Neastâmpăr. Aș putea sintetiza prin acest cuvânt o stare care bântuie de ceva timp zona cinefililor. S-ar putea agăța și nevoia vie de schimbat pereții strâmți în care ne desfășurăm rutinier viața, căci: "M-a apucat un dor de frunze, în suflet și peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt și că e ceață. Cine o găsește primul, o să aibă noroc în viață...Știam că pământul acesta e atât de gras, încât prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mișca mereu, singuri ori în perechi, s-ar pomeni cu mușchi și licheni pe frunte și pe urechi." (Unde fugim de acasă? - de Marin Sorescu).
(Irina, Ioana, Adrian, Octavian - BOSSS, Eliza, Ciprian, Raluca, George și Daniela)
Ave, Octavianus! Voi purcede la povestit de la inițiatorul turei: ne-a fost șef până peste poate, în stilul lui caracteristic și eficient, cu 3 mail-uri de logistică destul de consistentă, cu lectură obligatorie și lectură opțională despre trasee și echipament, astfel încât să avem toate condițiile să fim informați până în dinți pentru incursiunea montană. Deviza de căpătâi: Be prepared! Până la urmă, Octav e un geograf care (se) respectă: trebuie să știi unde te duci, ce faci, ce te așteaptă, unde stai, peste ce obstacole e posibil să dai, iar oamenii care se lasă pe mâna lui trebuie să asculte. Lecția asta am învățat-o toți bine! Nu-i așa, șefu?
Am plecat 8 cinefili (consacratul număr 8!) din Iași sâmbătă dimineața, la 6.10, cu acceleratul de Timișoara până la Vatra-Dornei (45 lei/bilet întreg) și am luat-o din Suceava pe Eliza. Am tras bilețelele pentru jocul Prietenul secret..., propus de Octavian: se scriu numele persoanelor pe un bilet, se amestecă, fiecare trage câte un bilet și va fi prietenul/a din umbră al persoanei extrase. Tura a fost plină de gesturi frumoase, surprize și orice ajutor era suspectat de prietenie secretă. S-a jucat însă și la derută: prietenie cu mai mulți deodată (așa am avut eu parte de rucsac dus de Octavian în prima zi!)!
Ajunși în Vatra Dornei pe la ora 11, ne-am luat un rucsăcel cu mâncare, apă și pelerină de ploaie, cei care veniserăm lejer pe tren ne-am schimbat în bocanci de munte sau în haine mai subțiri, am lăsat rucsacii la bagaje (5 lei/bagaj)...
...am adunat banii pentru fondul de rulment comun, ne-am mai vorbit de una alta, am făcut poza de grup (logic!), după care ne-am întins la traseu, trecând pe lângă cofetăria Bristena din centru, unde aveam să revenim peste câteva ore. Ne-am oprit la intersecția cu Motelul Runc pentru ca Adrian și Octavian să vadă pe unde ar trebui să o luăm ca să ieșim din oraș spre munte și...
...am început urcarea spre Vârful Oușoru (1639 m - munții Suhard) pe bandă albastră. Ritm vioi, veselie, vreme primitoare! Se anunțaseră câteva averse după-amiază și știam acest lucru din surse incontestabile! Ele nu bănuiau însă că noi îl avem pe "sperietorul de vreme afurisită" - George - care, atunci când vine în ture, își pune în buzunar timpul frumos. Pe lângă brișcă, desigur! Octavian cu "fluieraș de fag/, mult zice cu drag,/ fluieraș de os,/ mult zice duios,/ fluieraș de soc,/ mult zice cu foc" ne avertiza militărește și prietenește să mărim pasul căci ne așteptau vreo 5-6 ore de mers și nu ne puteam întinde la taclale pe tot traseul. Dacă ne pricopseam cu vreo ploaie?
Drumul ne-a oferit un moment neașteptat de sălbăticie îmblânzită. Pe mine m-au impresionat teribil caii ieșiți în cale și, cum îmi place Nichita Stănescu, imediat mi-a răsărit în minte ce spunea el în poezia Marele cal:
"...Zăpada, când smulge din nara
copacilor ultima taină de verde,
desigur, o paşte un cal...
...trup al meu nestatornic, hai
să călărim împreună pe-un cal
pe care-l vom învăţa să necheze întruna
şi să salte mereu pe două potcoave."
Am revenit la sălbăticiile noastre și...am făcut o pauză de poză și de o gură de apă, după care Octavian ne-a grăbit să nu pierdem vremea căci adăstarea o fi bună, dar nu e eficientă la munte. Ne-am întâlnit cu montaniarzi de la Facultatea de Geografie care coborau de pe munte și am făcut o scurtă luare la ochi, după care am intrat pe o porțiune cam...
...deprimantă! Spun asta din cauza defrișărilor și a resturilor de lemn uitate pe drum, a brazilor subțiratici și părăsiți, crescând în plină lumină, fără desișul fraților deja doborâți. Bucata asta nu m-a încântat: prea mult om prezent, ca o cicatrice pe care natura nu are cum să o acopere. Tot așa am simțit și anul trecut, în februarie, când am fost în Giumalău și am văzut partea de exploatare forestieră care făcuse ravagii în zona de la baza muntelui.
După acest sector, a urmat altul având trei capete: paralel (nu cruce!) - Ioana și Octavian, sării gardul pe la colț - Ciprian și Primola - George și restul grupului. Toate au fost scurte pauze de antrenament ca să avem randament maxim atunci când aveam să ne oprim pentru prânzul din rucsacii noștri. Nelipsitul condiment: cântecele săltărețe (sau de inimă albastră!) cântate de George, care și-a găsit parteneră în Eliza, surprinzător de bine cunoscătoare de versuri, nu doar de refrene ca mine. Dar-ar naiba dragoste în tine a fost șlagărul urcatului, căci la coborât aveam să ne extindem repertoriul!
În atenția celor care citesc și ajung până aici - în ciuda evidențelor înregistrate prin poze nu am făcut doar pauze pe munte, nu am mers doar pentru mâncat și opriri dese! Repet - nu doar pentru asta! Doar că erau așa faine opririle când stăteam cu toții că nu mă pot abține să nu aglomerez povestirea mea cu dovezi din direcția aceasta. Până la urmă așa apuci să prinzi o ploaie de semințe de roșii (cea din cer ne ocolea căci George era în legătură directă cu norii supărați și îi ținea departe), să deguști ton cu legume mexicane (fapt devenit deja tradiție culinară la munte!) sau să vezi cum se dezbracă o portocală în 2 timpi și trei mișcări (mi-am mai adus aminte de un fragment ludic, de la Emil Brumaru: Amnezie - Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adînc/ Peste care îngeri plîng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plopi/ Se întîmplă să uiţi totul...). Toate acestea se cer savurate, nu pot trece peste ele repede-repede!
După ce am terminat cu partea de mâncare, câțiva stropi de ploaie ne-au speriat și ne-am pus repede parazăpezile și pelerinele ca să nu fim prinși cu garda jos. Doar că a fost o amenințare falsă și în 10 minute aveam să ne eliberăm de pelerinele foșnitoare și să ne reluăm ținuta de mers de dinainte. Bine e să mergi fără un milion de haine pe tine, liber și cu vântul adiind pe lângă ureche, cu o mână de oameni faini și cu muntele sub pași, hlizindu-te sau discutând una, alta! Chiar ne-am legat de filmul românesc și de faptul că e cam văduvit de dive de genul Sophia Loren, că suntem cam "provinciali" în zona asta, dar cred că sunt discutabile determinismele (contextul), nu efectele. Vorba englezului: food for thought!
Ieșind treptat din pădure, am ajuns la opintirea urcușului spre vârf, am fost puși în temă cu împrejurimile reflectate în hartă și ne-am întins picioarele la urcat, căci avea să scoată ceva suflet din noi. Am cam banalizat Vf. Oușoru atunci când am auzit cât e de înalt, dar să ajungi pe el necesită oleacă de efort, mai ales că am luat-o cam drept, am tăiat curbele de nivel.
Relaxarea de la jumătatea traseului ne-a lăsat să vedem deschiderea spre munți, Raluca s-a achitat de cele 20 de minute de masaj la George, căci avea gâtul înțepenit de la Iași, Octavian a început să fie extrem de prietenos și cu Ciprian și mi-am zis că deja am concurență la prietenie secretă, eu cu Adrian am luat-o înainte și ne-am regrupat prin pădure, dar, la urcușul prin zăpadă și brândușe, ne-am întins pe tot drumul. Jocuri și efort - ingredientele esențiale!
Locul lui Bogdan din Ciucaș a fost luat de Ioana - "we are the champions"! - chiar dacă a ajuns a patra, după Octavian, Adrian, după mine și George. Gestul victoriei doar la ea l-am văzut și l-am și pozat, așa că noi ceilalți nu ne punem la socoteală! Se vedeau o groază de munți de pe vârf - dacă ar scrie Octavian jurnalul ar da o groază de detalii tehnice și geografice, dar eu nu le țin minte pe toate, doar că munții Rodnei mi-au furat privirile așa cum s-a întâmplat în octombrie în Călimani, de pe Pietrosul. Ploaia de la orizont a făcut rotocoale și nu s-a atins de noi, probabil din cauză că erau atâtea jocuri logice la dezbătut încât ne-a asigurat atmosferă pentru ele. Bomboanele Irinei au fost deliciul șederii pe vârf!
Ne-am orientat pe unde coborâm, prin Dorna Cândrenilor, pentru a face bucla toată. Adrian o luat-o înainte ca să descâlcească traseul, iar noi am dat de zăpadă, ne-am aventurat pe traseu nemarcat, printre brazi și porțiuni serioase de alb netopit. În cele din urmă, ne-am întoars la săracul Adrian care striga după noi de zor și am coborât pe traseul marcat, căci ar fi fost interesant prin pădurea de brazi, dar ne-am fi zgâriat și udat la greu.
Ne apucăm iar de cântat - Mă dusei să trec la Olt și Vreau o minune - ca să marcăm cât de bine ne simțim, chiar dacă ploaia vine și ne botează 5 minute cât să ne bucurăm că nu ne-am luat degeaba pelerinele cu noi. Pozele de grup sunt obligatorii (a se aprecia sugestia de triunghi roșu!), dar și detaliile din aer și de pe pământ - primăvara timidă din Ciucaș și de pe Ceahlău pare oleacă mai înfiptă în Suhard, nu chiar hotărâtă până la capăt, dar a câștigat puțin mai mult teritoriu în fața zăpezii.
Mi-au plăcut peisajele de la coborâre. Și lumina, când supărată, când cu perdele, când răsfrântă, când altoită pe verde. Un adevărat deliciu vizual, nu în intensitate, ci în armonie!
Am ieșit în spatele gospodăriilor, Adrian și Octavian au cerut voie să trecem prin curtea omului ce ridica lemne în grădină și, după ce am sărit gardurile, am traversat o pajiște discutând dacă ne-am putea schimba viața total pe ritmurile de acolo și am ieșit la stradă. Bafta noastră: am dat nas în nas cu un maxi-taxi de Vatra Dornei și nu am avut deloc timpi morți de așteptat!
În Vatra Dornei băieții-Hercule au mers să recupereze rucsacii de la bagaje și au venit la cofetărie unde îi așteptam noi, fetele. Bristena are prăjituri foarte bune, arată superb (gusturile cinefile lasă de dorit!) și servirea este impecabilă. Unii am savurat prăjitura, alții mai puțin, căci era prea mult dulce după efort, dar sucul de mere a plăcut la toată lumea din câte am văzut.
Ținta următoare, după ce ne-am ciocnit de Oul din centru (Ciprian în plin contact, echipat exemplar), a fost Zugreni. Taximetriștii de la gară au profitat cât au putut de pe urma situației noastre, căci nu mai aveam cu ce ajunge până acolo și am dat cam 9 lei de om să fim duși 18 km. Situația s-a răsturnat a doua zi când am revenit în Vatra cu muuult mai puțini bani, aduși de mașina băiatului gazdei noastre de la Zugreni. Ne-am luat camerele în primire (30 lei/persoană) și am mers la masă, unii luându-și ciorbă de pasăre, alții pui Chimichanga. Nu te pui cu cine te încurci!
Distracția până târziu după miezul nopții nu a fost în camera 24 (ca în Apuseni), ci în 48 (24x2), în camera mea și a Irinei. Deja devine tradiție să fiu gazdă nocturnă în turele montane, căci în Ciucaș s-a întâmplat la fel, ceea ce e foarte bine! Octavian a avut ouă de ciocolată tari ca piatra (dar franțuzești!) pentru noi și jocurile cu da/nu făcute cu Raluca și Irina au fost de-a dreptul culmi ale râsului. Ne dureau fălcile de la atâta hlizeală, încât credeam că o să pocnim de-a dreptul!
A doua zi dimineață - trezirea la 7 - cu soneria de la telefonul propriu, dar și cu cea de la telefonul băieților, căci tulnicul fusese uitat acasă. Ceață, clar-obscur, misterioasă dimineață! Eliza nu a putut merge cu noi și ne-a părut tare rău, rămânând până la urmă tot 8 omuleți pentru traseul spre Pietrosul Bistriței. Se anunța un drum destul de solicitant, notat cu dificultate mare, pieptiș de la bun început și cu o provocare încă de la intrare!
Barajul! Un vuiet ce te fura se auzea de la apa furioasă și am trecut unul câte unul, care mai hlizit, care mai speriat, care mai îndrăzneț, dar toți cu ochii în patru la fiecare pas.
Într-adevăr! Traseul spre vârful Oușoru făcut cu o zi înainte era muuuult mai simplu decât acesta, căci am urcat întruna doar în piept, pe creastă am dat de zăpadă și de porțiuni cu gheață, dar mi-a plăcut la nebunie. Am simțit mai mult muntele decât cu o zi înainte, poate pentru că efortul depus te face să simți că nu ai de-a face cu un deal oarecare, ci cu un pietros. Și acesta era mult mai pietros decât Oușoru! Au fost plasați și timpi pentru pauze, dar mai puțini decât fuseseră sâmbătă: a fost loc și de o ciocolată caldă (chiar fierbinte!) de la termos, de gesturi din zona de prietenie secretă, de jocuri de ghicit cuvântul la care se gândea cineva, de ascultat liniștea și privit sălbăticia din jur.
Deschiderea de pe creastă este impresionantă: Giumalăul, Rarăul, Călimanii se oferă toți vederii și eram tare mândră că puteam spune - Am fost acolo! Și acolo! A fost oleacă de cocoț pe stâncile din apropierea vârfului, dar și-au făcut locul și pozele cu explicațiile geografice. Am avut două porțiuni unde am rămas între fruntași și cei din spate, așa că am mers singură: prima dată a fost interesant căci ești cu pădurea și parcă îți auzi toate gândurile, asculți liniștea, dar a doua oară m-am simțit copleșită, voiam să ies la oameni, nu e pentru mine mersul acesta hoinar-solitar la munte. Prefer împărtășirea, prezența altcuiva în preajmă, nu doar eu și natura, căci ți se sublimează starea aceea de uitat, de rătăcit și parcă e prea mult de dus pe un drum care deja te solicită. Curios ce înseamnă până la urmă subiectivitatea umană - aceleași locuri cu rezonanțe diferite în noi!
Urcăm, urcăm spre vârf, trecem printre pietre și suntem atenți la marginile de stânci, zburăm sau ne ținem în palmă ca un Gulliver ajuns în Liliput, gată să poarte în buzunarul lui toată populația insulei. Voia asta bună a celorlați, ideea de drum făcut împreună cred că sunt unele din lucrurile esențiale care mă fac să îmi placă atât de mult ce scoate muntele din om și omul din el însuși la munte. Nu e mers în dorul lelii, nu e derivă sau bifat vârfuri sau, mai bine zis, nu e doar atât! Este mult mai mult și fiecare dintre noi sigur își definește acest "mai mult" în modul lui, dar sunt sigură că el există, fie pe moment, fie după ce revii acasă.
La facultate studiasem o temă legată de Mircea Eliade care punea problema de spații calitative și spații cantitative - cele care mișcă o insulă în tine sau se lipesc peninsular de continente sunt cu siguranță din prima categorie, celelalte doar sunt îndosariate de memoria noastră în zona Am fost și la...Poate partea asta umană scoasă atât de mult la suprafață la munte e alt motiv care mă determină să caut reveniri la ceea ce îi încurajează prezența.
La facultate studiasem o temă legată de Mircea Eliade care punea problema de spații calitative și spații cantitative - cele care mișcă o insulă în tine sau se lipesc peninsular de continente sunt cu siguranță din prima categorie, celelalte doar sunt îndosariate de memoria noastră în zona Am fost și la...Poate partea asta umană scoasă atât de mult la suprafață la munte e alt motiv care mă determină să caut reveniri la ceea ce îi încurajează prezența.
De pe vârf și lumea pare oleacă schimbată la față. Într-adevăr, Carpații Orientali nu sunt spectaculoși precum Făgăraș, Rodnei sau Retezat, dar au o blândețe specifică lor, unii sunt ca niște spasme ale pământului (Călimanii i-am văzut așa), alții parcă ar fi cumințenia lui (Rarăul prin excelență din punctul meu de vedere). Oricum e interesant de cunoscut și de comparat!
Mai zburăm căci ne place cu capul în nori, avem măsuri potrivite, ne apropiem de vârf agale, după vreo 5 ore de mers și...
...aflăm că suntem pe Vârful Pogolin (1748 m), căci cel din spatele lui era Pietrosul Bistriței. Mai aveam nevoie de o oră și jumătate pentru urcat și coborât și riscam să nu mai ajungem la timp la Zugreni și de acolo la tren și acasă. Așa că am luat masa lângă crucea de pe vârf, ne-am întristat pentru poză, Ciprian a rămas profund marcat de faptul că nu am reușit să urcăm Pietrosul (dar sperăm să își revină încetul cu încetul!) și ne-am îndreptat spre coborât.
Ioana și Irina și-au luat rămas-bun de la vârf cu un surâs de frumos a fost până aici și am apucat anevoiosul drum de întoarcere. A avut un farmec aparte coborârea (mie oricum îmi place mai mult decât urcarea, chiar dacă e solicitantă, mai ales în genunchi!), căci am vorbit vrute și nevrute într-un firesc ce mustește a mai multe și ne-am trezit pe nesimțite la baraj.
Adrian, Octavian și eu am prins viteză să ne aranjăm lucrurile pentru întoarcere, căci ajunseserăm primii și am profitat de avans. Eliza ne aștepta răbdătoare, cu doruri de noi: stătuse ziua întreagă singurică! Nu după mult timp au venit și ceilalți și am strâns rândurile pentru poza de grup din final, ura și la gară! O ploaie repezită a udat mașina pe drum, dar în Vatra Dornei nici strop de apă - a ținut cu noi norocul până în capătul capătului. Drumul spre Iași a fost plin de jocuri, dar nu am avut starea necesară pentru ele, căci am dormit o oră și ceva și apoi starea de după munte, legănarea faină de tras concluzii și de prelungit minuni, m-a luat pe sus și nu am avut răbdarea necesară pentru joc. Ceilalți însă s-au distrat de minune și am râs și eu cu ei!
Prietena mea secretă a fost Raluca. Mi-am dat seama de lucrul acesta când mi-a dat un trandafiraș din con de brad la o pauză în timpul urcării pe Vârful Pogolin: frumos gest! Ne-am făcut poze, ne-am pândit noi pe traseu și mi s-a părut mie că ea trebuie să fie și am avut dreptate! Și-a făcut din plin treaba de prietenă secretă, jos pălăria!
Am să închei jurnalul făcut din impresii și din multă trăire, căci altfel nu pot (de fapt, aș putea!) și nu vreau să scriu (mai degrabă nu vreau!), cu oamenii-zâmbet! Știu că am vorbit de ei în Apuseni, dar i-am regăsit și în ieșirea aceasta (și în Hășmaș și Ciucaș), fapt care nu poate decât să mă încânte. Poate doar hlizeala și timpul frumos rămân după aceste ieșiri, poate doar amintirea unei bucle de timp altfel se întipărește pe retină, poate unele legături sunt doar pasagere și nu vor construi prea multe etaje, poate e multă vânare de vânt, dar cred că alegem ce să facem cu toate acestea și ce să fie ele pentru noi. Cred că să trăiești efectiv ce îți iese la orizont, să trăiești cât mai intens, să îți înfrângi temerile și piedicile trecute ar fi destul pentru o viață frumoasă de om și mă bucur să văd că oamenii-zâmbet fac asta. Fără tone inutile de cuvinte, ci cu buzunare de fapte, cu pași în față! Munte, filme, clătite, maratoane, vise conjugate strâng rândurile între noi și ne fac oleacă mai senini și mai ștrengari. Nu așa ar trebui să arătăm?
Am să închei jurnalul făcut din impresii și din multă trăire, căci altfel nu pot (de fapt, aș putea!) și nu vreau să scriu (mai degrabă nu vreau!), cu oamenii-zâmbet! Știu că am vorbit de ei în Apuseni, dar i-am regăsit și în ieșirea aceasta (și în Hășmaș și Ciucaș), fapt care nu poate decât să mă încânte. Poate doar hlizeala și timpul frumos rămân după aceste ieșiri, poate doar amintirea unei bucle de timp altfel se întipărește pe retină, poate unele legături sunt doar pasagere și nu vor construi prea multe etaje, poate e multă vânare de vânt, dar cred că alegem ce să facem cu toate acestea și ce să fie ele pentru noi. Cred că să trăiești efectiv ce îți iese la orizont, să trăiești cât mai intens, să îți înfrângi temerile și piedicile trecute ar fi destul pentru o viață frumoasă de om și mă bucur să văd că oamenii-zâmbet fac asta. Fără tone inutile de cuvinte, ci cu buzunare de fapte, cu pași în față! Munte, filme, clătite, maratoane, vise conjugate strâng rândurile între noi și ne fac oleacă mai senini și mai ștrengari. Nu așa ar trebui să arătăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu