20-21 februarie 2010 - GIUMALĂU - prima dată la munte pe anul acesta

În sfârșit! După multă așteptare, a venit și muntele la noi, adică, mai bine zis, ne-am deplasat noi către el, căci e mai comod din fire și morocănos pentru deplasări la domiciliul doritorilor. Important e că s-a întâmplat minunea simplă de a merge și a tot merge, gâfâind uneori, oprindu-ne când era mai greu la urcat, devenind mai ageri odată ce ne intram în ritm, atenți la detalii (sau atenționată părintește, în cazul meu de "fotografă"!), mai cu glume, mai pe tăcute, cu răbdare și prietenie, bucurându-ne de aerul tare de înălțime și uitând de orașul sufocant.

Semnele s-au arătat favorabile de la bun început! Am luat trenul pentru Vatra Dornei la 6.06 dimineața (40 lei/biletul) și apoi un maxi-taxi din autogară până în comuna Rusca (la dus ne-a luat 5 lei/om, la întors 3 lei/om), de unde am început să urcăm timp de 4 ore până la cabana Giumalău (pe traseu marcat cu triunghi roșu). Încă de când eram în tren și ne puneam la curent cu ce se mai întâmplase cu noi în ianuarie, un curcubeu ne-a indicat direcția bună și promisiunea că se merită să ne aventurăm pe cărări montane, după atâta hibernare între betoane, treburi, examene și așteptare.

Drumul a debutat cu o mică tentativă de ploaie, care nu ne-a speriat, căci speram să își revină vremea (fapt care s-a și întâmplat!) și să ne primească muntele așa cum o făcuse de multe ori înainte. Giumalăul nu este un munte foarte spectaculos, nu are stâncăraie impresionantă (cel puțin mie nu mi s-a părut) și este bun pentru drumeții, pentru ture de menținere a condiției fizice (sau de re-căpătat una, în cazul nostru!), pentru începători, nu te sperie prin dificultate, ci este destul de lin, primitor și te relaxează, în general.

Un aspect negativ: se merge cam jumătate din cale pe un drum forestier și împrejurimile sunt absolut dezolante. Atâta defrișare îți trezește o stare de ură pentru lipsa omului de minim respect pentru pădure și natură și sunt porțiuni care arată ca și cum tocmai s-a întâmplat sfârșitul lumii prin incendiere și pământul a rămas văduv fără copacii lui. Te întristezi gândindu-te că nu a fost cruțat nimic, căci înaintezi și înaintezi, situația nu se îmbunătățește și vezi din nou cum lăcomia și "mi-se-cuvinism-ul" omului sunt fără limite!

De pe la 1200 m începe să se îndesească pădurea și să simți muntele din toți rărunchii, cu urcare inclusă și cu mai multă zăpadă decât pe poale. Acolo unde era pieptiș am mers mai încet, căci într-adevăr nu eram prea bine pregătiți pentru munte iarna, fizic vorbind. Eram foarte doritori, dar asta nu ne-a ajutat până la capăt: ne-a motivat, dar nu a suplinit faptul că revenirea la mișcare este necesară. Oricum, toți avem planuri de a ne reintra în formă până la vremea frumoasă, căci pietroșii pe care ni i-am propus în vară nu pot fi "păcăliți" așa simplu ca Giumalăul. O reușim noi și pe asta, sunt sigură! Pas cu pas!

Ieșind în platou, o ceață ne-a întâmpinat cu vântul la braț și ne arăta cabana ca pe o "fata morgana", într-un joc "de-a v-ați ascunselea" cum numai la munte se întâmplă. Cabana este renovată, nu are curent electric, căldura în camere este mare (și nu e împrumutată din Caragiale!), făcută la sobă de teracotă, paturile suprapuse sunt și ele noi, saltelele și lenjeria curate, iar atmosfera foarte destinsă. Dana și Bebe (intrat în capitolul "feblețe montană" în agenda mea!) sunt cei care au grijă de culcușul celor ce vin în Giumalău și vor să se adăpostească, ne-au primit cu căni de ceai pentru a ne încălzi repede și au fost mereu foarte atenți cu noi, cei 30 de oameni veniți pe munte. Unii erau mai "experți în arta montană", alții mai modești, alții interesați de munte și atâta, nu de palmares sau recorduri personale.

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera! Foarte mult! Inclusiv îndrăzneala nebunească a băieților noștri, Marius, Remus și Cătălin, de a se duce pe Vf. Giumalău la ora 21.30 pe o noapte senină, de a ajunge în apropierea lui, pentru a fi imediat asediați de o ceață răsărită de nicăieri și a fi puși în situația de a se orienta dificil înapoi spre cabană. Au ajuns teferi (Slavă Domnului!), dar a fost o experiență cu multă adrenalină și o răsturnare total neașteptată de situație!

După un somn în căldura camerei pline, de 18 persoane (20 lei/cazarea/om), m-am trezit să urmăresc răsăritul, dar era tot ceață și viscol, deși "experții montani" ne asiguraseră că vedem mare alpină dimineață! Garantat!. Poate ei au visat marea alpină, dar eu sigur nu am văzut-o! Pe vârf nu avea rost să mergem, căci nu puteam vedea nimic, așa că ne-am mai hlizit, am făcut poza de grup și am făcut cale întoarsă.

Ne-am oprit pentru un contact serios cu zăpada, în care te adânceai până mult deasupra de genunchi și simțeai cum ești înghițit de imensitatea de alb. Crezi că deasupra e gheață și te ține, dar de fapt te scufunzi până la genunchi într-o fracțiune de secundă.

Așa cum în Retezat, bulboana a fost punctul de atracție total neașteptat și cu atât mai savurat, acum a fost rândul unei stânci-trambulină pentru plonjeu profesionist sau amator în zăpadă. Remus a identificat potențialul "săritor" al pietrei, antrenorul Florea a dat lecțiile și indicațiile prețioase și a executat mișcările de "peste cap în aer", "bomba", "unghiul moții", învățăcele Cristina și Alexandra au urmat ghidajul, Cătălin a făcut pași mari, căci era prea înalt pentru săraca stâncă, iar eu am fost cronicarul de serviciu, cu normă aproape întreagă, ca totul să rămână mărturie vie.

Trebuie să pun la socoteală blocajul în zăpadă și coborârea pantei în tumbe, rularea și datul peste cap, noi sporturi de iarnă propuse spre validare într-o coastă de Giumalău! Cu o porție bună de râs și mișcare!

La coborâre am căzut de vreo 3 ori, mai ceva ca la patinoar, dar nu mai conta! Mă simțeam foarte bine și ceilalți la fel, cu sângele pus în mișcare, bucurându-ne de tot albul din jur și de ninsoarea slabă, fulguită, din jur. Ne cam întristam pentru că se termina escapada noastră și ieșeam încet, încet la porțiunea dezarmantă a defrișărilor, dar eram mândri că veniserăm și se meritase, chiar dacă dusesem oleacă dorul soarelui. Poate data viitoare!

Inevitabil, pofta de munte a revenit cu mare forță, ca un râu subteran ce a stat liniștit și acum vrea să alerge la suprafață, unde îi este locul. Nerăbdarea până la următoarea dată mă va motiva să îmi re-fac forma fizică, încât să fiu mulțumită de mine însămi, căci...

,,Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii. Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada.”

Gabriel Garcia Marquez - ultima scrisoare din “veacul de singurătate”.