Auguste Rodin: "Frumusețea există oriunde,
doar ochiul nostru trebuie să știe și să vrea s-o vadă."
Duminică și un cer nehotărât. Opțiuni: în casă sau afară. Desigur, atunci când s-a ivit ocazia de a alege a doua variantă (mersi, Alin!), nu am ezitat și am mai cooptat un om la fel de doritor de a ieși în natură (Cristina). Cătălin (care mi-a fost profesor la facultate - tot respectul!) ne-a luat cu mașina și am plecat în viteză dintre betoane pentru a ne aerisi și a ne umple plămânii cu aer de Dobrovăț și nu numai.
Departe de lumea dezlănțuită se află o altă lume, mai liniștită, unde îți poți simți gândurile cum palpită sau te poți auzi râzând. După labirintul de pădure și o bucată de sat scoasă parcă de pe harta modernității, am poposit la Mănăstirea Dobrovăț unde am găsit o liniște deplină, pe care am mai spart-o din când în când, căci eram prea bucuroși de ieșire ca să păstrăm atâta atitudine smerită, de umbre pe două picioare.
Am luat cu asalt fotografic mănăstirea și i-am inspectat detaliile, robinetele care picurau, aleile invadate de verde, pivnițele, turnul aflat în consolidare, livada de meri, mânzul din spatele mănăstirii, de parcă eram niște exploratori căutând doar de dragul căutării, siguri că tot ce vom găsi va fi exact ceea ce căutam fără să știm. Atmosfera aceasta ludică era absolut ceea ce aveam nevoie după atâta hibernare pluvială!
(unul și unul)
(fiecare în lumea lui sau...colaborarea fotografică?)
Zidurile au fost în centrul atenției noastre: le-am și escaladat, căci nu se putea să rezistăm tentației unei brume de altitudine. Eu și Cristina cel puțin!
La ziduri, sub un copac, o bufniță/cucuvea ne privea tare nelămurită și în dezacord cu invadarea aceasta de spațiu, iar Cristina a fost pe exact pe moment și nu a lăsat clipa să zboare fără să o prindă cu o pioneză într-o imagine. Par niște bătrâne vrăjitoare păsările acestea și, încă din copilărie, le-am simțit că au o înțelepciune imprevizibilă, poate din cauza poveștilor spuse de bunicul meu, când le auzeam pe la țară că își făceau simțită prezența!
Cocoțată pe ziduri am văzut și mânzocul ochios din spatele mănăstirii și, cu toate urzicile usturătoare din cărare (pe care le-am evitat cât am putut, dar nu toate au făcut cu noi la fel!), am ajuns la el și l-am mângâiat, temătoare: venea așa hotărât spre tine, bătând din copite, încât credeai că e războinic. De fapt era pașnic și doar curios, exact ca noi!
Pentru că am intrat la mănăstire și am fost preocupată de împrejurimi, nu am reușit să văd biserica pe interior (care era deschisă când am ajuns noi!) și chiar îmi părea rău că nu mi-am stabilit mai bine prioritățile. Învârtindu-ne pe acolo, a venit un călugăr și a deschis și am putut vedea interiorul caracteristic mănăstirilor din Moldova secolelor VI-VIII. Când am ieșit, călugărul ne-a felicitat pentru că am ales liniștea unei mănăstiri în locul unui grătar afumat într-o zi de duminică! Am vorbit vreun sfert de oră, printre care ne-a spus o pildă ce mi s-a părut grăitoare pentru creștinism: un om avea un ogor și a angajat zilieri să îl muncească încă de dimineață. La amiază au venit alții și i-a angajat și pe aceștia și apoi au venit și în al doisprezecelea ceas alții și le-a dat și lor de muncă. La sfârșitul zilei, i-a răsplătit pe toți cu câte un dinar, indiferent că au muncit ziua întreagă sau o oră. Morala: nu cantitatea de efort o apreciază Dumnezeu (deși nici aceasta nu e de neglijat!), ci gestul întoarcerii și al trăirii calitative, depline, în virtutea frumosului, binelui și adevărului! Nu vreau să par moralistă, dar mi-a plăcut pilda: eu am luat-o în sens de atitudine față de viață, de apreciere a darurilor ei și de trăire cu zvâcnet, cu sens!
După ce ne-am umplut ființa cu acel aer, ne-am lăsat ghidați de Cătălin la pădurea Dobrovățului, la un pârâu știut de el. Între timp, vremea s-a hotărât să fie darnică, norii au eliberat soarele și totul părea ireal de frumos sau poate îmi fusese mie prea dor de natură și ea era de fapt aceeași dintotdeauna. Marginea pădurii era plină de coada-șoricelului arsă, probabil de la excesul de umiditate, dar florile de inuț se întredeveau ca bulinele albastre printre ele!
După ce am făcut cunoștință cu pârâul, care de la ploi se mai "îngrășase" și nu mai era chiar un capilar de apă,...
...am început cruciada găsirii unui loc de trecere. Eu tot susțineam să trecem desculți, dar până la urmă am găsit un loc unde malurile păreau că sunt mai apropiate și am sărit! M-am afundat în pământul moale odată aterizată pe celălalt mal, căci mie mi se părea că nu era chiar atât de îmbibat de apă! Un deliciu, nu altceva! De pe malul celălalt, am făcut pod dintr-un buștean reperat de Cătălin și am asistat trecerea celorlalți cu râsete și încurajări, desigur!
Am găsit ciuperci, familii întregi, am mâncat, ne-am hlizit, am povestit de Roma și de alte tărâmuri, am fost simpli și noi înșine! Iar la întoarcere din explorarea pădurii am sărit iar pârâul, iar Alin a surprins prompt momentul!
Sincer, nu îmi mai venea să plec, dar mergeam să mai vedem și alte locuri! Așa că, mai pe un picior, mai pe două mâini, ne-am despărțit de pădurea Dobrovățului și ne-am îndreptat spre Poieni. Pe drum am dat peste un stup de albine ambulant (care se numește stupină): un camion compartimentat, poposit în pădure pentru florile de tei de care albinele erau mai mult decât interesate!
La Stâna Poieni am stat oleacă la umbră, moleșiți de căldura ce se instala vertiginos, am savurat un suc și niște mici și am vorbit despre munte, despre trasee, despre atmosfera din ture, despre echipament, despre alte năzbâtii și despre gustul mâncării acolo în vârf, când orice supă și orice ceai cu biscuite ți se par scoase din Rai (apud Cătălin).
A urmat episodul Toscana Moldovei, adică Movila lui Burcel din Vaslui, de unde se vede și Lacul Solești. Eu aveam o părere destul de proastă față de relieful Moldovei și frumusețea lui, pentru că mereu îl comparam cu cel de la munte și, normal că dealul nu poate ieși învingător în fața muntelui. Ieri mi-am schimbat părerea și apreciez mai mult acum bucățica asta de Românie!
Norii au început după aceea să își închidă perdeau peste noi și să alunge razele care se răzvrăteau să nu plece și mai spărgeau mantia morocănoasă.
Un comentariu:
Chapeau!
Trimiteți un comentariu