19 - 28 iunie 2009 - Marea Egee şi Salonicul (Grecia)

Mi-am început vara în forţă, nu am lăsat-o să se odihnească şi am luat-o în primire pe meleaguri străine. Întâlnirea cu Grecia s-a întâmplat anul trecut când am mers în Katerini, la Meteora, Skiathos şi Atena, dar, cum nu poţi cunoaşte o ţară doar în câteva zile, un set de timp pentru aprofundare mi s-a părut binevenit, căci aveam să dau atenţie altor tipuri de detalii.

Am să încep cu Marea Egee, care a fost tare zbuciumată şi nehotărâtă pe ce stare de val să se aşeze: fie calmă şi primitoare, chiar leneşă în ritm, fie înverşunată şi războinică, prea agilă să îi poţi face faţă. Ne-a oferit un adevărat spectacol, cu nori plimbăreţi sau negri de furie, cu cer senin, născut parcă din "lacrima Domnului" (cum zice Blaga), cu transparenţe licărinde şi curcubeu promiţător de vreme bună. A fost şi timp frumos, şi ploi şi înnorări scurte, iar grecii spuneau că pentru ei este o mare enigmă acest tip de vreme pentru că ei sunt obişnuiţi cu mari călduri şi rar sunt vizitaţi de "biciul de apă". Mie mi-a plăcut, pentru că am avut ce vedea şi poza.

Valurile au câştigat de departe bătălia la "impresia artistică" pentru că erau absolut superbe năvălind nebune spre ţărm şi lovindu-se de un spate de om sau de stâncă.

În cele din urmă, curcubeul a restaurat ordinea şi apele limpezi şi-au reluat locul, mângâind nisipul în mişcarea lentă de du-te vino.

Oamenii îşi poartă poveştile în spate precum melcii şi asta nu e valabil doar în Grecia. Poţi intui şi completa spaţii libere prin cuvinte, chiar dacă nu ai parte decât de o imagine fugitivă.

Domnul cu uliul era în Salonic. Venind din spate, am văzut colivia mare de lângă el şi m-am întrebat ce pasăre ar putea ţine în ea. Când am ajuns aproape, un uliu, ce stătea prizonier pe încheietura învelită în piele a bărbatului, s-a întors către mine cu privirea pătrunzătoare şi am rămas fără grai. Am avut impulsul să prind într-o poză legătura aceea tainică, dar bărbatul s-a uitat atât de ameninţător încât mi-a dezarmat intenţia. Am mers până în capătul străzii şi curiozitatea m-a îndemnat să văd de reuşesc o poză cu zoom fără să le stric intimitatea în comunicare. Şi a ieşit asta...

La Festivalul de Dans tradiţional din Katerini, ţinut între 26-28 iunie 2009, la venit lume multă: greci, străini, tineri, bătrâni. Aceşti doi "ninşi" au venit de mână, s-au pus într-un colţ, discret, el s-a aşezat în spate ei, pentru că nu auzea bine, şi, apropiat de faţa ei , era atent să-i prindă cuvintele de lămurire în privinţa a ceea ce se întâmplă. Ea era legătura lui cu sunetul lumii. Au stat o jumătate de oră şi au plecat exact cum veniseră, ţinându-se de mână.

În Salonic, un profesor ceh venise cu un grup de elevi să viziteze Aghios Dhimitrios (Biserica Sf. Dumitru). Ghidul vorbea în engleză şi el le traducea copiilor, fiind atent să îi cuprindă pe toţi cu privirea pentru a vedea dacă îl ascultă. La ieşire, ştrumfii s-au dus la un preot ce medita şi s-au aşezat lângă el să facă poze, entuziasmaţi de "exponatul grec". Preotul bătrân era aşa liniştit, nu le-a spus nimic, i-a lăsat şi i-a binecuvântat pe fiecare în parte după ce făceau poza cu el. Nu era preţul pozei, era răsplata ei. A intervenit profesorul şi i-a luat pe copii de acolo, cerându-şi scuze pentru că i-au stricat liniştea. Preotul l-a ascultat senin şi a făcut doar atâta: l-a binecuvântat şi pe el.

Incluse în peisaj, cu poveştile noastre.

Tot la "impresia artistică" am aşezat florile peste care dădeam aproape la orice colţ de stradă, în grădini sau în faţa hotelurilor. Leandrul este omniprezent şi culoarea izbucneşte fără să te sufoce.

Magnoliile, "nuferi de copac", m-au încântat nespus cu prezenţă lor regală.

Ploaia nu făcea decât să înmulţească senzaţia de prospeţime din petale.

Plaja şi staţiunile erau pline de familii venite să îşi tragă sufletul pentru câteva zile pe nisipul de la Marea Egee şi prin magazinele încărcate de tot felul de nimicuri sau purtătoare de indicaţii "îmbietoare".

Unii muncesc (exact ca la noi, cu super-oferte la colţ de stradă)...

...alţii se odihnesc de la prea multă lene...

SALONICUL este a doua metropolă a Greciei (2 milioane de oameni), capitala părţii macedonene a Greciei, numele fiindu-i dat după sora vitregă a lui Alexandru Macedon, Thesaloniki, soţia regelui Casandru al Macedoniei, cel care a fondat oraşul în 315 î.Ch. Am fost lăsaţi la Turnul Alb (simbolul oraşului), o fortăreaţă strategică, transformată în muzeu, şi de aici ne-am orientat cu hărţile la celelalte locuri istorice.

Arcul lui Galerius şi Rotonda (intenţionată a fi mausoleu) sunt incluse în patrimoniul universal UNESCO şi reprezintă parte din etapa romană a istoriei oraşului: împăratul Galerius a realizat acest complex pentru a-şi sublima puterea în faţa grecilor. Ulterior, Constantin I a transformat Rotonda în biserică creştină, a înfrumuseţat-o cu mozaicuri şi timp de 1200 de ani a avut această ipostază. Căzută pe mâinile turcilor, este transformată în moschee şi i se adaugă un minaret, care se păstrează şi astăzi, după ce grecii au recuperat-o în 1912. Au adăugat anexe de tip bizantin construcţiei şi au restaurat-o ca biserică şi monument istoric deopotrivă, având în interior picturi bizantine autentice afectate de istorie.

Aghia Dhemetrios este cea mai importantă biserică din Salonic, aici găsindu-se moaştele Sf. Dumitru. Construită în sec. IV d.Ch. pe locul unei foste terme romane, trece prin mai multe schimbări: devine închisoare pentru Sfântul Dumitru şi adăposteşte locul execuţiei lui, ajunge în mâinile turcilor, devine moschee şi revine apoi creştinilor, intrând din 1988 în patrimoniul universal UNESCO. Sub biserică se găsesc galeriile construcţiei iniţiale, folosite acum ca muzeu. Biserica mare este somptuoasă, refăcută după incendiul din 1917, dar galeriile subterane m-au încântat mai mult, pentru că au un sâmbure de autentic şi de istorie care tace de atâta vreme în pântecul pământului.

(moaştele Sf. Dumitru)

Aghia Sofia este mai mică decât Aghia Demetrios, dar păstrează mai multe elemente din construcţia iniţială. Este bizantină şi adăposteşte moaştele Arhiepiscopului Vasile al Salonicului, având un început timpuriu (sec. III d. Ch.) şi un drum agitat.

În nişte litografii de la un magazin de pe faleză am văzut cum arăta Salonicul în 1914: ca un târg al Ieşilor, dar cu deschidere la mare. Biserica Înălţării, pitită între nişte blocuri de 7 etaje, ca o ciupercă, rememorează alte timpuri.

Situl roman este amplu: conţine terme, un panteon, o agoră, un teatru şi multe anexe. Este inclus într-un proiect de reabilitare şi pare o oază de antichitate înghiţită de toată modernitatea din jur, în care toţi se grăbesc, se grăbesc (mai ales în centrul reprezentat de Piaţa Aristotel).

Bazarul este de un zumzet balcanic veritabil, aglomerat şi divers.

În finalul zilei, cerul părea ţinut de porumbeii neobosiţi să patruleze parcurile în căutare de binevoitori dornici să îi hrănească.

Revenind la mare, ne-am mai lăsat răsfăţaţi de soare şi de apă, având Muntele Olimp în coastă şi mulţi greci dornici să câştige cât mai mult de pe urma turiştilor. Cine ştie să îşi promoveze peisajele şi istoria, poate da lecţii.