27-29 mai 2011 - doruri de același munte - revenire în Ceahlău pe alte cărări

...Căci și muntele că-i munte,

încă are doruri multe...

Dacă ar fi să personific Ceahlăul, cred că ar grăi cam așa:

V-am chemat să vă redeștept dorurile. Sau poate ați venit voi să mi le redeșteptați, căci tare dragi îmi sunt pașii de om oleacă sălbăticiți, dacă vin, stau oleacă și-apoi pleacă.

Se cam înțelege cât mi-e de drag, deși am mers a 6-a oară în el - puțin față de recordurile altora din jurul meu, mult față de începătorii care ne-au însoțit, dar se știe prea bine că nu contează de câte ori, ci cum mergi la munte! Am avut perioade când am banalizat Ceahlăul, căci îl puneam în comparații nu tocmai pertinente, în loc să mă raportez doar la el! Lucrurile s-au mai schimbat între timp, iar în jurnalul acesta de drumeție montană am să fiu (iar!) cu entuziasmul la cote maxime (exact cum trădează și poza!): se va vedea că sunt perfect motivată! Voi porni de la cele 11 meandre care s-au revărsat în râul mare:

(eu, Daniela - într-o cuprindere de lume înaltă)

(Adrian - savurând din plin una din specialitățile culinare

în genul tonului cu legume mexicane din Hășmaș)

(Alina - toată un zâmbet -

Scufița Roșie cu ciuperci nepereche la ureche)

(Cătălin a rezistat la turul de forță
și cred că acum apreciază mai tare odihna)

(Ramona - una din ștrumfele norocoase să cunoască muntele devreme)

(Monica sau gingășia din flori și din privire)

(Georgiana - ștrumfa aflată la celălalt braț de noroc încăpător)

(George - "șeful" - organizatorul turei -

"roșu ca focul să îi surâdă din plin norocul" - se vede ne-am adunat mulți norocoși!)

(Ioana - buburuze, veselie și sensibilitate)

(Stan - fără îndoială om de munte țintind departe)

(Octavian - orizontul nu pare suficient de aproape)

(11 omuleți cu ambiții mari și voie bună pe scările de la Cabana Dochia)

Să o luăm cu începutul, după ce i-am enumerat pe cei implicați!

Deși inițial era propusă o tură la Tulnici în munții Vrancei, interesul a fost scăzut și a mai apărut o disensiune internă, fapte care ne-au determinat să ne reorientăm. George a propus Ceahlăul cu niște trasee inedite pentru majoritatea dintre noi, așa că vineri, pe 27 mai, după-amiază, eram la autogara de la Vama Veche pentru a lua microbuzul spre Durău. Confirmarea participării a fost literă de lege conform organizării lui George, în al cărui mail de informare era clar specificat: "dacă dă mașina peste voi, arde casa sau se mută firma, anunțați mâine înainte de ora 17:00 sau veți plăti călătoria până la Durău." Ne-am strâns 12 doritori, dar, în ultima clipă, Ciprian a trebuit să coboare: intervenise o problemă ce îi necesita prezența și ne-am întristat că i s-a întâmplat una ca asta.

Ajunși în Durău la 21.30, ne-am echipat cu frontale, bocanci, rucsaci, apă, răbdare și am plecat pe munte la începutul nopții. DA! Aveam să facem traseul până la Cabana Dochia la lumina frontalei sau/și a lanternelor, într-un bunget care ne-a dezvelit Calea Lactee și sute de stele pe care în oraș nu ai cum să le vezi. A fost o minunăție de drum: ne-am panicat când am plecat de la Fântânele din cauza unui zgomot ciudat făcut de un animal (sau o mașină?) și am crezut că poate fi vreun urs, Alina a început să cânte Andri Popa și să ne strângă compacți, m-am supărat la un moment dat pe băieți căci mergeau în față și nu era nici unul în spate cu noi, dar mi-a trecut după ce aproape de Panaghia am ascultat la telefonul lui George Strangers in the night. Măiculiță, Frank Sinatra la peste 1000 de metri, în jurul orei 1 cu o cuvertură de stele deasupra: mai pot spune ceva? Nu ai cum să ții supărarea! Se evaporă!

În plan aveam ora 2 ca moment de a ajunge la Cabana Dochia: ne-a ieșit din plin! Ne-am cazat în camera 10, cu 15 paturi și fără ferestre (20 de lei/noapte) și ne-am pregătit de somn, iar eu de trezit pentru răsărit, căci aveam să îmi încep ziua dis-de-dimineață în creierii muntelui. Cu Alina, Ioana și George am ieșit la 5.30 și am prins sfârșitul spectacolului de lumină: nu ne-am întristat căci mai aveam o șansă și nu aveam să o ratăm!

Au urmat trezirea și pregătirea pentru lunga, călduroasa și tentanta zi de sâmbătă! Mi-au plăcut atât de mult momentele de mâncat împreună, îngrămădiți cu ceaiul sau mâncarea, așteptând ciorbele, cartofii prăjiți sau mămăliguța cu brânză și smântână, scoțând vreun croissant sau înfulecând vreo conservă, tăind un măr sau încercând a scăpa de o bomboană cu ghimbir. Nici nu mai specific: râs cât încape!

Pe la ora 10 am plecat într-un traseu de 6-7 ore numit de George - Poienile Ceahlăului: Dochia - Piatra Lăcrimată - Curmătura Stănilelor - Poiana Stănilelor - Poiana Văratec - Poiana Maicilor - Clăile lui Miron - Ocolașul Mic - Brâna Ocolașului Mare - Șaua "La Pălărie" - Piatra Lăcrimată - Dochia.

Dacă pentru mine traseul acesta a fost o premieră, pentru cele două ștrumfe, care s-au lăsat (și au fost lăsate!) pe mâna mea și a celorlalți, muntele a fost de-a dreptul fenomenal și o premieră absolută, din toate punctele de vedere: traseu, cazare, mers, cățărat, jnepeniș, atmosferă, transpirație, glucoză, pauze, mușchi puși la muncă. După cum mă așteptam, le-a plăcut enorm (sper să nu mă înșel!) și am fost impresionat de rezistența lor, de faptul că nu s-au plâns, au fost disciplinate, s-au integrat ușor în grup, chiar dacă mergeam noi cam întinși pe munte. Așa da!

După ce ne-am cățărat pe Piatra Lăcrimată și ne-am pozat în plin soare, am intrat în traseul propriu-zis, trecând pe lângă Gardul Stănilelor și ajungând în Șaua La Pălărie, de unde se deschidea altă față a Ceahlăului, impresionantă în modul ei, diferită de cealaltă parte, cea cu Toaca. Prin ce anume? Mie mi s-a părut mai sălbatică, poate din cauza faptului că aceea este mai circulată, mai toți știu de ea, pe când aceasta este lăsată pe planul secund între prioritățile celor care își îndreaptă pașii pe cărările acestui munte. La gențiane nu se putea să nu poposesc pentru o poză cu Alina: efectiv nu se putea!

Am început să ne îndreptăm pe un drum forestier spre Poiana Maicilor și să se deschidă perspectiva cu pădure, cai, oameni răzleți, soare și...noi. A fost un bun prilej de abordat direct planificarea unui pietros tare dorit de inima mea de când am început să bat cărări de munte și...aproape că am reușit: mai am oleac de pitrocit și iese ghemul pentru împletitură!

Un bine-meritat popas la firul ierbii! Cu oleacă de somn de bondar, cu oleacă de lene lăsată pe pleoape, cu oleacă de nepăsare pentru toate care se îngrămădesc în mintea noastră, cu oleacă de zâmbet pentru starea de bine în care eram scufundați, undeva pe o coastă de munte, prin Ceahlău. Cum bine spunea o poezie de Oana Coldea pe care am abordat-o azi la școală cu ștrumfii:

"De m-aș trezi într-o zi

Și lumea ar fi capul în jos

Și aș pluti printre nori

N-ar fi doar visare, ci pură-ntâmplare.

.............................................................

Întrebați-vă-n somn, de nu cumva oare

Și-a noastră lume-n picioare

Ca și o cămașă luată în grabă pe dos

N-o fi și ea tot cu capul în jos?"

Cocoțați pe gard sau sprijiniți de băț, gata de zbor sau vigilenți - fiecare și-a regăsit starea și a lăsat-o să își facă de cap într-un...soare, soare, cât de mult soare se poate! Am fost abordați de un nene de la Parcul Național (sau era un pădurar?), care ne-a luat puțin la ocărât (se supărase degeaba și era ironic fără să știe dacă îi merităm ironiile), dar, văzând că nu e cazul să fie așa dur cu noi (i-am arătat și biletele pe care le-am plătit ca să intrăm în Ceahlău), s-a îmbunat și ne-a spus povești despre toponimia locală. Ne-a făcut chiar și poza de grup!

Am apucat un off-road, traseu nemarcat, prin pădure, ne-am mai zgâriat, dar a fost interesant. Am descâlcit drumul și am regăsit cărarea noastră, înaintând cu încredere către Poiana Văratec, unde am mai făcut un popas, căci efectiv nu poți trece repede prin zonele acelea. Te invită să le savurezi de la înălțimea firului de iarbă, chiar dacă, recunosc, nu am destul astâmpăr și mă mișc mult. De data asta am observat și eu norii de diferite forme și am lâncezit sub cerul albastru!

Ce a urmat? Poiana Maicilor și traseul care ne-a dus la Clăile lui Miron: frumos drum, tare frumos! Pieptiș, dar cu un farmec aparte: fetele au primit și flori la un punct de pauză - ce mai, băieții noștri știu ei ce știu!

Clăile lui Miron - nu mă așteptam la așa ceva în Ceahlău, căci coloșii aceștia de piatră seamănă cu Hășmaș-ul. Am urcat pe una din clăi, am luat prânzul: ne-am obișnuit să mâncăm la înâlțime, doar pe vârfuri. Nu ne-am înțeles foarte bine intențiile și băieții au coborât după rucsacii lăsați la bază sub paza lui Cătălin, dar s-a trecut repede peste scurtcircuit: era timpul mesei când se face troc de bunătăți, stăm împreună și este o buclă de timp fain de tot - atât în timpul mesei, cât și după, la siestă!

Dacă omuleții tot mai stăteau la bronzat, Adrian m-a dus să văd o priveliște mai dintr-o parte, cu o altfel de deschidere asupra clăilor și a celor două vârfuri: Toaca și Ocolașul Mare. Ioana și George ne-au urmat și am avut o sesiune foto cu muntele că era un decor mai mult decât îmbietor! Poza de grup obligatorie a urmat înainte de a coborî spre Ocolașul Mic, iar Ramona și-a împărțit bomboanele doritorilor cu viteza luminii!

Ne-am îndreptat spre Ocolașul Mic! Cald mai e să mergi pe pajiște sub soare, la munte! Pe toți ne-a prins nenea luminos și ne-am ales cu urme de bună purtare: pe frunte, pe mâini, pe picioare, la încheietură, cu roșeeeală în obraji și cu mâini înmănușate în bronz. Nu conta: bine că eram la munte!

Între Ocolașul Mic și Brâna Ocolașului Mare am avut de trecut printr-o porțiune de jnepeniș: încăpățânat arbust! Am mers în multe moduri la munte, dar în genunchi a fost o premieră! Și nu doar pentru mine! Efectiv nu aveai cum să te bați cu crengile care îți biciuiau picioarele (săracele picioarele mele cu vânătăi de la bicicletă, urzicate prin poiana Maicilor și zgâriate în jnepeniș!). Altceva ce au de făcut?

Brâna Ocolașului Mare ne-a plăcut din plin, cu pereții ei netezi! Cireașa de pe tort a fost cățăratul pe Jgheabul Oilor, o porțiune care m-a încântat până peste poate. Semăna cu bucata pe care am făcut-o în Ciucaș, pe Tigăile Mari, dar avea și zone cu pietre, nu doar cu iarbă. În afară de Cătălin, toată lumea a ajuns sus, pe vârf, inclusiv ștrumfele! Am riscat lăsându-le să se aventureze și ele, dar uite că s-a meritat: au făcut față și au mai adunat o experiență din cele cum doar muntele poate oferi. Mi-a părut atât de bine că Alina și Ioana au urcat de data asta, căci în Ciucaș nu s-au lăsat tentate până la capăt! Brava fetele!

Pe vârf, bine-meritata adăstare, urmată de voie bună la marginea înaltului! Cum altfel?

Coborârea a fost palpitantă și ne-a dat o stare de bine și de reușită extraordinară! Era aproape ora 18 și încă aveam chef de bălăurit, dar mai era o buclă de făcut pentru a încheia traseul-lasou din ziua aceea!

...iar pe drum ne-a ieșit în cale un petec de zăpadă, bun prilej de aduceri-aminte ale iernii, de bulgărit și râs hibernal. Cam stingheră zăpadă în atâta verdeață, dar plăcută la vedere: până la urmă primăvara a măturat iarna acasă! Desigur, până data viitoare!

La Dochia am luat câte o bere rece imediat ce am ajuns înfierbântați de la efort și de la soare. Am zis noi că mergem să facem duș (da, la Dochia este un duș!), dar am comandat mâncare și ne-am pus pe vorbă și pe râsete și pe poze cu mâncarea în gură (specialitatea mea!), la care am fost sabotată că aproape a refuzat cartoful să urmeze calea stomacului în mod lin. Lumina de apus se profila la orizont și noi ne simțeam biiiine! Seara a fost meciul Manchester-Barcelona și s-au făcut pariuri: 8 dintre noi am pariat pe spanioli, iar doi (Adrian și Cătălin) pe englezi, dar am avut noi câștig de cauză! Și, chiar dacă unii nu folosesc nicio cremă în mod frecvent, la munte au cedat presiunii și au primit o mostră pe fața roșie!

RĂSĂRITUL! A doua zi ne-am trezit la 5 fără 10 aproape toți, în afară de Cătălin (care s-a ridicat din pat și mi-a spus să nu îl trezesc pentru că el nu iese) și Adrian (care s-a întors pe partea cealaltă și mi-a zis să îl învelesc) - sigur sufereau pentru că pierduseră pariul! Am stat ca la spectacol, în pături, văzând luna, orizontul și pe George cocoțat pe stânca de belvedere!

Ne-am întors la somn și am dormit ca pruncii încă 2 ore (Doamne, ce deliciu de somn!), după care am apucat drumul spre Toaca. Mergeam, după cum am zis, a 6-a oară în Ceahlău, dar abia acum am urcat și eu pe Toaca (mai bine mai târziu, decât nicicând, nu?).

Stânci abrupte unde îmi plaaace mie să stau, stația meteo din vârf, priveliștea dinspre Panaghia și spre Ocolașul Mare, plus zâmbetul nostru recunoscător și mulțumit exact ca al Alinei: aceasta a fost oferta celui de-al doilea vârf al Ceahlăului! De nerefuzat!

Am revenit la Dochia printre copiii cazați și ei tot la cabană, am luat ultima masă, ne-am strâns bagajele, ne-am făcut rucsacii ușurei și la ora 13 am luat drumul spre Duruitoarea, căci aveam se coborâm pe partea cealaltă, nu pe la Fântânele.

Înainte, însă, am trecut pe la schitul din spatele cabanei și am mers pe Gardul Stănilelor, unde am avut parte și de vederea unei...capre negre!

Coborârea a fost alertă, așa cum îmi place să fac traseul acesta! Desigur, nu se pune problema să urmez același ritm la urcat! La cascada Duruitoarea ne-am întâlnit cu omul care ne dăduse biletele de intrare în parc vineri seara și ne-a felicitat pentru efortul depus. Desigur, ne-am adunat într-o ultimă poză de grup, pe trunchiul de la baza apei, unul și unul, care de care mai bronzat, mai obosit și mai încântat!

A fost o tură tare frumoasă! Ce râmâne?

Cele două ștrumfe inițiate din plin în ceea ce înseamnă muntele făcut cu prepoziția "la" (după cum spune Ioan) și care mai au nevoie de botezul statului la cort, de ploaia de munte și de zăpadă! Presimt că le așteaptă un drum cu multe cărări pe munte, căci deja vorbesc de echipament, fac planuri și sunt entuziasmate.

Oamenii-zâmbet s-au simțit bine împreună pentru a nu știu câta oară, s-au mai cunoscut puțin, s-au mai îngăduit, s-au mai atașat unul de altul, s-au bucurat din plin de ce le-a adus muntele și zilele pe el. Dărnicie multă!

Deși au trecut doar 5 luni din acest an mi se pare de-a dreptul copleșitor și bine face că este așa! În fiecare lună s-a însăilat câte un munte, oamenii s-au dovedit interesați de astfel de ieșiri, grupul e dinamic, chiar dacă nu și în totalitate omogen, ne înțelegem bine, orgoliile sunt mai rare pe la noi prin zonă și...lucrurile curg! Am vrut vreodată mai mult? Nu cred! Doar curgere de toate felurile! Spre exemplu, am ajuns la lecția 3 (pe 30 mai, în Copou cu răsplata unei cireșe și cu 3 experți în domeniul roților duble) de bicicletă și sunt atât de mândră de mine că am învățat repede (am făcut suuuute de metri și chiar trasee prin străduțele Copoului!) și că le asimilez încet, dar sigur, mai mult printr-o joacă și un risc, decât prin nu știu ce descompunere logică, așa cum prost fac oamenii mari. Urmează drumuri și prin zona asta! Domn' antrenor zice că acușica facem trasee serioase ca să învăț direct, în focuri, dar pas cu pas (trebuie să fac 8-uri cu bicicleta și să capăt încredere mergând încet!), precaut și îndrăzneț până la ce vreau să fac! Zările din față se profilează promițătoare-foc!