimineață, a fost foarte reticent vis-a-vis de drum, pentru că nu făcuse niciodată un munte în acest fel, nu era nici echipat și, practic, simțea că locul lui nu este acolo! Dar se vede din poză că revelația pietrosului a mai dat o lovitură și tare presimt eu că Ciprian abia a început astfel de drumuri. Adi, mai jos, face poze cu umbra sa, în niciun caz cu pădurile și munții din spate: să nu se înțeleagă greșit!



Urma provocarea numărul doi: Masivul Pietrosul Călimanilor (2100 m). Se merge pe creasta dintre cele două vârfuri, pe zăpadă și pe margine de munte. Ne credeam prin Himalaya (am fi vrut noi!) și imaginam scenarii care mai de care mai fanteziste, povestind de Alex Găvan și alți temerari. Vântul a devenit prezent din plin la înălțime, dar noi am ținut-o pe direcția înainte!



Ajunși pe vârful Pietrosul Călimanilor, ne-am întâlnit cu cei 4 montaniarzi de la Hai pe munte și am împărtășit momentul de a ne afla acolo împreună. Am făcut poză doar noi 7 și apoi cu ei, pe un fundal de azur intens, cu munții la orizont promițând alte drumuri și priveliști asemenea. Doamne, că frumoasă a fost adăstarea pe vârf: friguroasă, dar plină și...neașteptată pentru mine, căci surprizele nu se terminaseră!


(aglomerație la 2100 m)


După ce fiecare a mai făcut una, alta, spre exemplu...





(cei patru de la Hai pe munte ne spuneau rămas-bun și la bună revedere pe alt munte)

...vârful a devenit teritoriul nostru de sărbătorire. Din nou am fost luată prin surprindere: băieții căraseră cu ei o sticlă de șampanie Zarea să o bem acolo în cinstea zilei mele de naștere! Mi-au cântat Mulți ani trăiască și am băut șampania împreună, sticla trecând de la unul la celălalt: o experiență care îmi va rămâne în memorie între cele de neșters indiferent ce s-ar întâmpla! Când l-am văzut pe Remus cu sticla și apoi i-am auzit pe ceilalți, să leșin de încântare: ce poți cere mai mult pentru un astfel de moment? Este o felie de infinit incomparabil și te bucuri din toți rărunchii că trăiești așa ceva! Efectiv le sunt foarte recunoscătoare și îi îmbrățișez pe fiecare în parte din toată inima pentru că au făcut ziua atât de specială, pe lângă faptul că muntele deja se întrecuse pe sine însuși! Pozele vor veni și ele alături de celelalte, de la Ștefan!...Și uite că au ajuns!



A urmat zmeul. Sau lecția despre cum am învățat să zbor c-o aripă și-un picior (Marin Sorescu). Ovidiu a luat zmeul pe munte pentru Uca, dar apoi am insistat eu să îl ducă până sus, chiar dacă ștrumfa nu a mai mers cu noi. La momentul adevărului zmeul s-a pus contra dorinței noastre de a-l vedea survolând Pietrosul, iar vântul a îngreunat sarcina noastră: a fost ceva insolit în schimb, chiar dacă nu a zburat decât jumătate de metru ținut de Ciprian sau împins de Remus!





Dacă zmeul nu a vrut să zboare, Adi a arătat că avem și alte talente, că nu trebuie să disperăm și s-a pus în cap pentru a ne demonstra teoria sa. După cum se poate aprecia, execuția tehnică este impecabilă, căci îl avem pe Ciprian termen de comparație, dar în poziția...stând în picioare.


A urmat drumul înapoi, pe senin, cu sufletul plin, cântător aproape. La întoarcere au mers ca unse discuțiile filozofice și de viață cu Ștefan, și, în afară de porțiunile abrupte cu zăpadă (cam mari, ce-i drept!), am fost foarte relaxați pe analizele noastre. Adi a luat-o înainte după ce s-a energizat cu napolitanele mele cu cacao, dar l-am iertat căci a stat în cap și trebuie să îi dau circumstanțe atenuante. Remus și Ciprian-umbra au pornit cu o viteză de speriat la vale, iar Marius cu Ovidiu au ținut aproape, dar nu au reușit să îi ajungă decât la bază.





Jnepenișul ni s-a părut floare la ureche la coborâre: fie eram noi prea concentrați pe ce vorbeam, fie a fost impactul puternic la urcat, dar, când spunea Ștefan că Slavă Domnului că mai sunt și oaze de luminiș în marea de jnepeniș, deja ieșisem din porțiunea încâlcită. Am pornit pe drumul înapoi, pe lângă fosta carieră de exploatare de sulf: jumătate de munte este extirpat de la locul său și este o rană vie, neacoperită, sângerie vara (după cum mi-au spus băieții!), care te îngrozește și te face să gândești la cât de distructiv poate fi omul în efortul său de necontrolat spre comfort și progres. Cu ce preț? Acum este o firmă austriacă în zonă care face re-ecologizare de vreo câțiva ani, vrea să reîmpădurească zona cu niște soiuri rezistente, dar stau și mă gândesc dacă există astfel de soiuri care să crească pe soluri aproape nehrănitoare. Probabil sunt și nu știu!



Am ajuns la pensiune undeva pe la ora 19, mulțumiți, obosiți, puțin înfrigurați, dar tare recunoscători pentru darul primit de la munte și pentru deschidere și pentru frumusețe. Am rămas datori vânduți cu siguranță! Seara am băut vin fiert, a fost o a doua tură de grătar și am mâncat în casă, pe masa aranjată (împreună cu Uca), pentru că eram prea obosiți să mai stăm în frig ca în seara precendentă.

(Copăcel, copăcel, să nu îl scap, și nu mă mai deruta cu pozele...
de fapt, ba da, că îmi faci lumină cu blițul! - hotărăște-te, domnule!)

(Luminița cu supa fierbinte pentru înfrigurații de la munte care așteaptă pe unde apucă)

(La atac! - așteptare răsplătită cu măsura...polonicului)

Duminică, 24 octombrie, a fost o zi tomnatică, mult soare și am plecat spre oraș cu nostalgia și bucuria de a fi venit și de a fi fost peste așteptările mele din toate punctele de vedere. Am mai făcut niște popasuri pentru toamna aurie din frunze și pentru lecții de Cum să pui în valoarea mașina cu element uman drept decor, pe care Adi le-a ascultat temeinic încât chiar a căzut pe gânduri.





Sunt plină de frumos, mă simt simplă și respir bucurie. Știu că de sub toate frunzele, de sub toate piedicile, de sub toate obstacolele răsar norocul, verdele, zimții de încolțire a viitoarelor drumuri și mi-am reconfirmat că fără oamenii am fi mai triști, mai puțini și că împărtășirea și iubirea (incompletă uneori, prea plină de alte ori, oarbă de cele mai multe) sunt munții interiori pe care îi urcăm până obosim din toți rărunchii. Dar, dacă ajungi să te simți ca pe munte, deasupra lumii imediate, cu apropiere umană în jur, merită să cauți cu îndârjire verdele de sub frunze și să îți populezi lumea de trifoi!



*** “Scrisoare către Rafail” a apărut acum 42 de ani, în revista “Prodromos”, numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa, şi cuprinde mesajul emoţionant al lui Constantin Noica adresat fiului său, în momentul în care Rafail s-a călugărit.

Ce poate fi în lumea noastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi - mi se spune - care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută - şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!

5 comentarii:

Adi spunea...

Hehe, drum plictisitor si repetitiv :) Sa vezi ce placut e pe jos, la 30 de grade :(
Deci e voie sa mergi cu masina si dupa cariera? Drumul devine forestier, se termina placile de beton?

Daniela Abageru spunea...

Îmi închipui cum e pe o așa căldură (o veselie!) și, sincer, am avut noroc: faptul că am putut face cu mașinile o mare parte din drum (recunosc: mi s-a părut plictisitor în comparație cu muntele-munte, cu urcatul, cu jnepenișul, cu vârfurile) ne-a permis să facem traseele pentru Negoiu și Pietrosul, căci altfel nu cred că am fi avut timp.
Se poate intra cu mașina până la carieră și dincolo de ea, până în spatele ei, unde este indicator spre vârfuri: se termină plăcile de beton și începe un drum forestier, care vara poate fi făcut lejer, iar pe zăpadă îți trebuiesc lanțuri. Noi nu eram chiar așa 4x4 de echipați și acolo unde gheața a început să se opună intenției de a merge mai departe cu mașina, am cedat și am luat-o pe jos.
Oricum, este un munte absolut DEMENȚIAL!

Ovidiu spunea...

E bine! Înseamnă că a fost un lucru făcut cu rost.
Cât despre drum, continuă până la cabana meteo de pe vârful Reţitiş după care trece muntele spre Topliţa. Până la Reţitiş, unde am fost, e la fel, din plăci de beton; cred acelaşi drum e şi în continuare pentru că aşa apare pe hartă.

Anonim spunea...

Buna Ziua!
Eu sunt Vlad, unul dintre membrii Radio Whisper, un radio anti-manele dedicat bloggerilor si nu numai.
Am vizionat cu atentie blogul tau si vreau sa spun ca am fost foarte fascinat de ceea ce am gasit. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Încep sa îl citesc cu drag.
Noi promovam la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tau ; am specificat sursa articolului si am deschis si un subiect pe baza acestuia. Daca doresti, poti sa ne recomanzi orice articol si noi îl vom promova.
Cu scuzele de rigoare pentru acest mesaj de tip spam,acest mesaj este dedicat tie si la cei care merita care ii citim aproape zi de zi.
Ne-ar face placere, de asemenea, sa stim ca ai dori sa ne sustii în acest proiect de radio si sa accepti o eventuala colaborare.
Pe Radio Whisper se difuzeaza toate genurile de muzica, exceptând manele si piesele necenzurate, avem si câteva emisiuni, stiri etc. Ne-am propus sa realizam un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de sustinerea si ajutorul tau si al celorlalti colegi bloggeri. Dorim sa cream o echipa numeroasa, de oameni cu un talent aparte si m-am gândit ca, poate, ai vrea sa ni te alaturi si sa colaboram, binenteles, pe unul dintre domeniile care îti place. Dorim, de asemenea,sa iti acordam un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile si modul de a gândi al bloggerilor si al ascultatorilor nostri.
Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tau si sa ne dai add la id-ul asculta.whisper sau un email asculta.whisper@yahoo.com pentru a discuta mai multe.www.radiowhisper.com
Multumesc,Cu stima Vlad!

Ramona spunea...

Tot ce e mai bun pentru dumneavoastra!!!
Sa aveti parte de cat mai multe bucurii!

Va imbratisez strans! Imi lipsiti!