27-29 iulie 2012 - BUCOVINA şi RARĂU: escaladă, tiroliană, rafting şi canoe cu 17 omuleţi aventuroşi

"Cântă cucu bată-l vina/ De răsună Bucovina."

(Grigore Leşe - Cântă cucu-n Bucovina!)

Escalada. Un vis devenit realitate. Ceva ce îmi doream să fac încă din 2007, de când munţii au intrat pe uşa din faţă în viaţa mea şi am făcut primul traseu în Rodna, sub Pietros, la Lacul Iezer. La escalada din Bucovina mi-am învins o limită şi am urcat fără să gândesc prea mult, după triada: caţără, găseşte prize şi ridică-te pe stâncă! Dacă vreau să continui? Mai încape îndoială?

Pe 25 mai 2012, când eram la Sovata, Ciprian ne trimitea o invitaţie de adunare pentru lunile de vară: "Bună dimineaţa tuturor. Vă propun o vacanţă de 3 zile de aventură în Bucovina: tură cu canoe, drumeţie, escaladă, rappelling şi rafting de la Bucovina Adventure. Vineri: tura cu canoe pe Bistriţa Aurie pe distanţa de 15 km. Sâmbătă: Drumeţie în Rezervaţia Pietrele Doamnei, Iniţiere escaladă şi rappelling, Salturi pe tiroliană la Piatra Şoimului, Foc de tabără. Duminică: rafting pe râul Bistriţa pe distanţa de 10 km." Îi răspundem 4 zile mai târziu: "Cipriane, merg si eu! Perioada sună bine de tot şi e loc pentru aşa ceva (că tot vorbeam de chestii aventuroase ultima dată când am fost la munte, în Giumalău) între munţii de la vară. Mersi de dat vestea la lume!". Şi uite-aşa, cum am făcut eu, au procedat şi ceilalţi (în variantă personalizată, desigur!) şi ne-am adunat 17 omuleţi aventuroşi! Doar 5 dintre ei erau feţe total noi, restul de 12 eram rodaţi unii cu alţii din ieşiri trecute!

(Adrian, Irina, Cătălin, Ştefan, Irina, Veronica, Irina, Simona, Daniela, George, Ciprian,

Andrei, Geora, Evelina, Monica, Constantin, Vlad)

(gaşca fetelor, cocoţată pe lângă Pietrele Doamnelor în Rarău)

(gaşca băieţilor, formând prin Constantin un alt vârf în Rarău)

Să revin la escaladă, experienţa de prim-plan pentru mine la ieşirea aceasta. Şi rafting-ul mi-a plăcut tare de tot! Ionuţ, ghidul şi supraveghetorul nostru la escaladă şi tiroliană, ne-a făcut o demonstraţie de "păianjen-pe-stâncă" atunci când a întins coarda: pare aşa de simplu când vezi un om cu o experienţă de 20 de ani la activ (la 10 ani a început!) cum găseşte prizele foarte repede, cum ştie unde şi cât de tare să apese pe picioare pentru a înainta, cum e ca la el acasă pe pereţii aceia de piatră. După ce au urcat Constantin, Ciprian, Monica, Geora, Cătălin, Ştefan şi Andrei, mi-am zis că e suficient cât am văzut şi că e momentul să încerc în mod direct escalada. Ham, cască, asigurarea, câteva sfaturi şi...hopa-sus pe stâncă! Drumul în sine nu prea l-am gândit, efectiv am urcat, am căutat o priză şi încă una, am ascultat de Ionuţ când am luat-o mult dreapta şi mă abăteam de la traseu, iar porţiunea de sus a fost destul de solicitantă (îi văzusem şi pe cei dinaintea mea că se împotmoliseră acolo şi durase mai mult până au găsit calea de a ieşi la liman!), căci nu mai găseam prize să îmi termin aventura!

Atârni pe stâncă, dar eşti asigurat bine de jos şi capeţi încredere că poţi duce la bun sfârşit ceea ce ai început. Într-adevăr, Ionuţ avea dreptate când spunea că picioarele sunt elementul de bază, că au muşchii mult mai bine dezvoltaţi decât mâinile, îi utilizăm zilnic mult mai mult şi, dacă apeşi bine în ei şi-i soliciţi, te duc sus pe stâncă. Nu înseamnă că mâinile nu au un aport considerabill, dar stabilitatea ţi-o dau tot picioarele! Momentul când am pus mâna pe lanţul din capătul traseului a fost extrem de răsplătitor pentru efortul depus până acolo şi pentru că mi-am depăşit o limită şi am bifat un vis, priveliştea din jur era absolut uimitoare şi suspendarea pe marginea pietrei - o adevărată delectare! Ce senzaţii intense trăiesc cei care practică acest sport: e şi foarte riscant, şi foarte tehnic, implică o condiţie fizică bună, te solicită psihic destul de mult, e bazat şi pe încredere în cel cu care faci echipă, dar secundele de capăt merită întreg efortul! Rapelul e ca o coborâre cu bicicleta: legănat şi fără efort!

Nu am fost singura încântată! Constantin a fost cel care a deschis seria urcărilor dintre noi, novicii, s-a ales cu o vânătaie istorică, dar a făcut un traseu tare frumos până sus. Monica a făcut la fel la categoria "Fete", dar ea, cu o greutate de pană, parcă a plutit până la lanţul din capăt. George a escaladat până la jumătate, a alunecat ulterior şi restul traseului l-a făcut sub formă de rapel...inversat! Spunea că e greu şi aşa, iar noi ne distram pe seama lui, căci era extrem de motivat să atingă zalele de la final: important era că a ajuns acolo, nu cum reuşise acest fapt! Scopul scuză mijloacele până şi în zona escaladei! Au fost câţiva dintre noi care au spus "pas" la experienţa aceasta, pentru că li se părea mult prea expusă, dar mi-ar fi plăcut ca măcar un rapel să le fi înlesnit cei de la Bucovina Guides.

Traseul spre Pietrele Doamnei din Rarău a început de la hotelul cu acelaşi nume, ajungând practic a doua oară pe o cărare pe care am străbătut-o în 2009 cu Adela, Cristina, Alin, Marius, Ioana şi Andrei. Ştiam că priveliştea merită şi stâncile te impresionează, dar traseul până la ele mi s-a părut scurt faţă de prima dată: l-am parcurs în 20 de minute! Petrică, ghidul nostru de la Bucovina Adventures, ne-a lăudat pentru ritm şi pentru faptul că recuperasem în acel fel mica întârzierea de dimineaţă, dar acestea nu au fost până la urmă motive suficiente ca să ne mai facă şi foc de tabără seara. Măi, măi, românul nostru tot cu o scurtătură e mai prieten decât cu o treabă făcută integral: programul era program şi trebuia respectat, mai ales că noi terminaserăm escalada, drumeţia şi escalada la ora 19 şi era timp destul pentru focul de tabără! Puteam fi recunoscători, în schimb, că aveam condiţii excelente la cazare!

Evelina ne-a delectat cu bomboane să avem energie la coborâre, ne-am pozat în grupuri, în perechi, în triade, am adăstat o vremea pe platou şi apoi am luat de braţ alt traseu, ocolind stâncile prin dreapta. A fost mult mai spectaculos decât pe drumul de urcare, bolovani mari păzeau porţiuni strâmte, peretele era intimidant, colţii de stâncă destul de sfidători şi noi ne strecuram temerari şi hliziţi. Am găsit şi profesionişti la escaladă, i-am admirat (din plin şi îndeaproape!) şi apoi i-am lăsat să îşi poarte în tihnă conversaţiile cu muntele. Îmi plac tare mult astfel de oameni: au o îndrăzneală şi o lipsă de stat locului care pe mine mă cuceresc instant, o relaxare vis-a-vis de viaţă, o răbdare de a descifra stânca şi o orientare spre riscuri supravegheate ce nu te pot lăsa indiferent. Poate din cauză că atunci când eşti acolo, faţă în faţă cu pietrosul, nu te mai poţi minţi, scuzele dispar şi provocarea e directă: o accepţi sau nu, pe momentul acela, nu mai târziu! După escaladă, am pornit spre Piatra Şoimului...

...unde ne aştepta Ionuţ la tiroliană. Am experimentat-o prima dată anul trecut, în Parcul Aventura din Braşov, şi mi-a plăcut la nebunie, dar acuma ne-a fost arătată o altă manieră de a o aborda: asigurare, distanţare, viteză şi....săritură în golul de sub marginea stâncii! Ionuţ a sărit ca un cascador, dar nouă nu i-a ieşit chiar aşa: e o senzaţie de libertate maximă când te arunci aşa cu elan în gol şi cred că paraşutismul şi bungee jumping-ul sunt cu un coeficient de adrenalină mult mai ridicat. Trebuie să le încerc şi pe acelea în viaţa aceasta!

Toată lumea a avut două ture de tiroliană, făcute din săritură sau dintr-o poziţie mai de siguranţă, direct de pe buza stâncii şi campioana noastră a fost Evelina: ea şi-a înfrânt o frică şi o limită (după timp de gândire şi răzgândire, după tăceri îndelungi în jur, după deliberări şi motivări date de omuleţii din jur), pe când noi, ceilalţi, pur şi simplu le-am împins puţin mai încolo. Bravo, Evelina!

Canoe a fost realizat pe o lungime de 10 km, pe râul Bistriţa. Ne-au fost date costume de neopren, căşti de protecţie, veste de salvare, ni s-a făcut un instructaj de bază, apoi ne-am separat în două grupuri căci erau doar 3 bărci şi nu puteam să mergem toţi 17 din prima tură. E ciudat să fii într-un costum de acela şi am avut baftă că soarele a stat ascuns între nori, căci altfel am fi fost copţi după vâslit două ore şi jumătate! A fost plăcut: nu aşa cu adrenalină ca la escaladă, nici zbuciumat ca la rafting, ci mai lin, o curgere domoală, vâslit rezonabil dublat de împotmoliri în pietre acolo unde apa era prea mică. Eu am fost în canoe cu Vlad şi Evelina: coechipieri excelenţi, i-am descoperit tare hazlii, inventivi la încălţăminte adaptată râului, pregătiţi cu aparat de pozat waterproof, cu vocalize puse la punct pentru "Un elefant se legăna" cu care i-am contaminat şi pe cei din echipajul Geora-Irina-Ciprian!

După ce a încercat apa pe post de "motor" al bărcii, Ciprian s-a gândit să împărtăşească această experienţă udă cu dragii lui colegi de canoe vecină şi, racolându-le în conspiraţie pe Geora şi Irina, ne-a atras în capcană pe motiv de poză comună. Nu mi-a trecut prin cap ce au de gând să facă, aşa că, după ce ne-am apropiat şi Geora a luat poziţie de înălţime la pozat, Ciprian ne-a răsturnat barca şi ne-am dus bâldâbâc în apa Bistriţei. Cum stăteam cu spatele spre apă, m-am speriat oleacă, apoi am constatat că acel costum de neoprem nu opreşte apa să pătrundă până la piele şi apoi, după ce mi-am recăpătat calea spre aer, am început să râd. Erau aşa de încântatţi de modul cum ne sabotaseră, Vlad a alergat după padela lui călătoare şi Evelina râdea că ea era preocupată (înainte de a fi răsturnată) de siguranţa Georei. A fost cu plus de aventură şi de udeală, asta e sigur!

Ajunşi în localitatea Ortoaia, Petrică ne-a spus să tragem bărcile la mal, ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat către ceilalţi 9 omuleţi, care aşteptau de peste 2 ore să le vină rândul. Când am ajuns, erau foarte curioşi să afle de la noi cum fusese experienţa, dar, după ce au probabat-o pe pielea lor, au putut să îşi facă o idee clară. Le-am fost asistenţi de nădejde la îmbrăcat costumele de neopren, le-am făcut poze, i-am condus la apă şi le-am urmărit cu privirea lansarea. Erau tare veseli şi glumeau, mai ales Adrian! Ştiam că avea să le placă, iar Irina ne-a spus că ar fi fost excelent să fie mai multe porţiuni solicitante şi învolburate, mai cu adrenalină: urma rafting-ul şi avea să i se îndeplinească dorinţa!

La rafting am mers în 3 bărci, fiecare cu ghidul ei, care era un fel de cârmaci şi de instructor. Am fost două echipe roşii şi una portocalie, ne-am lansat la apă toţi odată şi am vâslit la greu timp de 2 ore, căci comenzile "Dreapta înainte!", "Stânga înapoi!", "Toată lumea înainte!", "Dreapta înapoi!", "Stânga înainte!" trebuiau ascultate şi aplicate în sincron. Ce zumba, ce munte, ce altă mişcare: rafting-ul îţi modelează nişte muşchi pe braţe şi pe abdomen de nu ştii nici cum te cheamă, mai ales că este mai solicitant decât la canoe, depinzi şi de ceilalţi 5 membri ai echipajului şi apa este mai volburoasă. Mi-a plăcut mai mult rafting-ul, dar nu pot da deoparte de tot canoe: sunt două experienţe cu plăcere diferit calibrată, pe care trebuie doar să o savurezi, fără să o compari neapărat cu alta. Sunt om şi fac asta, dar nu descalific experienţa de la canoe: îi dau doar locul ei între aventurile din Bucovina!

Am fost toţi pe apă, în acelaşi timp, şi a fost cu schimburi de impresii la cald, cu sabotări ude, cu întreceri şi râs la împotmoliri. Fiind aventura care a încheiat seria, a fost ca o cireaşă de pe tort: efort şi distracţie, iar locurile cu apă zbuciumată erau cele mai atrăgătoare! Cârmaciul nostru ne-a spus că pe Jiu şi pe Buzău sunt şi mai multe bulboane, unele chiar periculoase, iar adrenalina este considerabil mai ridicată. Ne-a lăudat că vâslim bine şi nici nu avea cum să fie altfel: aripa dreaptă - Evelina-Vlad-Daniela, aripa stângă - Geora-Irina-Ciprian, adică două echipaje de la canoe unite - sabotorii şi sabotaţii!

Bătăile cu apă au fost deliciul rafting-ului! Cârmaciul de la echipajul George-Monica-Constantin-Cătălin-Andrei şi Petrică ne făceau ciuciulete pentru că aveau experienţă şi ştiau cum să lovească apa pentru a ajunge cât mai multă pe noi. Când ne apropiam unii de alţii, începea bătălia crucişătoarelor sau două echipaje sabotau pe al treilea dacă îl prindeau la mijloc. De asta cârmaciul nostru ne spunea mereu să ocolim prinderea la mijloc! Cert este că eram uzi din cap până în picioare şi ne dureau fălcile de la atâta râs! Era uneori atâta apă din toate direcţiile că nu puteam să fac nimic altceva decât să râd! Pe mal se opreau maşini şi ne pozau: eram vedetele acelor ore!

În prima seară, după canoe, de la camera lui Vlad, apusul s-a lăsat prins în poza lui, căci noi eram preocupaţi de mâncare şi de vin. Cazarea la Pensiunea Dornelor a fost bună: condiţii excelente, mâncare delicioasă şi deschidere din partea personalului pentru alte planuri ale clienţilor (Adrian a vrut să ne delecteze cu brânză şi urdă, ca în ieşirea de anul trecut de la Hăşmaş-Lacul Roşu, iar pe noi nu ne-a lăsat inima să îi refuzăm o asemenea plăcere!).

Serile s-au încheiat târziu în noapte, cu multă vorbă conjugată râsului, cu socializare la vinul adus de Ciprian, la seminţele cumpărate din Vatra Dornei, la grătarul făcut sub atenta supraveghere a băieţilor (Ştefan, Adrian, Vlad), la mămăliga cu urdă marca "Adrian&Irina", la jocul de Mim (unde "clorofilă", "poliglot", "melc", "băştinaş", "regiment" au fost printre deliciile lingvistice şi de pantomimă ale serilor!). George ne-a informat din plin despre domeniul său de activitate la direcţia maşinilor, am savurat cele câteva informaţii despre Coreea de sud, ţara unde va pleca pentru 3 luni şi tentativele repetate de a câştiga simpatia fetelor din camera 13, inclusiv dezbaterile cu Andrei şi Cătălin despre scripeţi. Timp plăcut petrecut împreună!

Surpriza de ţinere de minte a aventurilor din Bucovina: insignele personalizate făcute de Ciprian! Lumea credea că suntem de la vreun team-building al cine ştie cărei companii corporatiste, dar eram doar noi între noi, oameni dornici de timp petrecut cât mai plăcut şi activ posibil! Îi mulţumim mult lui Ciprian pentru perseverenţa sa ca această ieşire să se întâmple: să organizezi plecări cu mulţi oameni nu e deloc floare la ureche, dar efortul depus merită atunci când tragi linia şi vezi că nu ţi-ai irosit timpul, ci ai făcut posibilă o călătorie împreună şi câte o bucurie "altfel" celor implicaţi în ea!

Încântare...până la data viitoare! S-au adăugat alţi omuleţi grupului nostru vesel şi pus pe fapte, cred că le-a plăcut cu noi, cred că vor mai veni, cred că se mai ţes alte urzeli de ieşiri şi de experimente aventuroase, cred că dorinţa de a pleca de acasă cu alţii asemenea e cea mai sănătoasă manieră de a-ţi trăi tinereţea. Oamenii-zâmbet ştiu că timpul e cea mai preţioasă resursă ce trebuie valorificată şi...acţionează în consecinţă!