"Aceasta este ziua în care ne arătăm respectul față de cei care au îndurat inimaginabilul. Este o ocazie ca lumea să condamne ce trebuie condamnat. Este o încercare tardivă de a dedica o zi amintirii și ajutorării tuturor supraviețuitorilor și victimelor torturii din întreaga lume." (Cofi Anan)
Tortura s-a folosit masiv în România comunistă pentru a pedepsi opiniile politice indezirabile, pentru distrugerea personalității individului și pentru a induce o stare de frică și teroare în rândul populației, cu scopul de a descuraja orice încercare de opoziție la regimul totalitar.
Am citit, liceană fiind, Dostoievski - Amintiri din casa morților sau, în facultate, Soljenițîn - Pavilionul Canceroșilor și am rămas profund impresionată de suferința reală a acestor oameni lipsiți pe nedrept de viața proprie. Poate din acest motiv zbârnăi la filmele de război mai mult decât la altele și mi-am făcut licența pe Vintilă Horia, un exilat al sistemului comunist, un dezrădăcinat ce a tânjit mereu după un "acasă" refuzat pe motive de "intelectual indezirabil". Din același motiv, țin minte din copilăria mea serialul Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin în închisorile comuniste de la Aiud, Jilava, Sighet, Pitești.
Pe 26 iunie 2010 Fundația ICAR, condusă de Ciprian Păiuș, care se ocupă cu reabilitarea victimelor torturii comuniste, a difuzat la Cinema Republica două documentare. Acestea au cuprins mărturia sinceră a 15 victime, intelectuali din Craiova, Iași și București, care au stat închiși între 2-15 ani în condiții mizere, condamnați să sufere, să îndure chinuri inimaginabile doar pentru că nu se afiliau regimului. Pare ceva risipit într-un trecut cu care nu am avut contact, dar pe baza căruia noi ne sprijinim azi! Vasile Radu Vasile, avocatul de 94 de ani din Iași povestește cum "credința i-a dus spre refugiul oferit de artă", iar Zoe Prosenna, tot avocată la 94 de ani, spune despre cum "suferința fizică ridică spiritul la nivele de tărie inimaginabile". Ileana Samoilă retrăiește emoțional în fața camerei scena nașterii fetiței în închisoare (era însărcinată în 6 luni când a fost arestată), precum și cea în care se întâlnește în închisoare cu mama ei. Pictori, scriitori, ingineri, avocați, oameni ai cugetului, rupți din poziția lor, din statutul de formatori sau de lideri de opinie și tratați sub-uman de torționari, pe care acum îi văd pe stradă sau în poziții-cheie din conducere.
Alcătuiesc un grup tăcut, suspicios, stau în suferința trecutului, pentru că sufletul s-a zbătut prea tare să supraviețuiască pentru a se bucura acum liber de democrație. Și e de înțeles! Zoe Prosenna este singura victima a torturilor comuniste care a dat statul român în judecată și a câștigat! Este o bătrână vioaie, mai plină de viață la anii ei decât mulți tineri, care are un discurs coerent, argumentat și incredibil de aplecat asupra umanității!
Acum 3 ani am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet. Era în august 2007 și petrecusem vreo 10 zile prin Munții Rodnei cu Ștefan (care a făcut și pozele de mai jos), Marius și Urs. Am stat 4 ore la fosta închisoare și mi-am simțit ființa redusă total la un doliu și o tăcere cum rar mi-a fost dat să trăiesc: atâtea nume, atâtea vieți zdrobite, atâtea drumuri retezate!
În documentar un pictor povestește că la Soljenițîn sunt inventariate 16 forme de tortură, pe când românii au inventat 46 și toate au fost experimentate pe deținuții politici. La Sighet ai impresia se ireal: parcă mintea ta de acum, antrenată în libertate, la umbra Drepturilor Omului, la educația alegerilor proprii nu poate asimila un trecut atât de crunt, de care ne despart câteva zeci de ani! La intrare te întâmpină vocea Anei Blandiana, cea care a inițiat transformarea acestei închisori în memorial-muzeu și apoi, pe stânga, pătrunzi în holul plin de fotografii ale celor închiși acolo de-a lungul anilor de comunism: sunt imens de mulți, un bilanț de oameni născuți într-un timp istoric ce i-a scos la margine și nu le-a rezervat decât lupta pentru supraviețuire, nu și cea a trăirii reale! Maniu, Brătianu, Vulcănescu, Noica sunt exemple de mari oameni de cultură care au fost scoși de la catedre sau din funcțiile lor pentru "epurare": conform sistemului, elita trebuia să dispară pentru că reprezenta o tară a societății și a împiedicat atâtea secole ridicarea omului simplu. Orice societate își are indivizii de vârf, cei prin care ea se înscrie în istoria mare, constructivă, aflată dincolo de lupte politice și de putere - distrusă atunci sistematic, elita românească pare a se închega actual foarte, foarte greu! Nici nu cred ca se mai poate vorbi de așa ceva: avem profesioniști și oameni pasionați, dar fărâmițarea acestei categorii este mai mult decât evidentă!
În Camera Neagră, unde se află pe pereți mărturii ale torturilor inimaginabile, te cuprinde un bocet surd sau real (cum mi s-a întâmplat mie), căci există umanitatea aceea din noi care reacționează la suferință, care se indignă la nedreptate, la dezumanizare. Cum să torturezi un om ordonându-i să se urce pe pereți și să îl bați până leșină dacă nu reușește? Cum să trăiești timp de ani de zile doar cu orizontul morții sau ciocănind în pereții celulei în limbajul Morse pentru a comunica? Cum să speri că acest calvar are un sfârșit? Cum să te împaci cu o vină pe care nu o ai? Justificări nu sunt, dar totul s-a întâmplat!
Ar trebui să nu se uite pereții aceștia din Celula Neagră, aceste lecții prea dure și inumane! Dacă uităm de unde venim, de unde să ne dăm seama încotro ne îndreptăm? Oricât de clișeistic ar părea, parte din motivația derivei în care suntem azi rezidă și în "orbirea" aceasta a noastră față de trecut, pe care îl vedem ca pe un apendice total inutil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu