Ajungând în vacanță, am și plecat din Iași spre alte zone, pentru liniștirea sinelui și uitarea celor multe, mărunte, problematice și nefolositoare din rutina orașului. Planul era de a face Învierea la Putna, la mănăstire și, cum nu fusesem niciodată, am gândit că sigur are să fie deosebit. Și, cum mă supăr cu prea multă ușurință pe Dumnezeu, ca și cum ar fi datoria Lui esențială de a ne rezolva viețile, atunci când aspecte cărora le dăm prea multă importanță o fac să mai deraieze, mi-am spus că îmi va prinde foarte bine să mă apropii de un alt spațiu al sacralității, în care capilarele trăgeau spre esențial.
Ne-am pornit din Iași sâmbătă, 3 aprilie 2010, pe la 10.15, cu încrederea că Matizache nu ne va face probleme și vom răzbi fără incidente până la Putna. Vremea era superbă și îmi dădeam seama că mă îngrijorasem inutil plecând urechea la ce spuneau prognozele: mi s-a mai întâmplat și când am mers la munte și e taaare bine când 'mnealor, experții în climă, se înșeală. Am oprit la Suceava unde am adăstat la Cetatea de Scaun, pe care voiam să o vizitez de acum 2 ani, dar...nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine este luat pe nepregătite!
Am stat foarte mult la cetate, inspectând fortificația realizată de Petru Mușat, continuată de Ștefan cel mare și distrusă de Dumitrașcu Cantacuzino, o adevărată curiozitate arhitectonică medievală pentru noi. Desigur, nu te impresionează prin dimensiuni, ci mai mult prin modul în care este folosit spațiul, prin dependințe, prin paraclisul sinonim turnului rămas în picioare și prin o demnitate de piatră în fața timpului. O cetate mică și semeață, fără pretenții la superlative! Am măsurat, ne-am cocoțat pe ziduri, ne-am dat cu părerea la ce erau folosite diferite zone, am devenit războinici la recomandarea lui Remus, ne-a surprins zăpada din bastion și...
...am încheiat pe toporașiii cam zburliți de frigul ultimelor zile, dar destul de primăvăratici în înălțimea lor de-o șchioapă. Desigur, și romantismul se ivește tam-neasm când ești în preajma lor!
Suntem ceea ce facem. Faptele noastre ne definesc mai bine decât cuvintele (de foarte multe ori!), iar în cazul credinței lucrurile stau exact la fel. Nu sunt un om excesiv de religios, adică nu urmez chiar toate legile bisericii, ritualurile prea multe mi se par de la un punct încolo inutile și acoperă esențialul, dar credința, dimensiunea morală și iubirea sunt acte personale de raportare la Dumnezeu și trebuie filtrate prin fapte.
Mersul la mănăstiri mi s-a părut mereu încărcat de o anumită semnificație resimțită personal: motivațiile țin de fiecare în parte, habotnici sau simpli dornici de cunoaștere, credincioși sau sceptici. Eu nu l-am perceput niciodată ca pe o simplă vizitare sau de contact cu o etapă din istorie: locurile acestea ascund identitate, tradiție, arhaicitate, o lume conservatoare a unei ordini ce nu pare a fi total mundană, bazată pe ascultare, pe ierarhie, pe rugăciune, pe nevoia de purificarea sufletească, pe muncă și pe acea "perspectivă sofianică" de care vorbea Blaga. Din exterior, judecăm cu foarte mare ușurință acest tip de lume, dar, de fapt, nu reușim să pricepem multe fărâme din pârghiile pe care este ea așezată.
Am început cu Biserica Sf.Dumitru din Suceava, am continuat cu Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, cu Chilia lui Daniil Sihastru, cu Sihăstria Putnei.
De la ora 20.00 a început așteptarea pentru începerea Învierii. Bogdan, Vlad, Fedo cu fratele său, Gheorghiță au venit și ei la Putna pe neașteptate și timpul a trecut mai repede discutând cu "discipolul meu de la Litere" care va intra acușica în bravul nostru sistem de învățâmânt.
Atmosfera de la Înviere este deosebită la Putna! Absolut aparte! Am urcat în turn și am avut perspectiva de înălțime asupra luminii aduse de la Ierusalem și multiplicate după momentul "Veniți de luați lumină!". Pentru prima dată în viața mea am văzut când lumina a ajuns și a fost dată starețului Melchisedec al Putnei, fiind dăruită la miezul nopții celor mulți veniți. Nu se întâmplă ceva ieșit din comun, încât să ți se răscolească sufletul, dar apare multă pace, liniște, parcă nu mai zumzăie toate în tine, ci îți dau o clipă de răgaz.
Călugării în schimb sunt impresionanți prin statură, prin atitudine, prin blândețe, prin răbdare și prin detașarea pe care ți-o transmit vis-a-vis de lumea noastră. Sunt detașați, dar nu absenți, căci se raportează deja la un alt tip de lume. Știu că și ei sunt oameni, știu că și ei sunt supuși greșelilor, știu că nu sunt impecabili, știu că unii pot fi acuzați de diferite vicii lumești, dar majoritatea nu se regăsește aici. Supraviețuirea în această ordine și continua luptă cu sine, înfrângerea mândriei pentru a face ascultare, înmânarea propriei libertăți unei instanțe superioare mi se par eforturi imense, pe care noi, ceilalți, turma, nu le putem face. Și nu poți să nu fii răscolit de ceea ce auzi de la călugări-purtători de Cuvânt, precum părintele Cleopa, Steinhardt sau părintele Iustin Pârvu.
Slujba a durat foarte mult: până la 6.30 dimineața, dar nu am putut rezista până atunci și am cedat oboselii la o bucată de noapte. Alexandra și cu Remus au fost campioni, căci au stat la toată liturghia. Am plecat dimineață spre Botoșani, după ce am văzut răsăritul, am trecut prin Vicovul de Sus și am înotat prin cețurile matinale, unele scoase parcă din filmele lui Tarkovski.
Ultimele opriri au fost aproape de Botoșani, la Mănăstirea Vorona, mai exact la Sihăstria Voronei și la Chilia Sf. Onufrie, ale cărui moaște se află la Sihăstrie. Drumul spre peșteră a fost o reală provocare, la care am crezut că vom da rateu, dar, încet-încet, cu grijă la alunecarea pe lut, cu mers pe frunze umede, cu sprijin, am reușit să vedem locul unde a trăit acest sfânt și unde acum este făcut un altar. Pădurea este foarte deasă și destul de sălbăticită, căci am găsit și urme pe cărare și, recunosc, mi se făcuse frică să nu fie vreun animal nu prea doritor de musafiri acasă la el.
La Putna am asigurat piatra că mă voi întâlni în curând cu ea la munte, să nu își facă griji, să fie răbdătoare, căci mult a fost, puțin mai este până voi reveni susținut pe coastele ei dure!
Am să închei cu ce spunea un călugăr: "Iubirea Lui Dumnezeu este un Ocean și un Ocean nu refuză niciun râu.". Să devii curgător spre Ocean...Pentru mine, ieșirea aceasta a fost de re-echilibrare, de re-evaluare a unor lucruri care îmi provocau starea de lac, în loc de râu. Liniștea lasă să se audă doar ecourile esențiale și acum pot "râuri" de pe loc spre "în continuare".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu