14 aprilie 2010 - 5 ani de Clubul Cinefililor - o sărbătoare pentru mine și cinefili!

Uite că am trecut și pragul celor 5 ani și mergem înainte pe cărările celui de-al șaselea! A fost o seară altfel cea de miercuri, 14 aprilie, pentru că a avut momentul ei consecvent de film, dar și cel de atmosferă apropiată: o mână de oameni (40+10 ștrumfi) au zâmbit complice la un pahar de șampanie și o prăjiturică privind la retrospectiva de regizori și filme ce li se derula în fața ochilor. Dan Mititelu a început cu Andrei Tarkovski în 2005 și de atunci s-au perindat 54 de regizori, de universuri personale, de viziuni care ne-au cutremurat sau ne-au lăsat indiferenți, ne-au îmbogățit sau ne-au făcut mai critici. Primul meu film văzut? Nostalgia lui Tarkovski, care m-a cutremurat și m-a pus iremediabil pe șinele filmului "altfel", descoperind în mine o foame imensă pentru acest tip de artă atât de divers. Și-am găsit în jur alți devoratori, ajunși în diferite stadii, de la care am învățat atât de multe și care mi-au împărtășit din experiența lor cinefilă încât nu pot decât să le fiu recunoscătoare.

Albert Einstein a spus: "E o întrebare care uneori mã pune în încurcãturã: eu sunt nebun sau ceilalți?". Niciun cinefil nu este Einstein, dar întrebarea aceasta poate să și-o pună orice cinefil, având în vedere marea de filme mediocre în care ne scăldăm și descurajarea care te cuprinde atunci când vezi că substanța din oameni se diminuează și se tot diminuează. Dar când ești printre alți nebuni frumoși (de pe ecran și din sală!), parcă lumea e mai veselă și merită să te menții nebun. Până la urmă, nu cei perfect normali au viața mai interesantă!

După ce am făcut retrospectiva în 100 de slide-uri, pe muzică de telecinematecă - This is my song, al lui Charlie Chaplin, am purces la transmiterea unor gânduri sincere, dar m-a cuprins emoția atât de tare că nu știam cum să o maschez. Până la urmă, am ieșit basma-curată, am spus total alte lucruri decât cele la care mă gândisem, i-am aplaudat pe cei prezenți, (ce mult mi-a plăcut să fac asta!), mereu cuminți să asculte ce am să le spun și de o conduită cam mereu impecabilă în timpul filmelor (fără mobile zbârnâind, logic, pentru că se respectă: sunt cinefili!).

Apoi a venit partea de șampanie, de care s-au ocupat ștrumfii mei, generația tânără pe care încerc să o molipsesc de microbul acesta atât de eficace al filmelor bune (deja au vreo 20 de filme văzute în Sala Diotima!). S-au achitat conștiincios de sarcina de a-i servi pe cei veniți și le mulțumesc pentru promptitudinea cu care au răspuns solicitării mele! Nu degeaba îi numesc eu ștrumfi!

(Ramona, concentrată - Să nu uit ce trebuie să fac și în ce ordine! Ordinea este esențială! Restul este floarea la ureche! A, și echilibrul! Paharele să nu se clatine! Dă, Doamne să nu răstorn ceva! Atâta tot: să nu răstorn ceva!)

(după cum se vede, Ramona supraviețuiește experienței și ține echilibrul paharelor)

Încet-încet, după anunțurile legate de maratonul apropiat, de și mai apropiata venire a lui Sergiu Nicolaescu la Iași, de întâlnirea cu regizorul și toți cei implicați în realizarea filmului Eu când vreau să fluier, fluier, după ce Octavian a împărțit tricourile de sărbătorire ale Clubului și toți savurau șampania sau așteptau să ajungă și pe la ei...

(Ana Chiricescu și Răzvan Gheoghică - în linia întâi, cea de sub proiector, normal!)

...în timp ce trei vârste erau aliniate pentru filmul

The Defiant ones...

(colegul de la Clubul Fotografilor, Cătălin Chiriloi)

...ultimele detalii erau puse la punct împreună cu Octavian Stoica. Mi-a părut rău că Bogdan Monoran, mai proaspătul cinefil de fapte al Clubului, nu a putut veni, dar un ghips buclucaș l-a ținut prizonier în casă. Noi oricum ne-am gândit la el! Își va lua revanșa la maraton, sunt sigură! Luminile se sting, începe mișcarea pe ecran, se aude, subtitrarea merge, liniște și ochii la ecran: rulează filmul!

The Defiant Ones se termină cu un ropot de aplauze! Nu mă așteptam: este a doua oară când se întâmplă asta după vreun film (din câte țin eu minte!). Prima dată a fost la City lights al lui Chaplin, la scena boxului! Lumea se ridică și ne mai spunem una-alta, ne luăm la revedere, ne felicităm, facem curat, ne mai așteptăm, facem o poză de grup, parcă nu ne mai dăm plecați!

În cele din urmă, tot oamenii contează: cei de pe ecran, cei din spatele lui și cei din fața lui! Fără motivația aceasta, totul este pe jumătate inutil! Nu pot decât să le mulțumesc celor care vin la filme (când mai mulți, când mai puțini), celor care se implică (Octavian Stoica, Bogdan Monoran, Cătălin Ștefan, Ana Chiricescu), celor care au răspuns cu un mesaj personal la ziua clubului (Adrian Pipirigeanu, Tudor Droahnă, Iuliana Marinescu, Bogdan Irimia, Cristina Petru, Dana Nicoleta), ștrumfilor și fratelui meu, Ștefan, pentru că a fost alături și a făcut fotografii (toate îi aparțin!) și pentru că de multe ori, când îmi venea să renunț a mă mai lupta cu morile de vânt în privința Clubului, mă încuraja să țin fruntea sus. Și uite că avea dreptate!

Ne vedem miercurea viitoare!