20-21 august 2014 - SLOVENIA - Lacul BLED revizitat: cu spectacol de "peşte de 7.5 kg prins" şi vin personal îmbuteliat la castelul medieval

“I sometimes think that people’s hearts are like deep wells. 

Nobody knows what’s at the bottom. 

All you can do is imagine by what comes floating to the surface every once in a while.” 

(Haruki Murakami, Blind Willow, Sleeping Woman)

Şi-am pornit din nou la drum! După tura din Cheile Galbenei în Munţii Apuseni din week-end-ul precedent, când vremea a fost bună şi ploaia ne-a biciuit doar vreo 20 de minute, ne-am gândit că ni s-a întors norocul şi am primit undă verde de la pietroşi să ne aventurăm către ei. Drept urmare, unul din visele de lungă durată ale lui Silviu urma să prindă contur prin ascensiunea pe un frumos şi expus munte din Alpii Bavariei! Însă planul nostru de acasă nu s-a potrivit cu ce am găsit la faţa locului, pentru că, deşi informaţiile despre vreme de pe internet păreau să indice slabe şanse de ploaie, acolo situaţia arăta altfel: deja era înnourat, ne plouase prin Austria destul de serios şi am aflat de la localnici că a doua zi urma să plouă cu găleata. Eu nu merg pe munte dacă vremea nu ţine, Silviu se aventurează, îşi asumă riscuri din acestea, chiar dacă are uneori momente când regretă şi îşi promite că nu mai face aşa, e în firea lui să nu se împiedice în ceea ce vrea de un factor precum "vremea". Eu nu am o astfel de tărie şi de motivaţie, ploaia îmi taie elanul, mă determină să stau la baza muntelui, nu sunt curajoasă cu apa din cer în cap, aşa că mă dezumflu repede şi îmi trece entuziasmul pentru pietroşi. Până se fac din nou primitori, desigur! 

În condiţiile date, Silviu ezita (dacă era singur, bineînţeles că ar fi plecat pe munte, chiar dacă ar fi ajuns numai până la cabană şi ar fi fost obligat să stea doar pe acolo şi să nu aibă cum să urce pe vârf din cauza ploii), dar, văzându-mă pe mine total contra planului de a mai pleca pe munte, a propus să ne reorientăm, deoarece nu merita să mergem în situaţia în care nu eram convinsă că vreau asta. Dacă nu era cu plăcere de munte, nu avea rost să fie cu durere! Bun: am luat calea sudului şi am mers spre...Slovenia, urmând ca a doua zi să plecăm mai departe, către o destinaţie nouă! 

Eram pentru a treia oară la LACUL BLED (Silviu era pentru a patra oară!): prima a fost în mai 2013, iar a doua în august 2013 şi nu ne-a părut deloc rău că am ajuns iar pe acolo! Ploaia ne-a urmat până aproape de lac, după care s-a ascuns pe după dealurile şi munţii mai înalţi din împrejurimi şi a stat la pândă, lăsându-ne să ne bucurăm de înserarea tihnită. Fiind deja obişnuiţi cu atmosfera Bled-ului, ne-am întins la dezmorţit picioarele printr-o tură pe malurile curate şi ochioase, populate de omuleţi care făceau sport, se plimbau, stăteau cu câinele la înot sau înotau chiar ei, erau angajaţi în vreun taifas colorat de câte o hlizeală, admirau împrejurimile şi alintau raţele agere sau...pescuiau profesionist! 
Am trecut cu Silviu pe lângă vreo 10 oameni opriţi să se uite atent la ce făcea un pescar italian: era în picioare şi încerca să tragă la mal un peşte care îi îndoia undiţa destul de serios. Era un spectacol interesant, la care nu mai asistase nici unul dintre noi, aşa că am mărit numărul spectatorilor inopinaţi şi ne-am lungit privirea la obosirea şi hărţuirea peştelui (un pescar specialist mi-a spus că se numeşte "drill") până a fost adus aproape de mal. Nu putea fi tras direct din apă, pentru că ar s-ar fi zbătut, iar cârligul i-ar fi rupt cel mult buza şi ar fi scăpat, de asta fusese necesară aproape jumătate de oră de alergat prin apă, de făcut în mod repetat mişcările de "dat drumul firului-tras firul". Când a ajuns aproape de mal, am rămas uimiţi: era un crap imens, auriu, cu ochii bulbucaţi şi obosit! L-am aplaudat pe pescarul italian pentru reuşita lui şi a urmat sesiunea de pozat şi cântărirea: 7.5 kg de minune înotătoare, care a fost eliberată înapoi în apele Bledului!  

După euforia momentului integrat în seria "Ci ca lumea!" am întins paşii la continuarea plimbării noastre, vorbind în continuare de peştele prins şi de faptul că oamenii aceia chiar iubeau natura, practicau un sport de genul întâlnirii cu înotătoarele de sub plapuma de apă, nu unul de consum al acestora. Ne-a plăcut întregul spectacol neaşteptat: s-a întâmplat să fim prin preajmă la momentul potrivit şi efectul a fost pe măsura! Seara a început să ne prindă de umeri, raţele se mai lăsau ademenite de false promisiuni către mal la taclale cu oamenii care le alintau prin sunete necunoscute lor, lebedele păreau prea regale ca să se alăture lor, dar nu aveau teamă să împartă malul cu vorbitorii de limbi ciudate. Am văzut că erau monitorizate, având ceva legat de picior, un fel de număr de identificare! Tihnă, grijă, curăţenie, timp care se opreşte să admire şi el natura!

Pe insula din centrul lacului nu am ajuns încă, dar Silviu a fotografiat-o din toate unghiurile şi ne-am propus să vâslim către ea data viitoare când mai ajungem la Bled. Da, sigur vom mai călca pe acolo! Sănătoşi să fim!

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se vedeau la orizont nişte munţi senini, primitori, cu crestele la vedere, încât ne cam simţeam înghiontiţi să lăsăm noile noastre planuri deoparte şi să ne aşternem din nou către pietroşi. Până am servit micul-dejun şi ne-am mai foit, situaţia s-a schimbat: nori albi au început să se ivească de după munţi, iar dinspre Triglav o armată de supăraţi purtători de ploaie ne avertiza că nu avea rost să insistăm pentru că nu puteam trece de ei ca să ne bucurăm de înălţimi. Atunci ne-am cocoţat undeva mai la îndemână, la CASTELUL BLED, unde am ajuns urmând drumul foarte bine amenajat prin pădurea de pe versanţi, din vârful cărora se deschidea o panoramă încântătoare asupra lacului şi a întregii regiuni ce îl înconjura. 

Castelul Bled este cel mai vechi din Slovenia şi "a fost pentru prima oară menţionat în scris în 1011, atunci când împăratul german Henric al II-lea l-a donat Episcopului din Brixen. Se crede că, la acea dată, pe terenul ocupat astăzi de castel se afla doar un turn în stil romanic, înconjurat de un zid de protecţie. Turnuri adiţionale au fost ulterior construite şi sistemul de fortificaţii a fost perfecţionat în Evul Mediu târziu. Intrarea în castel este străjuită de un arc în stil gotic şi de un pod mobil ce trece pe deasupra unui şanţ de apărare, acum astupat. Ansamblul a fost completat prin adăugarea diverselor clădiri în perioada barocă. Castelul este împărţit în două: partea interioară cuprinde încăperile de locuit şi o capelă gotică, în timp ce partea exterioară constă din clădiri administrative, protejate de un înalt zid, romanic, cu creneluri de apărare, un turn de intrare şi un turn defensiv.
Cea mai interesantă dintre clădirile rămase este capela din curtea superioară, dedicată episcopului sanctificat Albuin şi sfântului Ingenuin. A fost construită în secolul XVI, iar elementele baroce au fost adăugate în preajma anului 1700. Imagini de armuri şi arme, pictate ca fresce ori cioplite în piatră, împodobesc majoritatea clădirilor, iar, după ce acoperişul a fost distrus de un incendiu în 1947, Muzeul Naţional a sugerat conservarea castelului, care a intrat în circuitul turistic după renovarea din 1951-1961."

După ce am vizitat castelul, capela şi turnurile, am trecut la admirat modul medieval de a îmbutelia o sticlă de vin făcut pe doi cobai - o japoneză şi o australiancă, după care am trecut eu la executat instrucţiunile "călugărului": ales vinul - umplut sticla - ales dopul - băgat dopul în gâtul sticlei - cerat dopul - etichetat vinul în stil medieval - semnat documentul de atestare a autenticităţii. Întreaga procedură a fost un deliciu atât pentru mine, cât şi pentru Silviu, care a făcut poze, pentru că a fost o atmosferă de voie bună şi de conversaţie lejeră numai bună de savurat la ora amiezii, în răcoarea pivniţei. Desigur, am plătit vinul, dar a fost o experienţă care a meritat să fie încercată şi vinul, încă nedesfăcut, o va confirma în mod cert şi gustativ!

Ce bucuroasă mai eram cu sticla de vin învelită şi pusă în punga ei lungă vişinie! Silviu tot râdea de mine că am înaintat oleacă pe cărările bahice şi, cât am mai hălăduit pe la terasele castelului, nu i-am dat drumul din mână, ca nu cumva să atenteze la ea. Oricum, tot în doi o vom savura! Când ne-am uitat din nou spre Triglav, era acoperit bine de tot de nori nervoşi şi soarele de deasupra Bledului avea să facă în curând cunoştinţă cu ei, căci se deplasau spre noi. Am coborât panta pe scări, am mai admirat oleacă lacul şi apoi ne-am îndreptat spre destinaţia către care ne-am orientat după ce Alpii Bavariei ne-au descurajat să îi urcăm.

Am purces la drum cu un gând în minte: vigneta! Ne-am sfătuit că nu ar trebui să ne mai complicăm cu ea pentru câţiva kilometri până ieşeam din ţară, apoi am zis că ar fi bine să o luăm, după care ne-am luat cu vorba şi am lăsat-o baltă, siguri că nu avea ce să ni se întâmple. Ei, de data asta s-a lăsat cu urmări pentru lejeritatea cu care am abordat situaţia: la ieşirea din ţară am prins un control al vignetei şi...am luat amendă! Silviu, care nu mersese niciodată prin Slovenia fără vignetă, chiar dacă doar trecea rapid prin ea, era uimit de cât de repede a venit consecinţa pentru o chestie tratată relaxat, când nici nu ar fi trebuit să îşi pună problema dacă să o ia sau nu. Şi eu am abordat situaţia fix la fel şi ne-am ars la bugetul pentru ieşirea noastră cu o sumă frumuşică. Ne-am supărat pe noi înşine pentru inconştienţă, am consumat starea cât mai repede, căci nu avea rost să ne facem reproşuri: faptul era consumat şi trebuia să învăţăm din el să nu mai repetăm greşeli din acestea! Aşa că, liber la relaxare şi călătorie către un orizont nou, unde aveam să ajungem seara!