Sfârșit de an. Început de an. Balansoar.

Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala./ Câteva momente când era să fim fericiţi,/ Câteva momente când era să fim frumoşi,/ Câteva momente când era să fim geniali./ Ne-am întâlnit de câteva ori/ Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape/ (Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)/ Toate acestea fac un viitor luminos-/ Pe care l-am trăit. (Contabilitate - de Marin Sorescu)

Cred că 'inventarul' de la sfârșit de an a fost născocit ca antrenament pentru "vremea" aceasta de care ne spune Sorescu și facem asta an de an, vrând-nevrând, căci plutește în aer microbul ierarhiilor. De obicei nu mă prinde. De obicei, aștept să treacă perioada aceasta pentru ca ritmul să revină la pulsul lui. De obicei podul spre anul ce urmează îl trec ținând ochii închiși.

Dar anul acesta e puțin diferit. Anul acesta nu este...de obicei.

Ce am adunat și ce am scăzut? Mulți oameni frumoși, ștrumfi receptivi (unii!) și ignoranți (alții!), un mănunchi de călătorii în țări străine, cărări de munte (se puteau și mai multe!), simplitatea de a trăi cât mai aproape de ceea ce sufletul are nevoie. Și o mână de tristeți, alta de vise neîmplinite, alta de nemulțumiri, dar nu au schimbat faptul că sunt o iremediabil idealistă!

Ce rămâne?

Rămân iubirea, dezamăgirea, drumurile pe care am amânat să le străbat, cele pe care m-am avântat fără să gândesc prea mult, oamenii noi întâlniți și cei împământeniți, vârfurile de munte și zilele însorite din țări străine. Îmi rămân emoțiile, momentele importante pentru ceilalți la care am luat parte, clipele de liniște, de tristețe, visele ce așteaptă și cele care stau la rândul celor împlinite. Îmi rămân eu mie însămi și tăcerea sub care viața forfotește.

Tot oamenii sunt cei care mă fac să măsor timpul prin bătăi și nu prin minute. Mai întâi îi includ pe cei care-mi sunt prin preajmă de multă vreme și fac parte din istoria mea personală, sunt asimilați ființei mele, ca fragmente dintr-o memorie ce stochează continuu și determină o parte din ceea ce devin sau mă îmbogățesc prin ceva sau sunt molipsitori prin dezinvoltură.

Ștefan și Bogdan - frații mei, diferiți ca personalitate, dar prezenți, pasionați, lejeri față de reguli ce le îngrădesc libertatea.

Irina, Georgie și Ralița (Raluca în buletin!) - prietenele mele de suflet, cu care, chiar dacă nu m-am văzut des-des, am o legătura strânsă ce nu se diluează.

Sunt apoi oamenii noi pe care i-am descoperit anul acesta...

Cristina cea inimoasă, care te bate măr la monopoly, fără să își propună lucrul acesta...

...și Stela cea creativă...

...și "mămica" noii membre a familiei, Kira venită din Labrador, ca și Apolodor al lui Gellu Naum...

Apoi sunt oamenii care au trecut prin momente esențiale în acest an...Carmen și Cătălin

Alexandra și Remus

Mai sunt cei care au schimbat prefixul și au păstrat sufletul la fel de mare...

Georgie

...și Dan

Și mai sunt cei înțelepțiți de la experiența adunată de-a lungul anilor, care nu uită să rămână tineri și îți povestesc despre cum se trăia în comunism și cum se bucură de perioada asta nouă și grea în același timp...

dna Lenuș

dna Mariana

...sau își aduc aminte să fie tineri atunci când prea multe probleme îi determină să uite...

mătușa Adela (coruptă cu muntele pe termen lung!)

Anul acesta am devenit nășica lui Radu-Ștefan, anul acesta un om a ieșit definitiv din viața mea, nemulțumirile mele s-au terminat odată cu plecările în lumea mare (sufletul ți se purifică de emoții negative, căci frumusețea are acest efect garantat), anul acesta am urcat mai mulți munți și am organizat prima mea tură (în Hășmaș), anul acesta este ultimul alături de ștrumfii mei de "mămică", anul acesta au rulat 55 de filme de artă la Clubul Cinefililor și 40 de oameni au venit cam de fiecare dată (în medie!), anul acesta mi-am văzut câteva poze în proiecțiile din Copou, la Lanterna Magică și știu că mai am mult de învățat. Și tot anul acesta l-am descoperit pe fotograful Gregory Colbert cu Ashes and Snow și am tresărit la Touching the Void, povestea lui Joe Simpson despre escaladarea Siulei Grande din Peru.

Anul acesta am băut prima tequila, anul acesta am râs mai mult ca anul trecut, anul acesta nu i-am văzut pe cei de la Depeche Mode (deși aveam bilet luat de 6 luni), anul acesta am avut salariul cel mai mare din cariera mea nu prea lungă (chiar dacă numai pentru o lună!). Anul acesta a avut temerile lui, amânările și îndrăznelile specifice mie, neîmplinirile lui, supărările pe țara asta mică și dezorientată, dar tot anul acesta, timp de 5 luni, am citit scrisorile lui Mihai Barbu către kilometricii lui, uimită de cruciada către Mongolia și de tot ce a putut experimenta acest român și mi-am spus că mai există speranță.

Și până la urmă toate se echilibrează. Sau uiți cele mai puțin bune și te concentrezi asupra celor bune și foarte bune. Sunt recunoascătoare Cuiva acolo Sus pentru anul acesta, căci nu e în puterea mea să îmi ofer atâtea și știu că toate se orientează în jurul iubirii, singura ce poate lega atât de multe și poate da sens!

Ce îmi doresc? Dincolo de sănătate, dincolo de călătorii, dincolo de menținerea oamenilor frumoși de prin preajmă, dincolo de o normalitate de bun-simț, dincolo de cât mai multe vise trecute în lista celor împlinite, dincolo de gândul bun pentru ștrumfii de care mă despart anul acesta, dincolo de spontaneitatea surprinzătoare, dincolo de tot ce sper să mai învăț, dincolo de faptul că vreau ca lumea să fie mai puțin ignorantă, mai puțin rea, mai puțin încrâncenată, mai puțin pierdută, cu mai multă credință, cu mai multă îngăduință, cu mai multă dorință de firesc, natural și profund, cred că...nimic.

Cum spunea Alice (nu cea din cartea lui Lewis Carrol), ci de la Nice: Minuni!