Îmi este foarte greu să scriu despre acest concert pentru că mi-s prea strâmte cuvintele. Nu poate încăpea în ele tot. Nici măcar o parte semnificativă. Este a doua oară când o aud pe Maria cântând şi mi se pare că a avut un impact şi mai copleşitor asupra mea de data aceasta, nu prin complexitate, ci prin simplitate, nu prin cântece elaborate şi cu mesaje încâlcite, ci prin emoţiile acelea din străfunduri cu care muzica ei te pune în contact, te leagă de mâini şi de picioare ca de un copac, să creşti odată cu el, cu rădăcină, coroană şi muguri. Mai ales muguri.
A cântat piese portugheze (Estranha forma de vida), franceze (Jardin d'hiver), spaniole şi româneşti (Cântec de cunună), a fost sensibilă şi prezentă integral cu emoţiile şi lentoarea ei în voce, de parcă toate Ielele se adunaseră în ea. Cei care veniserăm pentru concert eram de-a dreptul vrăjiţi de capacitatea acestui om de a te duce în adânc şi de a te lăsa uitat în tine însuţi. Vocea Mariei este fenomenală, concomitent ludică şi gravă, îndrăgostită şi bocitoare, mereu plină de o emoţie covârşitoare, puternic vibrantă, este decor şi miez de "altă lume". Te trec fiorii ascultând-o, te dezlipeşte de realitatea omniprezentă şi te subjugă, lăsându-ţi ecourile în suflet: rar mi-a fost dat să trăiesc o asemenea experienţă de concert. Parcă levitează pe sunete, le îmblânzeşte şi efectul este o atmosferă simplă, esenţializată, condusă de o sensibilitate puternică şi o inteligenţă asemenea! Mă uimesc mereu oamenii aceştia capabili de atâta trăit intens: nu ai cum să transmiţi aşa mult pe scenă, dacă nu ai trecut prin acele mări de dragoste, de suferinţă, de tristeţeţe, de singurătate, de dorinţă, de resemnare şi piesele asociate, de obicei, unor momente izolate din viaţă ilustrează perfect asta. Nu are cântece filozofice, nu are concluzii de viaţă, are multă dragoste abordată din pluriperspective, are multă linişte pentru ca sufletul să poată şopti/vorbi/mormăi/urla/păstra tăcerea şi tu să îl auzi.
Când era linişte-linişte, rămâneau doar vocea Mariei şi pianul lui Sorin Terinte. Parcă şi respiraţiile erau la unison cu ele: o magie absolut uluitoare, scurtă şi persistentă multă vreme după concert.
La un moment dat, nişte nerăbdători locvace au supărat-o şi le-a spus: Trebuie să purtaţi o conversaţie de o importanţă galactică!, după care a făcut o declaraţie de sine: Eu fac doar ceea ce îmi place, mă duc doar la piesele de teatru care îmi plac, ascult şi cânt ce îmi place, iar dacă nu îmi place - mă ridic şi plec! Suficient de ironic pentru un mesaj de nemulţumire! A fost singura umbră, dar s-a risipit repede, căci ne-au interpretat două bis-uri: Iubirea noastră-i o vioară şi, mult dorita, Cristina.
Când era linişte-linişte, rămâneau doar vocea Mariei şi pianul lui Sorin Terinte. Parcă şi respiraţiile erau la unison cu ele: o magie absolut uluitoare, scurtă şi persistentă multă vreme după concert.
La un moment dat, nişte nerăbdători locvace au supărat-o şi le-a spus: Trebuie să purtaţi o conversaţie de o importanţă galactică!, după care a făcut o declaraţie de sine: Eu fac doar ceea ce îmi place, mă duc doar la piesele de teatru care îmi plac, ascult şi cânt ce îmi place, iar dacă nu îmi place - mă ridic şi plec! Suficient de ironic pentru un mesaj de nemulţumire! A fost singura umbră, dar s-a risipit repede, căci ne-au interpretat două bis-uri: Iubirea noastră-i o vioară şi, mult dorita, Cristina.
La final, împreună cu Ştefan, am mers şi am vorbit cu ea, ne-a dat autografe pe albume (Troika) - Danielei, un pic de suflet slavo-moldav. Cu dragoste, Maria Răducanu. - şi a spus că nu merge la concerte oriunde, că în Moldova e ca acasă pentru că este din Huşi şi la Iaşi este o rezonanţă de un anumit fel pentru ea. Albumul Troika realizat de Maria Răducanu şi Maxim Belciug are următoarea îngânare de versuri pe booklet:
"Suntem ultimii din casta noastră/ Mult de trăit nu mai avem./ Suntem negustori ai fericirii,/ Făuritorii vorbelor de duh!/ Curând va veni să ne înlăture/ Mulţimea cu sânge subţiat,/ Mecanicii gloriei de fier,/ Industriaşi iubirii/ Cu viaţa plină de principii şi mecanisme/ Care nu au decât 3 minute pentru a-şi mângâia iubita/ Şi 3 secunde pentru poezie./ Cu nervi de oţel, ca nişte şine,/ (Nu e o insultă, ci o laudă)/ Ei merg la prânz şi se roagă/ De la 12 la 12.30!
Aşadar fetelor, doamnelor/Iubiţi pe purtătorii de minuni./ Suntem ultimele crăpături/ Pe care progresul încă nu le-a înecat!/ Suntem ultimii din dinastia noastră,/ Iubiţi-ne cât încă mai e vreme/ Pe noi, negustoraşi ai fericirii,/ Făuritori ai vorbelor de duh." (poem de Vadim Cherchinievich)
La primul concert Maria Răducanu, în iunie 2010, mă gândeam: Cred că dacă Iona lui Sorescu ar fi avut parte de muzică în burta chitului, ar fi sunat exact ca cea cântată de Maria. Nu s-a schimbat concluzia, ci doar convingerea mult mai fermă în ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu