8-11 iulie 2011 - peripeții în zece prin CĂLIMANI

Ciprian, Adrian, Alina, Georgiana, George, Ana, Daniela, Ioana, Irina și Adrian

- 10 îndrăzneți care s-au luat la trântă cu ei înșiși și cu munții Călimani -

5 luni. Aceasta este vechimea (deocamdată!) trupei cinefilo-montaniarde, care se află la a 5-a ieșire pe cărări de munte: un ritm de un pietros pe lună! Se subînțelege setea tinerească pentru felii de timp scos parcă dincolo de obișnuit și pentru orizonturi împărtășite de oamenii-zâmbet! Tura aceasta a trecut prin mai multe variante până să prindă contur, dar, în cele din urmă, a rămas una singură pe care ne-a trimis-o George în mail-ul de informare. Planul făcut pe zile, locuri de unde puteam lua apă, traseele și starea lor, echipamentul necesar, saci de dormit, izopren, corturi, toate detaliile au fost luate în calcul, căci mergeam să și dormim două nopți pe munte. Mail-ul se încheia în stilul lui George: Dacă la întoarcere pierdem ultimul tren, va trebui să jucăm o Mafia până la 2:17. Cărări cu soare!

Planul arăta astfel (asociat cu harta):

"Sâmbătă (9 iulie) dimineață pornim spre 12 Apostoli și ne continuam traseul de creastă: teoretic de la 12 Apostoli facem 7 ore până pe Vf. Pietrosu în apropierea căruia campăm.

Duminică (10 iulie) dimineața pornim spre Vf. Pietrosu Călimani, Negoiu Unguresc, Vf. Rețițiș, Ref. Iezer, Vf. Bradul Ciont, Vf. Voievodeasa, Șaua Voievodesei.

Luni (11 iulie) dimineață pornim spre Gura Haitii prin Vf. Călimanul Cerbului. Din Gura Haitii avem microbuz la ora 17:00 care ajunge la 17:45 în Vatra Dornei (gara Băi)."

Vineri, 8 iulie, la 15.15 ne-am întâlnit cu toții (10!) în gară pentru a lua trenul spre Vatra Dornei Băi (momentul S-o însurat băieții, melodia lui Pavel Stratan!). Aveam să fim transportați cu mașinile de proprietarii pensiunii Poarta Călimanului, unde am stat și în octombrie de ziua mea. Cu rucsacii cât un munte (verificam care e cel mai greu și le invidiam pe Ana și Ioana că, aparent, aveau cei mai accesibili rucsaci!), cu dorință de urcat și cu nerăbdare, am mâncat mămăligă cu brânză și smântână, am savurat vinul Sângele Ursului, cu Ioana șii Ciprian am scârțâit leagănul de lemn din fața pensiunii, ne-am încălzit cu un ceai de mentă și ne-am înfruptat din tarta cu vișine adusă de Irina: deja atmosfera se anunța tare prietenoasă! Șefu' de trib, George, a anunțat stingerea după ora 12 noaptea, trezirea la 6 și ne-am conformat căci nu e bine să te pui rău cu șefu'!

Sâmbătă, 9 iulie, după somn, trezirea dimineață la ora 6, mic dejun, plecare la ora 8 înspre 12 Apostoli. Dacă în Ceahlău au mers două ștrumfe cu mine, acum a zis "Prezentă!" doar una (Georgiana), deoarece cealaltă (Ramona) e plecată în Italia. Georgiana a mâncat dimineață cu noi și la insistențele mele (nici eu nu mănânc dimineața, dar, când vii la munte și se face atmosfera colectivă, parcă ți se face poftă!) și pe drum, intrând la urcat din plin, cu rucsacul greu în spate (a fost prima tură de genul acesta pentru ea!) i s-a făcut rău de la stomac, cu greață, a vomat și chiar m-am speriat, punându-mi serios problema să abandonez tura și să mă întorc la pensiune cu ea. Georgiana nici nu a vrut să audă de așa ceva și, ajutată de băieți, care i-au mai dus rucsacul, de Adrian care a luat-o de mână și a purtat-o pe traseu, de fiecare în parte cu răbdare și sprijin, și-a revenit și a putut face față la efortul cerut de munte. M-am gândit că poate a fost prematur să o inițiez în ceea ce înseamnă munte-munte, dar mi-a dovedit în zilele următoare că are destulă forță și motivație!

12 Apostoli (1780 m). Am lăsat rucsacii la cotitura traseului nostru spre Vf. Pietrosu și am mers fără ei până la apostoli, unde ne-am cocoțat pe stânci, ne-am delectat cu deschiderea, ne-am întins la soare relaxați și fără griji, ne-am întâlnit în poze de grup și ne-am hlizit cum știm noi mai bine. Eram puțin în întârziere din cauza pauzelor dese făcute pentru remedierea stării Georgianei, dar rămâneam încrezători că o scoatem noi la liman: Hai să-i dăm blăniță! e un motto deja consacrat în situații de ieșit la timp în traseele noastre.

Am revenit la rucsaci, am suplimentat energia cu o glucoza, un baton cu susan și miere sau, pur și simplu, cu un măr. Georgiana, după cum se vede cu ochiul liber, și-a revenit și a ținut traseul voinicește, destul de cot la cot cu noi. Mi-a plăcut bucata dintre 12 Apostoli și Vf. Pietrosu, se merge prin pădure, mai mult pe curbe de nivel, poți avea un ritm destul de susținut, eram în față și parcă nu voiam să mă mai opresc, plus că faci cunoștință cu întinsa și epuizanta lume a jnepenișului de Călimani. Traseele acestui munte sunt practic împăienjenite de jnepeniș, te obosește la un moment dat să te tot zgârii, să ocolești șerpuind, să cauți marcajul prin el, să îi pierzi pe ceilalți din ochi în marea verde, dar te obișnuiești: e un specific al acestui munte - vii în Călimani, atunci accepți jnepenișul!

Se re-marca traseul pe care mergeam! Practic urmăream marcajul proaspăt vopsit, care lucea sub lumina soarelui. Salvamontistul ne-a dat multe informații despre ce ne așteapta în față, despre surse de apă și campare. Trei dintre trupa noastră de munte erau plecați în Vlădeasa, în munții Apuseni, să participe la o marcare de traseu și m-am gândit că, mai mult ca sigur, așa arătau și ei în acele momente, cu cutia de vopsea, cu pensula și stropi pe mâini, muncind pentru munte. Noi ne-am folosit de munca celor care întrețineau traseele și am continuat drumul până în apropiere de Pietrele Roșii (1705 m), unde am făcut popas și am mâncat. Memorabilă nectarina de la Irina și Adrian! După masă, pe traseu, pe lângă Vf. Tămăului (1862 m), am fost luați în primire de câinii de la o stână, supărați-foc pentru că le încălcam teritoriul, dar ne-am adunat unii lângă alții, am mers încet pe lângă ei, ne-au lătrat până s-au plictist și am trecut mai departe nevătămați.

Plimbare pe lângă Vf. Măieriș (1885 m)! Începea să se deschidă priveliștea spre Vf. Pietrosu, am găsit izvor în drum: ne-am umplut sticlele golite, ne-am odihnit la firul ierbii (Ciprian) și, la finalul pauzei, ne-am adunat la poza de group-hug, una din tipurile mele preferate de poze! A se nota marea cantitate de stare de bine în condițiile în care mergeam de la ora 8 dimineață și era aproape ora 16: ce face muntele din tine dacă ai omuleți cu care să îi bați cărările!

Traseul din prima zi s-a încheiat în Șaua Izvoare unde am campat. Am găsit alți montanizari în zonă, cu corturi, făcând traseele din sensul în care aveam noi să mergem a doua zi, așa că am făcut schimb de informații. Am pus cortul cu Georgiana și ceilalți au făcut la fel, apoi ne-am răcorit la izvorul care ne susura la doi pași, ne-am spălat, ne-am schimbat cu haine mai groase, căci se lăsase răcoare, și...

...ne-am strâns roată la mâncare, pe izoprene, înconjurați de o armată de musculițe, care ne-au scos din sărite. Nici nu mai știam ce să facem ca să ne tihnească seara la munte! Până la urmă ne-am obișnuit cu ele, căci nu era să renunțăm la o repriză de bancuri, la mâncat lipia Alinei (750 de grame!), la savurat un pahar cu ceai sau la încălzit "sufletește" prin o gură de Finlandia sau de horincă din Maramureș. Desigur, unii s-au încălzit mai tare decât alții, iar atmosfera a fost presărată cu râsete și cu nervi pentru musculițele care nu cedau nici pe întuneric. Bancul cu melcul și țestoasele mi-a plăcut cel mai tare! (Un melc ia bătaie de la două țestoase. Se duce să le reclame. Este întrebat cum s-a desfășurat bătaia și răspunde: Nu știu! Totul s-a întâmplat atât de repede!)

După o noapte în care am dormit cam 5 ore, căci dâmbul pe care m-am nimerit a avut grijă să nu depășesc în mod barbar o limită de somn, ne-am trezit pe la 7.30 și am scos capul afară la soare, la un ceai de mentă în direct cu muntele, la o gustare matinală împreună cu ceilalți, la o relaxare de înălțime, într-un aer tare și sănătos. Georgiana dormise foarte bine, băgată în sacul de dormit și cu haine groase, am tot urmărit-o să nu se sufoce, căci nu o vedeam deloc din sac: singura ei problemă era că tot aluneca, dar, în rest, s-a adaptat de minune! Frumoasă dimineață, călduță, însorită, doar că și musculițele erau de aceeași părere și voiau să ne țină hangul - Ciprian a aplicat tehnica incognito sub prosop, iar George a trecut pe una cromatică, luând polarul roz Alinei, poate-poate aveau alergie la roz! Ne-am reîntors în corturi și am făcut rucsacii, căci era timpul să ridicăm tabăra și să pornim pe traseu!

Nu puteam pleca fără să facem pozele de grup.: erau obligatorii! Am aplicat pozițiile cuminți la început, dar, după o regrupare, am trecut la altele mai trăznite, mai sărite (de pe fix!) și cu mai multă hlizeală în ele. Făceam poză după poză și săream ca niște țânci liberi pentru a ieși cât mai ludici, iar replica lui Adrian: Hai să mai facem una! nu a fost contrazisă de nimeni timp de vreo 6-7 poze! Momente autentice de păstrat în memorie!

Cooler than me? Cine să îi facă oare concurență Alinei? Poate Georgiana? Cam de aceeași părere este și Alina în persoană! Asta era prelungire la tura de poze jucăușe, căci după aceasta am început urcarea spre Vf. Pietrosu printr-o vale abruptă, care ne-a dus în șaua din coasta vârfului.

Încet, cu grijă, atenți la pași și la pietrele care se deplasau sub mișcările noastre, am urcat până sus, unde ne aștepta o priveliște superbă! Ciprian a ajutat-o pe Georgiana luându-i rucsacul pe ultima sută de metri, iar Adrian a avut grijă de Irina și de ea pe traseul de urcat: băieți de nota 10, ce mai tura-vura! Le sunt profund recunoscătoare lor, în primul rând, și celorlați deopotrivă, căci au avut răbdare și nu s-au supărat că am luat un pui de om pe munte, neexperimentat, dornic de a învăța, dar care putea încetini serios ritmul de mers al grupului. Ceea ce încerc eu să fac, să împrăștii "microbi sănătoși" acolo unde văd pământ fertil, să formez ceva într-un om, care va duce mai departe "bolile bune", nu trebuie să-i oblige pe ceilalți să participe la înclinațiile mele și să își sacrifice din energie și timp, dar...am mare noroc, pentru că omuleții peste care am dat sunt făcuți dintr-un anume aluat și, de aceea, ștrumfi ca Georgiana pot începe mai devreme să se expună unor experiențe care îi vor ajuta să țină o anumită verticalitate în pasiuni pe mai departe!

Piatră serioasă și munte-munte am avut în traseul de dinainte de vârf! O porțiune de creastă cu grohotișuri ca în Retezat, cu oleacă de cățărat, m-a făcut să îmi aduc aminte de Meridionali! A fost bucata mea preferată din trasee: sus la 2000 de metri!

Nu eram singura super-încântată de ceea ce se deschidea în față și de faptul că reușisem să ajungem acolo, sus de tot! Dacă visele mele se conjugă cu ale altora, parcă trăiesc mai intens împlinirea lor și la nivel de îndrăzneală îi dau dreptate lui Lawrence al Arabiei: "Toți oamenii visează, dar nu în mod egal. Cei care visează noaptea în colțișoarele prăfuite ale minții lor, se trezesc și descoperă că totul a fost închipuire. Dar visătorii cu ochii deschiși sunt periculoși, căci își pot trăi visele și le pun în practică."

Pentru trupa noastră, după urcuș, urmează mereu savurarea înălțimilor! Nu ne grăbim să trecem mai departe, nu gonim pe munte ca să învingem nu știu ce recorduri de străbătut drumurile de piatră, nu ne interesează să bifăm muntele pe vreo listă, ci suntem mult mai predispuși la răsplată după efort, la uitare de sine pe vârf, la contemplare și asimilarea unor locuri la care nu ajungem repede și ușor. Este o maniera autentică de a relaționa cu muntele, nu doar de a i te sui pe umeri pentru a-l călări și cred că toți montaniarzii simt așa!

Adrian și Irina sunt prinși într-un moment de drum înainte și, apoi, aceeași stâncă adăpostește trei fete cocoțate și cu intenții serioase de ludic: este loc pentru o pleiadă întreagă de stări și emoții și dezinvolturi, căci, dacă o respecți, libertatea muntelui îți permite asta cu vârf și îndesat!

Am pornit spre Vf. Pietrosu de-a lungul crestei și nu ne-am oprit decât atunci când am atins crucea ce marca punctul de 2100 m, unde, după ce am dat niște semne de vârf unor oameni dragi, am considerat că e timpul pentru...

...nelipsitele poze de grup, combinate acum cu entuziasmul atingerii vârfului! Am avut lângă noi încă 5 montaniarzi și am rugat pe unul din ei să ne facă hatârul de a ne prinde pe toți 10 în fotografie, căci mereu ieșea unul lipsă!

De la Vf. Pietrosu ( 2100 m) am continuat traseul spre Negoiul Unguresc (2081 m). Am avut un ritm de care sunt tare mândră! De multe ori sunt nemulțumită de modul în care merg pe munte, căci îmi impun să țin pasul într-un anumit fel și să respir regulat ca să nu fiu nevoită să fac pauze, nici măcar foartre scurte, dar de data aceasta am avut bucăți în care m-am surprins pe mine însămi: până la urmă totul ține de interior și de o limită fizică pe care trebuie să o tot împingi dincolo de locul unde se află ea! Oricum, e clar că se poate și mai bine! (ștrumfa Georgiana a ajuns a doua după mine!)

Cariera de sulf se deschidea în fața noastră și, după ce ne-am mai orientat pe hartă cam pe unde merge traseul spre stația meteo, am purces la coborâre. Am mers în față, m-am distanțat de grup, căci în octombrie, când am făcut prima dată această cărare, venisem la munte și cu un bagaj de griji în spate și am simțit nevoia să fiu din nou cu acel drum și să mă confrunt cu mine, cea de acum aproape un an. Dintotdeauna mi-am pus problema riscului: degeaba ai un spirit aventurier dacă nu îl călești prin experiențe și precauția sau limite prost asumate te tot fac să aplici amânarea în privința multor lucruri pe care le-ai putea face. Trebuie să riști, pentru că cea mai mare greșeală în viață este să nu riști nimic. Persoana care nu riscă nimic, nu face nimic, nu are nimic, este nimic. Poate să evite suferința, dar nu poate să învețe, să simtă, să se schimbe, să crească și să trăiască. Liber este cel care riscă. Pesimistul se plânge din cauza vântului, optimistul așteaptă să se schimbe, dar realistul își ajustează pânzele. (William Arthur Ward) - lecția la care revin cel mai des!

Bun! Încheiem pauza de filozofare prilejuită de întâlnirea cu muntele și revenim la traseul nostru! Deși dimineață George îi spusese ceva Alinei de o ploaie, pe care ea ar fi comandat-o, nu am crezut că se va întâmpla așa, căci șeful nostru de trib are nume de cod Vreme Senină. De data aceasta ni s-a pregătit o surpriză: o ploaie cu stropi mari și cu bobițe de gheață ne-a luat în primire în apropiere de stația meteo, un fel de descărcare electrică ne-a atins pe 7 dintre noi (nu credem că a fost trăsnet!) în timp ce s-a auzit o bubuitură de crăpat cerul în bucăți, ne-am udat bocancii și unii rucsaci timp de o oră și ceva cât a ținut ploaia! Eram demotivați, ne gândeam ce oribil avea să fie să punem cortul pe ploaie și la faptul că ar fi trebuit să insistăm la stația meteo să ne țină acolo cât dura udătura din cer!

Dar...încet, încet, s-a închis robinetul și un CURCUBEU DUBLU s-a deschis maaaaaaaaaaaare cât un cer răsfrânt! A fost ceva absolut demențial de frumos și cuvintele chiar nu au cum să descrie mai bine decât imaginea (poză mult mai clară se află în aparatul lui Adrian, dar va dura ceva vreme până va vedea lumina zilei)!

Curcubeul s-a întâmplat aproape de Refugiul Iezer, dar nu am putut intra să ne adăpostim acolo, pentru că erau două lacăte pe ușă. În schimb, după ce s-a potolit ploaia și am campat în apropiere, am luat lemne și benzină din rezerva refugiului, băieții au făcut un foc strașnic ca să ne uscăm bocancii și unele haine și, astfel, am avut parte de un alt moment demn de ținut minte, după 8 ore de mers!

Bocanci puși la uscat (mai toți miros a fum acuma!), foc trosnind, ceai de mentă fierbinte făcut de Ciprian și de George ca la o ceainărie, ronțăit de biscuiți, mâncat de la fiecare în parte, donat felii întregi de pâine celor cu felii fărâmate, împărtășit vești mari (Adrian a aflat atunci că a devenit unchi, sora lui născând un băiețel în timp ce el urca Vf. Pietrosu) și...țuică! Eu cu Georgiana ne-am încălzit lângă George ca la un calorifer, iar focul a fost de-a dreptul neplanificat și cu atât mai intens savurat de fiecare în parte și de toți la grămadă!

Nu am reușit să dorm în noaptea aceea decât foarte puțin. M-am sucit, m-am învârtit în toate pozițiile de somn pe care le cunosc, am inventat altele și nimic! Treceau orele și nu reușeam să adorm, efectiv nu se lipea somnul de mine! Pe la ora 2 a început să latre un câine și din cortul vecin se aude Alina panicată: George, latră un câine afară!, iar George: Lasă-l să latre! E clar că George nu s-a sinchist să iasă afară să vadă de ce latră câinele! Dimineață ne-am trezit la ora 6, am făcut rucsacii, am mâncat și am băut ceai, Diego/Patrocle (câinele care a lătrat noaptea!) a fost hrănit regește (inclusiv cu singuratica felie de kaiser al lui George!), Ciprian și-a revendicat papucii: George, nu ai văzut niște șlapi în picioare la tine? Sunt ai mei! și am încheiat totul cu poza de grup făcută pe un fundal generos de mare alpină!

Ploaia a început să se joace din nou cu noi, dar nu s-a pus pe fapte mari, ci doar ne-a mai hărțuit imediat ce am plecat de la locul de campare! Ziua a treia avea să fie extrem de solicitantă pentru mine și nu se punea problema de dificultate a traseului, căci nu era nimic greu: aveam de mers vreo 7 ore! Mi-am luat bocancii noi la munte și, ca orice pereche de încălțăminte care se respectă, m-au bătut de mi-au înroșit/paralizat 6 unghii, am făcut și două bășici generoase, iar toate astea mi-au sabotat ritmul în mod infernal! Fiecare pas era o durere scurtă și sâcâitoare! La un moment dat, după vreo 2 ore, efectiv am început să merg mai repede ca să amorțesc durerea și să pot rezista (îmi spuneam: Hai, Dănuța, că nu te scoate nimeni de aici decât tu, hai, dă-i bătăi!). Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva la munte până acuma și a fost un real test de rezistență pentru mine, sincer! Și Ioana, care a stat în ritmul meu cam jumătate din timp, ca să nu fiu singură în spate și să mă demoralizez, a fost de-a dreptul mană cerească pentru psihicul meu! Mulțam fain de tot, Ioana!

Traseul a însemnat să plecăm de la Bradu Ciont spre Șaua Voievodesei: jnepeniș și cariera de sulf! Am zis că în jurnal am să scriu doar Am mers. Cariera de sulf. pentru că doar mergeam și mergeam și ocoleam jnepeniș într-o interminabilă căutare de vârf. Schimbam perspectiva spre carieră, ca și cum obiectivul traseului era să o acoperim din cât mai multe unghiuri! A început să bată și vântul și să se lase răcoare, dar nu ne-a mai plouat!

După ce am ajuns pe Vf. Voievodesei (1825 m), am început să ne reintrăm în pielea de hliziți și am făcut poze..impare! Cum anume? Iată rețeta!

(se iau 3 colorate: Georgiana, Ioana și Alina)

(se adaugă doi colorați zburători: Irina și Adrian - facem 5!)

(se condimentează cu George și Ciprian - se ajunge la 7!)

(se închide pe capete cu Ana și Adrian - sunt 9!)

Am urcat pe Vf. Călimanul Cerbului (2013 m) mai pieptiș, căci George, auzind că mă plâng de monotonia drumului, a zis să îmi dea material divers de folosit. A urmat coborârea spre Gura Haitii, dar nu înainte de a face o poză dublă la culoarea roșie cu ștrumfa mea.

Ultima adăstare s-a întâmplat înainte de a intra în zona de jnepeniș de pe coborâre. Firul generos al ierbii ne-a șoptit să revenim și am plecat liniștiți, crezând că avem doar o oră și jumătate de mers, așa cum scria pe ultimul indicator! Urma o coborâre de zile mari, formată din mai multe surprize! Și mai mult de o oră de mers!

Desigur, blatul l-a reprezentat jnepenișul, de care nu am scăpat: etajul lui era etajul lui!

Crema a constituit-o drumul forestier prin pădurea de conifere: un deliciu de Nămoloasa cu apă care se scurgea de pe munte, cu picioarele mele care efectiv nu mai puteau de durere la unghii, cu o febră musculară ce începea să își ceară drepturile după 3 zile de mers câte 8-9 ore, cu parteneri de drum la fel de obosiți și de rupți de priveliștea drumului plin de aluviuni de pe munte. Fain, nu?

Cireașa de pe tort a fost râul Neagra! Când s-a terminat drumul forestier, am dat cu nasul în apa roșiatică și rapidă, pe care trebuia să o trecem ca să ajungem la șosea! M-am blocat: cum să trec apa aceea de munte? Nu știu să înot, e adâncă, ce mă fac? Dar 6 dintre noi erau deja pe partea cealaltă, deci...se putea! Mi-am scos bocancii și, cu ciorapii lungi în picioare, am trecut apa: ce senzație FANTASTICĂ să intri cu picioarele în apă atunci când simți că iei foc de durere și să te relaxezi instantaneu! Irina și Adrian au fost în spatele meu și George a îndeplinit rolul de paparazzo, atât pentru actori, cât și pentru spectatori!

Fluturi! Ludicii fluturi ne-au bucurat privirea cât am stat în Gura Haitii, dar trăgeau la George: parcă era omul cu fluturi din cartea lui Marquez, Un veac de singurătate! La un moment dat avea o escortă de 3 zburători, care se mișca vesel odată cu el!

Traseul nostru a început și s-a încheiat în Gura Haitii: bucla a fost acoperită cu succes și cu peripeții, noi eram frânți și visam la o baie lungă, la odihnă și un somn strașnic, încântați că a fost un tur de rezistență căruia i-am făcut față, că fuseseră provocări pe care le primisem și le depășisem, că ne fusese tare bine împreună!

Maxi-taxi ne-a dus din Gura Haitii în Vatra Dornei Băi, am ajuns cu 7 minute înainte de a veni trenul, suficient timp pentru băieți să cumpere de mâncare din gară, iar noi, fetele, să ne luăm o înghețată delicioasă! Pe tren am locuit mai mult pe hol, căci era o atmosferă sufocantă în compartimente, dar nu am stat degeaba: cum să facem asta? Alina și Georgiana s-au împrietenit cu vântul ce alerga de nebun pe lângă tren...

...eu cu George (și nu doar noi!) am încălcat în cunoștință de cauză regula de a nu se consuma băuturi alcoolice în tren, dar a fost așa rece și bună berea aceea că nu o puteam refuza, efectiv era strigător la cer să facem o asemenea nedreptate berii...

...ultima serie de poze cu participanți în creștere: de la 3 (Georgiana, George și Alina), la 4 (cu Irina), la 7 (cu Adrian în dublu exemplar și Ana)! Băieții au preferat varianta dezbrăcat la picioare sau în șosete prin tren, după cum se poate observa cu ochiul liber!

Tura noastră s-a încheiat cu zâmbet și oboseală, pe care oricând am repeta-o pentru a avea parte de un asemenea timp, căci ea trece în cele din urmă, dar zâmbetul rămâne. Un fluture se rătăcise în tren și zbura liniștit pe la geam, exact când vorbeam de următoarea plecare de acasă, în condițiile în care nici nu ajunsesem încă la ea. Cum era cu drumul și călătorul? Da, le stă bine împreună!