3 septembrie 2011 - la DOBROVĂȚ în formulă de 4 omuleți pe câte 2 roți

Greu mă mai dau dusă cu bicicleta singură, dar, când e cu mai mulți omuleți, nici nu stau pe gânduri! Este altceva când ai cu cine împărtăși drumul, indiferent că e de munte sau de fir întins pe vale-deal, la biciclit, și nu cred că e așa de dificil de imaginat de ce. Erau două trasee disponibile: Sculeni sau Dobrovăț, dar noi (Ioana, Adrian, George și eu) am ales a doua variantă. 57 de km. Atâta a spus George că am parcurs sâmbătă, eu în capăt de pluton, desigur, pentru că am un ritm la deal, să-mi trăiască! Până la urmă nu contează: biciclitul și ieșirea sunt importante, căci de ajuns tot am ajuns (așteptată, încurajată și tentată cu nuci la a doua urcare de Bucium)!

(portocaliu la portocaliu trage - șireturi și "lampadare" vegetale)

(Ioana la cules mascotele portocalii din Dobrovăț)

(Adrian și George meșterindu-mi bicicleta care urcă greu pe foaia mică)

E un alt fel de frumos și de efort la biciclit. Nu e ca la munte și nici ca la hălăduitul pe jos. Uneori simt că mă taie mușchii de la picioare (pentru că nu le antrenez cât ar trebui, știu!) de îmi vine să o las baltă, dar cu gânduri de genul "Hai, hai, Dănuța, te așteaptă lumea în față, după cotitura din față s-a încheiat partea mai solicitantă! (deși vine alta, desigur!) o scot la capăt și am mulțumirea drumului făcut cap-coadă. Și apoi sunt în preajmă oamenii cu care merg! Desigur, pădurea de la Dobrovăț tot superbă este, indiferent că o vezi singur sau colectiv, dar la mine e mai cu prindere de suflet dacă e în varianta a doua. Așa că, se poate ușor imagina cât de relaxați am fost la izvorul din Dobrovăț, unde am pus berile Staropramen (abia lansate la Iași) la răcit și ne-am lansat în discuții în jurul subiectului clocotitor al zilei: remanierea la cantina de la serviciul băieților - necesitate sau moft? sau cum să îți dezarmezi detractorii cu sensiblitatea incisiv-romantică din "Criticilor mei".

Tot ce am coborât la venire a trebuit să urcăm, firește! Noroc de un drum pietruit și cu noroi ce tăia pădurea și ne scutea de o bucată de urcat. Mi-am făcut bicicleta model bun de prezentat la "păstrarea tenului de biclă cu mască de nămol timid": mă uitam la Ioana ce curată era bicicleta ei și nu reușeam să îmi dau seama cum de putea. Sigur este vreun secret, dar trebuie să mai merg pe astfel de drumuri ca să îl dibuiesc!

Am ieșit pe ulițele unui sat și...am căzut! Când am trecut pe lângă o piatră mai mare ce părea fixă, s-a mișcat pe pământul umed când am dat peste ea și, drept răsplată că am deranjat-o, m-a deviat de la drum, dând și bicicleta fix peste mine. Buturuga mică răstoarnă carul mare, parcă era proverbul. Am niște zgârieturi foarte ușoare, pot spune că nu am pățit nimic, mai mult m-am speriat, căci am pierdut controlul într-o fracțiune de secundă și m-am trezit pe pământ. Când m-am urcat iar pe bicicletă mi se părea că se repetă întâmplarea! Ca să reintru în starea de relaxare, ne-am oprit la poliția din Bârnova și ne-am înfruptat din merele gustoase foc din curte! Delicioase! Am mâncat două! Fiecare dintre noi!

Ajunși în Iași, am poposit în Tudor, la studenți, și ne-am reîncărcat bateriile, căci atâta efort cerea mâncare și am plecat apoi la maratonul de filme de la Clubul Cinefililor. Trebuia să ajung neapărat la timp, căci cheia era la mine și cinefilii așteptau: la 20.25 intram în sala Diotima după o zi întreagă de biciclit, gata de o noapte întreagă de filme și de floricelele aduse de Bogdan. Recunosc, la ultimul film nu prea am mai avut răbdare, căci îmi era prea somn, dar m-a revigorat mersul până acasă pe bicicletă dimineață, la ora 7.00, prin orașul abia trezit și deloc aglomerat. Am adormit gândindu-mă la lampadarele portocalii găsite de Ioana prin pădure și la cât de darnică a putut fi ziua, după atâtea altele de muncă, praf și curățenie.

La Dobrovăț revenim când dă galbenul în frunze și se leagănă spre pământ suratele! Până atunci, cred că o să ne adunăm și pentru o incursiune la Sculeni, că tot l-am amânat de data aceasta!