duminică, 17 octombrie 2010

16 octombrie 2010 - indecisă toamnă-iarnă în Ceahlău

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi
Uite, ochii mei ți-i dau
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Pașii mei alungă-mi-i
Dimineața bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele și lasă
Urșii nedormiți, berzele neduse
Ora luminoasă.
(Cântec, de Ana Blandiana)

Prea frig dintr-odată și greu să mă adaptez la el după soare și zile prelungi. Ca orice frig ce se respectă, și cel de octombrie te strânge în tine, nu te lasă să mai ieși așa ușor, căci îți păstrezi căldura: îți trebuie ție, dar și celor care contează și le e mai frig decât tine. Mâinile îmi sunt reci aproape în continuu de când toamna supărată și-a făcut cuib cu ploile ei în oraș și parcă elanul de a face drum pe afară mi-a fost descurajat. Nu sunt un om al toamnei morocănoase, ci, poate, doar al celei cromatice, cu belșug de frunze sângerii, de șofran sau pământii, cu aerul acela de sfârșit inevitabil și promisă paralizie a vieții în natură, cu o cană de ceai de măceșe în mână povestind cu cine ascultă și tace și răspunde câte în lună și în stele până la primăvară.
Dar, melancolia ce îmi dădea târcoale ca o felină a fost oarecum speriată de zumzetul de oameni și de punți nou-construite. Ca să fiu sigură că își caută altă pradă, am plecat la munte cu Remus (mersic de invitație!) și Marius, în Ceahlău, nu foarte departe, ca într-o buclă de primenire fizică și interioară, de scuturat praful, îndepărtat cețuri și fixat claritatea.


Multă liniște pe traseul de la Duruitoarea până la Cabana Dochia. Am dat peste două grupuri de copii plângându-se că e dificil și obositor (adevărul e că la urcat, orice munte ar fi, e greu!), dar, în rest, timp de 4 ore și jumătate am fost singuri, cu pașii, hlizelile și răsuflările noastre. Noi și pădurea fără vânt (dar cu oleacă de ploaie cernută de la cascadă până pe platou), fără zgomote, redusă la o tăcere care te lăsa să îți auzi inima zvâcnind de la efort și pulsul zbătându-ți-se în tâmple. Dacă închideai ochii credeai că totul e mort în jur, că ești într-un spațiu total pustiu, când de fapt viața se întâmplă sub straturi și doar ciupercile păreau să fie semnele de recunoaștere lăsate la suprafață. Desigur, stau în familii, șușotesc în limba lor și se acoperă una pe alta să nu care cumva să fie despărțite. Doar cele mai îndrăznețe sunt marginale. Am găsit în unele locuri ciuperci de-a dreptul vandalizate, rupte, zdrobite: desigur, natura le reintegrează, dar pare un măcel vegetal și cel/cei care îl fac nu știu cu ce satisfacție ies din asta.



De la poalele muntelui până pe la 1300 de metri, toamna se infiltrează și își ia partea din verdele dominant, nu ca o boală, ci ca o pată de culoare necesară. Înălțimile nu cedează sub presiunea ei, căci acolo nu e loc decât pentru rezistența verde a brazilor, adormiți în tăcere și pregătiți întotdeauna de hibernare. Te sperie atâta lipsă de zgomot: este înălțătoare când ai un prim contact cu ea, te uimește superlativul la care poate exista, dar mintea simte nevoia să umple spațiile libere și o face populând lumea gândurilor. Mi-ar fi foarte greu să fac muntele singură, deși uneori aș vrea să plec fără să mai depind de alții, dar e ceva în mine care are nevoie de împărtășire instantă la munte, nu de izolare, de punte, nu de insularitate. E ciudat cum un loc atât de asociat cu sfidarea aglomerației și a zgomotului inutil, te învață exercițiul acesta al împărtășirii și al rezistenței.



Băieții. Pregătiți până în dinți, după cum se vede, au început exersatul cu bețele încă din Durău, de pe asfalt, amintindu-și de tura de anul acesta din Făgăraș. Au avut mare grijă de mine și le mulțumesc mult, pentru că deja avem multe ieșiri la munte (și nu numai!) și este o obișnuință instaurată, o încredere de calibru că, în ciuda defectelor pe care inevitabil fiecare le avem, suntem acolo unii pentru alții. Mai ales la munte! La urcat (la munte intuiesc starea lui Sisif, dar faptul că ajung sus, după efort și pas cu pas, îmi demostrează că ne putem duce poverile și vedea și bucuria din asta) am mers într-un ritm de cărăbuș tomnatic, dar nu s-au plâns și au așteptat, au glumit, am continuat spre înainte până am ajuns unde ne-am propus. Nu viteza, ci drumul și atingerea țintei devin esențiale în cele din urmă.



De la 1500 m începe să mijească iarna, iar pe la 1600 e deja zăpadă de o palmă și ceva. Nu am călcat până acum pe zăpadă la jumătatea lui octombrie așa că a fost o premieră să aud scârțâit de omăt sub bocanci. Se alunecă ușor dacă nu ești atent și porțiunea cu apă înghețată mi-a dat oleacă de emoții, dar am trecut-o încet și sigur asistată de Marius, care a spart înainte gheața cu bețele.




Pe platou ne-a întâmpinat ceața deasă și nu am reușit să vedem mai nimic. Abia pe lângă Dochia am văzut colți de stâncă, dar nu dura minunea decât câteva secunde până reintrau sub voaluri de ceață. Este teritoriul ei până la urmă!

La cabana Dochia nu mai erau locuri. Nu am vorbit să facem vreo rezervare pentru că nu ne trecuse prin cap că avea să fie atât de plin: vremea nu se anunțase așa de motivantă și nu credeam că aveam să întâmpinăm probleme pentru a face rost de 3 locuri de dormit peste noapte. Dar, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg! Am băut un ceai fierbinte și apoi un vin fiert (repede l-am mai băut!) și într-un sfert de oră ne-am pornit iar la drum: trebuia să coborâm (cabana era arhiplină și schitul din spatele ei la fel). Era ora 16 și noi aveam mașina la 18.45: însemna oleacă de maraton la mers, ceea ce nu era problemă pentru mine pe porțiunile de coborâre și drum drept, dar la puținele locuri de urcat mergeam în viteză inferioară față de băieți. M-a ajutat mult răbdarea lor și faptul că lecția muntelui de împreună se aplică din plin!
Marius s-a oprit la un moment dat la un pas în fața mea și mi-a spus senin: Orice s-ar întâmpla, suntem toți în asta!, iar Remus, cu un râs complice: Liniștește-te, Dana!. Ca într-o Năpraznica goană (comparația lui Remus cu o melodie de la Bucovina) am mers foarte bine: am coborât de la Dochia în Durău în 2 ore, fără să simt că efortul m-a rupt în două. Dimpotrivă!


Mărturiile vizuale cu mine sunt pe aparatul lui Marius, așa că atunci când le voi avea îmi voi demonstra prezența în zonă. Între timp am ajuns la ele și pot confirma reflectorizant:


Îmi pare nespus de bine că am fost pe munte (a patra oară în Ceahlău). Mi-am reamintit că:

O barcă aflată în port este în siguranță, dar nu acesta este rostul pentru care a fost construită.
(Grace Murray Hopper)

În ceață e necesar să ai neclintită credința că pădurea este acolo, doar trebuie să îți adaptezi privirea să o vezi. Acum sunt pregătită pentru drumul de săptămâna viitoare, melancolia mi-a pierdut urma și încep să mi se încălzească și mâinile. Cred că nerăbdarea e de vină!

7 comentarii:

Cătălin spunea...

frumos pur şi simplu :)

Viorel Iraşcu spunea...

Bravo si felicitari pentru curaj.Ceahlaul ramine acel ,,PEON", greu de invins.

Daniela Abageru spunea...

Cătălin, mulțam fain pentru cuvintele de apreciere!

Viorel, ai mare dreptate în ce spui! E un munte polivalent ce construiește în tine chit că mergi de mai multe ori pe cărările lui!

Cristina spunea...

E bine sa vezi prin ochii altuia minunile de care tu nu te poti atinge....momentan.Dar cine stie in viitor...facem echipa cu fetele mele.

Daniela Abageru spunea...

Cristina, nici nu trebuie să îmi spui de 3 ori: facem un traseu cu tot tacâmul, cu stat la cort și foc seara, cu vin fierbinte (și ceai), cu povești de tot felul! La câtă energie au fetele tale, cred că ai să te apuci devreme de sportul ăsta, că munți ai aproape prin Vegas, așa că....hit the road, Jack!

Ovidiu spunea...

Ne vedem în Călimani! Munţi lăsaţi în urmă, munţi în faţă! E bine!

Adi spunea...

Olala, ultima poza e bestiala! Nota 10!