31 ianuarie 2010 - VATICANUL cu familia lui de basilici și chiese

Roma are 4 basilici majore și mai multe chiese. O notă comună a acestora este deschiderea, coloristica și somptuozitatea interioară: nu sunt precum cele gotice, ușor sumbre, ci au multă vitalitate în cromatică și în expresia mișcărilor din sculpturi. Tavanele pictate sau cu ornamente simetrice, absidele, altarele, părțile laterale precedate de coloane și arcuri de tip roman, mozaicurile, sunt dominate de culoare, de tonuri pastel, de expresivitate, de o estetică a înălțării spre transcendent și de o nevoie de sublim.

Am să încep cu Vaticanul (cel mai mic stat din lume, de doar 44 de hectare): muzeele și Basilica San Pietro.

În ultima duminică a lunii, intrarea la Muzeele Vaticanului este liberă. 31 ianuarie era ultima duminică a lunii: avantaj noi, căci făceam fiecare economie de 15 euro! Ne-am trezit cu noaptea în cap și ne-am înființat la coadă, unde am așteptat cam o oră până am putut intra, pe o ploaie cam nehotărâtă și înconjurate de sute de oameni din lumea întreagă (foarte mulți asiatici!)

În muzeu poți merge pe unde vrei până la ora 14.30 când se închid porțile. Cam două ore și jumătate îți ajung să vezi ce adăpostesc Muzeele (în cazul în care vrei să mai faci și altceva cu ziua!). Deși ianuarie nu este o perioadă solicitată turistic, mie mi s-a părut egal de aglomerat cu Louvre (inclusiv mulți italieni!) și m-a bucurat interesul pentru artă! Să te trezești dimineață, să stai la coadă, să înduri oleacă de frig ca să vezi Michelangelo și Rafael înseamnă ceva!

Despre exponate sunt multe de spus și sigur ghidurile de specialitate o fac mai bine decât mine. Ca și la Louvre, același simt al organizării interne pe săli și specific, sculpturile, picturile, tavanele baroce, toate te fac să te simți inclus într-o lume total altfel: sute de ani de artă ți se desfășoară pe retină și ești mut!

Am fost foarte atentă la imaginile întruchipându-l pe Dumnezeu. Sunt mai intrigată de modul în care oamenii și-l imaginează pe Dumnezeu decât pe Iisus sau pe apostoli, tocmai din cauza faptului că orice manieră de a-l fixa într-o imagine mi se pare foarte departe de adevăr. Nu știu care este acest adevăr, dar sigur este ceva intangibil și inaccesibil nouă la acest nivel. Este de admirat însă focul curiozității omului de a-și face o imagine a sacrului, care să conțină în sugestie tot ceea ce are în esență.

Momentele cheie pentru mine au fost: Școala din Atena al lui Rafael și Capela Sixtină a lui Michelangelo. La Rafael am stat destul de mult și am încercat să identific pe viu ceea ce văzusem în documentarele Palete de pe Tvr 1 când eram în liceu, să observ detaliile care fac din opera aceasta un apogeu al artei și al sugestiilor. În Capela Sixtină, unde aglomerația era maximă și nu aveam voie să fotografiem, mi s-a întâmplat un lucru total neașteptat: am plâns! Nu o lacrimă de emoție, ci chiar plâns, încât am speriat-o puțin pe Cristina, că nu mă puteam abține deloc. Când am intrat și deasupra mea era povestea Creației în viziunea lui Michelangelo, am realizat că sunt la câțiva metri de o capodoperă pe care o admiram în albume și mi se părea total intangibilă, făcând parte dintr-o lume care nu putea să îmi fie vreodată accesibilă. Și totuși, minunile se întâmplă! Este imposibil de tradus în cuvinte, oricât de iscusit ar fi cineva, cum este să nu te dezlipești cu privirea de tavanul Capelei Sixtine și de scena Judecății de Apoi!

Am ieșit spre aripa de artă modernă (unde am avut onoarea de a vedea și un tablou de Salvador Dali, cu imaginația sa suprarealistă debordând de excentricitate cromatică), apoi spre scara verde în spirală, un vârtej arhitectonic (scara în spirală a lui Giuseppe Momo).

Afară ne-a întâmpinat o ploaie răcoroasă, gata să ne dea peste cap planurile de a urca pe cupola Basilicei San Pietro.

Am stat la coadă, am admirat garda elvețiană, apoi altă coadă, am plătit 5 euro pentru accesul pe cupolă (cu 551 de trepte de urcat) și am pornit la drum, sperând să se îndrepte vremea. Sus ne aștepta un SOARE și un cer senin, că nu ne vedea să credem că suntem în aceeași zi și în același loc! Incredibil!

Pentru mine soarele acesta a fost un semn că Cineva acolo Sus este treaz și veghează, nu stă și privește pasiv și știe mult mai bine ca noi când și cum. Omenirea gravitează în jurul acestei nevoi de ordine și sens superior propriei condiții, ca și cum "tipul caută prototipul", după cum spun teologii. Cred că prototipul coboară în creația sa pentru a-l integra în sine, dar religia, ritualurile performate mecanic, politica amestecată cu nevoia omului de spiritualitate, interesele meschine determină de multe ori înstrăinări și îndepărtări de divin. Credința crescută la umbra acestor restricții de multe ori devine intrinsecă, asimilată inconștient și confundată cu religia ca instituție. Atâtea biserici m-au făcut să văd (din nou!) câtă nevoie pentru sacru a manifestat omenirea de-a lungul istoriei, câte sacrificii pentru altarele imense din piatră, câtă energie și creativitate pentru împodobirea lor. Are Dumnezeu nevoie de ele? E cert că sunt de o frumusețe uimitoare, sunt artă, sunt mărturii, sunt semne ale unei memorii colective și am fi mult mai săraci fără ele.

După hrana cu lumină de pe cupolă, am coborât (tot 551 de trepte!) și am intrat în basilică unde așteptau Pieta al lui Michelangelo, sute de oameni, zeci de sculpturi, sute de ani de istorie și semne ale puterii papale care a influențat în bine sau mai puțin bine cursul acestei istorii. Basilica a fost ridicată de primul împărat creștin pe locul unde Apostolul Petru a fost depus după martiriul său, iar baldachinul de deasupra altarului a fost conceput de Bernini.

Lumina în San Pietro este magnifică și izvorăște de peste tot, din orice ochi de fereastră. Doar lumina care aduce seninătate!

Într-o absidă se află o listă cu toți papii bisericii catolice...

...și afară soarele nu părăsise cerul, ci ne așteptase pe noi să ieșim.

În Basilica di Santa Maria Maggiore am găsit mormântul sculptorului ale cărui urme se găsesc în toată Roma, Gian Lorenzo Bernini și o legendă conform căreia papa și un aristocrat roman au visat-o pe Fecioara Maria cerându-le să construiască un sanctuar în cinstea sa pe un deal plin de zăpadă. A doua zi papa a început construcția acestei basilici întrucât dealul Esquline era acoperit de zăpadă. În pântecul săpat sub altarul bisericii este o scenă întruchipând legenda și pe papă rugându-se Fecioarei.

În Chiesa Santa Maria degli Angeli se află trasată linia unui meridian, deasupra căruia, într-o absidă este o gaură prin care pătrunde lumina: la solstițiu și echinox degetul ferm de lumină atinge puncte exacte de pe linia meridianului. Datează din 1702 și este realizată de Francesco Bianchini, la cererea Papei Clement al XI-lea, iar Il Cielo in Basilica, de Mario Catamo și Cesare Lucarini este cartea cu informațiile despre simbioza astronomiei cu astrologia în această biserică.

La Santa Scala sunt 28 de trepte aduse de Sf. Elena de la Ierusalim, trepte pe care Iisus a urcat pentru a ajunge la Pilat din Pont. Toată lumea le urcă în genunchi și așa am făcut și noi: simți că te doare urcarea și rugăciunea capătă alte semnificații. Treptele au locuri tocite de la atâția genunchi care poposesc pe ele și atmosferă este de liniște și smerenie absolută! În capătul lor se află Sancta Sanctorum, o capelă care adăpostește multe relicve, printre care și icoana Santissimi Salvatore Acheiropoieton, despre care se spune că nu ar fi făcută de mâna omului.

Chiesa San Pietro in Vincoli se află Moise al lui Michelangelo, o sculptură celebră prin fermitatea trăsăturilor personajului biblic ce a primit Tablele Legii pe Muntele Tabor. La fel de impresionante sunt imaginea morții cu coasa și lanțurile întemnițării Sfântului Petru. În cartea sa, Agonie și Extaz, Irving Stone include acest motiv al sculpturii ascunse în marmură: Michelangelo spunea despre formele din piatră pe care le realiza că se ascund de fapt în blocul neșlefuit de piatră și el doar eliberează ceea ce Dumnezeu a creat și a închis acolo.

La Basilica San Giovanni in Laterano m-au impresionat sculpturile care înconjoară biserica: apostolii sunt surprinși în ipostaze specifice și îți captează atenția prin nervul convingerii din ființa lor. Este o construcție imensă, cât un ateneu, și este secondată de Palatul Lateran.

La Santa Maria Trastevere ne-au întâmpinat mai întâi artiști aflați într-o tabără de creație, Sant Ignazio este ascuns între străduțele de pe lângă Via del Corso, iar Santa Agnese patronează Piazza Navona.

Concluzia acestor zile? Greu de ales una singură dintre cele multe care mă încearcă! Ca să las pe altcineva să o facă în locul meu, spunea aseară într-o emisiune culturală Marina Constantinescu: "Ca să scrii, trebuie să citești!", iar Iarina Demian o completa: "Ca să evoluezi, trebuie să cunoști!".