26-27 septembrie 2009 - HĂȘMAȘUL cu ale sale piscuri albe

După ce am revenit de pe Rarău, la începutul lunii, aveam în plan Giumalăul pe 19-20 septembrie, dar s-au ivit nişte probleme de sincronizare şi am amânat. Luni, pe 21 septembrie, a mai apărut un impediment: cabana era în renovare! Era un făcut: muntele ăsta nu se lăsa bătut de noi nici în ruptul capului. M-am supărat foc şi i-am spus Cristinei că am să caut alt munte, dar în week-end NU stau în Iaşi nici în ruptul capului.

Aşa a ajuns Hăşmaş-ul la mine: de când mi-am pus ochii pe el, toate au început pur şi simplu să se lege ca şi cum muntele ar fi conspirat de departe.

Alexandra şi Lică ni s-au alăturat pentru că auziseră poveştile Cristinei despre munte, iar Andrei venise de o săptămână din Rodnei şi îl chema piatra înapoi spre ea. Oameni frumoşi, flexibili, simpli şi deschişi, exact cum e mai bine la munte: Andrei a fost cel mai bine pregătit, cel mai plin de surprize, cel mai "campion" dintre noi şi l-am pus să ne povestească despre peripeţiile lui (cele cu Bucegii au fost savuroase!), despre detaliile din echipament, despre cum e să faci muntele singur. Un om foarte echilibrat şi de o calitate umană absolut extraordinară! Ne-am simţit norocoşi că l-am avut cu noi!

Să încep povestea: am plecat din Iaşi sâmbătă la ora 6 dimineaţă şi ne-am oprit la Lacul Roşu, după ce am trecut prin ameţitoarele Chei ale Bicazului. Am mâncat şi am privit spectacolul matinal dat de raţe sub culoarea autumnală, încolţită timid în frunze, râzând de cât de bătăioase şi gălăgioase pot deveni aceste păsări când sunt prea multe şi un lac nu le ajunge.

Următoarea oprire a fost în localitatea Bălan din judeţul Harghita, unde am lăsat maşina, ne-am luat rucsacii şi pe lângă biserică, la stânga, spre munte. Se face cam o oră şi jumătate (bandă albastră) până la cabana de sub Piatra Singuratică (1587 m), zona fiind declarată parc naţional şi având multe specii de floră şi faună protejate.

La cabană am găsit un grup de elevi ieşit în natură împreună cu profesorul. Au cântat, au râs, şi ne-au transmis atâta libertate prin zgomotul lor încât erau contagioşi.

Una din mascotele locului - un câine atât de ludic şi neastâmpărat încât m-am bucurat că a fost legat ca să îl pot prinde şi eu într-o poză fără să alerg după el.

A urmat SUPERBA urcare pe Piatra Singuratică, sub razele soarelui primitor şi în atmosfera destinsă în care ne-am cufundat pe nesimţite. Sus se vedeau deja cuceritori şi eram nerăbdători să îi înghesuim cu prezenţa noastră, pentru că pietrele par atât de sfidătoare, încât te întrebi cum de a reuşit oare omul să le îmblânzească păstrând senzaţia de semeţie şi sălbăticie. Drumul este pieptiş şi porţiunea cu şufe este absolut demenţială! Piatra pare să te asedieze din toate părţile, albul devine orbitor sub lumină solară şi tu urci, atent la picioare şi ţinându-te bine cu mâinile.

Sus, perspectiva se deschide şi orizontul devine un premiu incomparabil. Faptul că ai ajuns până acolo, cu grijă şi atenţie (şi încăpăţânare!) te face să te simţi învingător şi oarecum binecuvântat: o aşa frumuseţe nu se poate vedea oricând şi oricum.

Fiecare dintre noi s-a bucurat în felul lui, comună fiind reacţia de nu mai pleca, de a prelungi momentul şi de a amâna plecarea. Alexandra şi Lică erau muţi de uimire, eu nu mă puteam opri din fotografiat abruptul şi din a mă măsura cu "pietrele polare", iar Cristina şi Andrei se sfătuiau ce traseu urmează, căci ziua era tânără pentru bătut cărări de Hăşmaş.

A urmat traseul spre Vf. Hăşmaşul Mare (1792 m), pe bandă roşie, prin spatele cabanei, spre stânga. Traseul este marcat destul de bine până la un punct, unde te poţi rătăci (cum ni s-a întâmplat nouă): întâlneşti o plăcuţă galbenă pe care nu se mai distinge nimic şi ea te îndreaptă spre vârf, căci traseul în sine (marcat sporadic) continuă spre Hăşmaşul Negru. Am descâlcit-o datorită lui Andrei şi am ieşit în lumina apusului mijind spre marginea altui abrupt dominat de o cruce masivă de fier.

Atingerea vârfului a făcut-o pe Alexandra să savureze momentul la maxim, chiar dacă începea să se lase răcoarea şi soarele devenea o prezenţă timidă, alungată de apropierea înserării. Andrei s-a luminat tot şi a stat cuminte la poze, fără să obiecteze în niciun fel la cele două "fotografe de serviciu", eu şi Cristina.

Coborârea s-a făcut acompaniată de o porţie serioasă de râs şi voie bună, încât era să pierdem şi apusul care se întâmpla liniştit şi rapid în coasta noastră. Scosesem tot ce se putea scoate din zi şi ne îndreptam spre cabană plini de frumos şi pregătiţi să repetăm experienţa a doua zi.

Trebuie să povestesc măcar vreo câteva lucruri despre locul unde am fost cazaţi: e cu adevărat pitoresc! Tavanul aproape se dărâma peste noi, dar pereţi erau foarte solizi, erau multe urme lăsate de cei care au respirat acel aer de munte şi uşa era scorojită de la frig, dar avea lacăt. Eram în siguranţă! Nici unul dintre noi nu era vreun simandicos, dar am făcut mult haz de pe urma acelei camere: ne întrebam oare câte margarete i-au dat la evaluarea "calităţii" şi eu eram stupefiată cum a reuşit cabanierul să bată în cuie pătura pentru borta (sau burta) tavanului!

Ne-am simţit extraordinar: ne-am încălzit la un ceai fierbinte, ni s-au dezlegat limbile la poveşti la lumina confidentă a lumânării, Andrei ne-a servit cu delicatese: pâine cu măsline, roşii şi rozmarin, cu brânză cu mucegai Camembert şi prune uscate! Un deliciu!

A doua zi am lenevit cam târziu căci era taaare bine în sacul de dormit, pe saltelele acelea tari care îţi îndreptau spatele gratis. Am schimbat apoi saltelele cu "iarba verde de acasă" a muntelui! Am pornit pe la ora 10 prin faţa cabanei, în stânga, am înconjurat Piatra Singuratică şi am ţinut traseul până la Vf. Piatra Ascuţită (1707 m) cam o oră şi jumătate.

Ne aflam practic simetric faţă de Hăşmaşul Mare: Orientalii se întindeau ca o mare vălurita de umeri-vârfuri sau coapse line, Ceahlăul se vedea cu Toaca în ceaţă şi noi eram din nou reduşi la tăcere. Se auzea ţăcănitul aparatului făcând poze şi mirările noastre izbid aerul senin. Pot spune că muntele acesta este unul care m-a surpins total: nu mă aşteptam să fie atât de uimitor la deschidere, ca un om care tace şi face!

Era clar că ideea de a pleca ni se părea de-a dreptul deplasată şi am adăstat destul de mult pe marginile stâncoase din jurul vârfului, care întinşi pe iarbă, care explorând zona, care făcând clasamente între munţi, care propunând o nouă tură pentru Hăşmaşul Negru.

Încet-încet, am luat calea de întoarcere spre cabană, fiind atentă la detalii pe drum, la albastrul din petale şi la roua din frunzele ierbii. Presimţeam că avea să îmi fie dor de muntele ăsta căci a fost peste aşteptările mele de minunat!

Din Bălan am fost de acord cu ideea lui Andrei de a merge până la Sovata, la Lacul Ursu, unde toamna era la ea acasă, galbenă şi fremătând că aduce încet-încet veşti friguroase. Eu am fost anul trecut aici, împreună cu ştrumfii mei de la şcoală şi pot spune comparativ că totul arată MULT mai bine şi s-u făcut investiţii: au apărut aleile pavate, cu bandă separată pentru alergat, panourile explicative şi indicatoarele spre blocurile de sare, baza de tratament s-a extins şi ea, sunt multe bănci pe marginea lacului. Carevasăzică, se poate şi în România! Numai să se vrea!

Ziua se încheia repede şi noi plecam din Sovata la 18.30. Urma să ajungem în Iaşi pe la ora 23, odihniţi şi obosiţi în acelaşi timp, discutând despre următorul munte şi despre locurile unde ar trebui să mergem să ne luăm echipament pentru vreme mai capricioasă, căci din octombrie muntele se va cam schimba la faţă şi trebuie să fim pregătiţi pentru asta.
O altă fereastră de munte a tras perdeaua, dar ştiu eu că mai sunt destule, la etaj sau la parter. Trebuie să ciocănesc perseverent şi se va deschide alta (oricum, atacăm iar ideea cu Giumalăul!).