"Niciun fulg de zăpadă nu cade vreodată într-un loc greșit."
(proverb japonez)
"Trebuie să știi să asculți muntele!
El îți va spune când să urci, când să aștepți și când să cobori."
(Ed Viesturs)
Sfârșitul anului ne-a prins și în 2015 împreună cu prietenii noștri de munte, pentu că odată ce o tradiție trainică s-a înfiripat e greu să renunți la ea! Totul a început în urmă cu patru ani cu visul meu ambițios de a trăi la înălțime, între pături de zăpezi, încheierea unui an și deschiderea altuia, departe de zgomote inutile și de alergătură citadină - așa s-a întâmplat în 2011 ieșirea în 20 de omuleți în munții Rodnei, la legendarul nea Dorel. Pentru că ne-a plăcut enorm prima încercare, ne-am pus în cap să vedem dacă și a doua oară e cu succes și am purces în 2012 în formație de 15 montaniarzi în munții Parâng. Al treilea episod s-a lipit de la sine un an mai târziu, fără prea mare muncă de convingere: anul 2013 - 14 oameni - munții Apuseni, iar al patrulea i-a urmat exemplul: anul 2014 - 19 oameni-zâmbet - munții Călimani, la Colibița. Patru ani cu patru episoade dense, cu trasee pe munte, cu momente aparte, cu zăpezi ochioase și cărări darnice, cu mâncare gătită la grămadă, cu jocuri, cu muzică și cu gânduri molcome pitite în mintea fiecăruia la trecerea spre noul an, cu motto-ul "Viața merge mereu înainte. Doar noi ne mai uităm și înapoi." pregătit să lipească trecutul de viitorul în care abia pășeam împreună.
Anul acesta, episodul 5 a adunat 25 de omuleți: Andrei, Evelina, George, Cătălina, Daniela, Silviu, Gigi, Georgiana Ș., Geora, Raluca, Ion, Irina, Ștefan, Anca, Mark, Adrian, Ioana, Ionuț, Angela, Dan, Constanța, Alexandrina, Alex, Mădălina, Claudiu), zona aleasă a fost Maramureș cu munții Rodnei, iar cazarea s-a făcut la Pensiunea Mesteacăn din Borșa, la nea Ion!
"Seara bună!
Zilele trecute, cum mă plimbam eu agale (asta pentru că m-am accidentat puțin la genunchi și nu puteam să merg altfel!) spre birou-mi primitor (asta o zic așa, să vă trezesc interesul să urcați...cândva...la un ceai sau un biscuit maro și să vă povestesc despre grinzi, stâlpi, articulații plastice, metoda elementului finit și alte inginerii!), am simțit în apropierea obrajilor sfichiul rece al gerului de iarnă, care, pe lângă disconfortul termic creat, mi-a desprăfuit amintiri taman de pe...Bistricior! Știu, o să fie destul de greu să egalăm organizarea, bucătărelile, peripețiile de pe munte, din cabană și cele de pe șosea, dar măcar ar trebui să încercăm, pentru că, nu-i așa?!, cine nu încearcă/riscă...nu pierde!
Vă propun să ne organizăm puțin și să hotărâm împreună pe ce vârf de munte om pune piciorul anul acesta, cu ce vin o să ne aghezmuim în noaptea de Revelion, cine taie ceapa, cine va fura bere din beciul cabanierului și cine se va pricopsi cu borcane de murături la plecare. În prima faza hai să vedem câți doritori sunt și, în paralel, să găsim muntele (sau marea?). Deschid eu lista (deși nu am icebraker)..."
Partenera de organizare a lui Andrei, Evelina, și-a luat rolul în serios și, pentru a eficientiza comunicarea și treaba, ne-a împărțit în...ministere, în funcție de lucrurile la care eram pricepuți și pe care le puteam face pentru grup. "Întrucât este posibil ca numele instituțiilor să suscite controverse, ofer în continuare lămuriri în ceea ce privește atribuțiile acestora.
Ministerul GVU (Gâtlejul Veșnic Ud): centralizează cantitățile de băutură pe care le aduce fiecare, precum și necesarul de băutură la comun având în vedere câți consumă/nu consumă alcool.
Ministerul De-ale Gurii: probabil cea mai importantă instituție, care necesită cea mai mare mobilizare de forțe - elaboreaza meniul (cel mai probabil un fel principal/zi+fancy de Revelion), face cumpărăturile aferente și controlează posibilitatea unui exces al mâncarării la comun (din experiența anului trecut știm că multă lumea a venit cu oale de sarmale nedeclarate!).
Ministerul Hai-Hui: se informează și informează în ceea ce privește obiectivele turistice și traseele montane din zonă și elaborează programul pe zile.
Ministerul Vrum-Vrum: centralizează informațiile referitoare la numărul de mașini disponibile și la distribuția participanților în acestea (media de 3 persoane/mașină) - vom avea foarte, foarte multe bagaje! - și se informează cu privire la starea drumului pe care vom merge.
Ministerul Bumți-Bumți: asigură existența unui laptop (eventual, a unor boxe) și aduce muzică (cât mai multă și variată) și se consultă și cu ceilalți participanți.
Ministerul Logistică Montană: elaborează o listă cu minimul necesar pentru turele montane pe care o pune la dispoziția celorlalți participanți, centralizează eventualul exces de echipament montan și îl corelează cu eventualul deficit, oferă răspunsuri în cazul anumitor nelămuriri (Ce fel de bocanci îmi trebuie?, Cât de groși trebuie să fie pantalonii, geaca, polarul?).
Dacă mi-a scăpat ceva, vă rog să mă trageți de mânecă! Let's get this party started!"
După ce am fixat cazarea în Borșa la Pensiunea Mesteacăn și am pus la punct restul detaliilor, am purces către destinație în dimineața zilei de 29 decembrie, pregătiți să ne desfătăm cu muntele timp de vreo 5 zile. Față de anii trecuți, nu am ajuns toți odată pentru că erau câțiva care munceau în data de 30 decembrie, așa că au plecat din Iași cu o zi mai târziu, urmând să se lipească grupului, iar Mark și Anca au considerat că vor mai multe zile în Maramureș, așa că au purces într-acolo cu două zile înainte.
Ca de fiecare dată, prioritate a avut-o traseul pe munte făcut împreună, către un vârf, prin troiene, cu pauze de ceai ținut fierbinte în termos, înfofoliți în haine groase și pregătiți de înfruntat frigul și eventualele rafale de ger, în timp ce admiram înălțimile înghețate și înaintam prin scârțâit de zăpezi sub tălpile bocancilor. Anul acesta au fost înaintate spre analiză două posibile variante: Vârful Pietrosul Rodnei și Vârful Gărgălău, dar prima a fost rapid exclusă deoarece partea de traseu de la Lacul Iezer către vârf necesita colțari, era destul de expusă pe timp de iarnă și ni s-a părut cam riscant să ne aventurăm spre acoperișul Orientalilor cu un grup așa de mare, format din oameni cu experiență de munte diferită. Gărgălăul a fost opțiunea cea mai convenabilă: mergeam către 2.158 m înălțime, treceam pe lângă Lacul Știol, aveam parte de priveliști răsplătitoare și ne încadram bine cu timpii fără să fim nevoiți să ne grăbim din cauza zilei scurte. Pe 30 decembrie ne-am strâns cei 19 montaniarzi existenți la cazare și ne-am îndreptat cu mașinile către Stațiunea Borșa, de unde am luat telescaunul și am intrat în traseul spre Vârful Gârgălău, pe un vânt care nu anunța lucruri prea bune și pe o zăpadă înghețată care trosnea sub presiunea bocancilor.
...după ce am depășit Lacul Știol și George, Ionuț, Angela și Ion s-au întors din drum, am rămas doar 14 oameni, cerul s-a înseninat, totul a devenit albastru și atrăgător pentru ochiul doritor de frumos, dar, ce păcat că imaginile nu pot transmite intensitatea frigului resimțit în timp ce ne apropiam de Șaua Gărgălău, la 1.900 m înălțime! Brrrrr!! La superlativ!! Parcă reluam experiența din 2014, cu gerul din traseul spre Bistricior, multora părându-ni-se că frigul a fost mult mai întețit, de peste -25 grade Celsius! Dacă am fi avut parte de un ger static, nu cred că ne-am fi descurajat în inițiativa de a merge spre vârf, dar vântul bătea ca un turbat, total revoltat. Pe cât de deschise deveniseră zările, pe atât de greu ne era să ne mai concentrăm asupra lor: toată atenția ne era îndreptată asupra protejării degetelor de la mâini și de la picioare, asupra încălzirii obrajilor sfichiuiți de schimbările bruște de direcție ale vântului, asupra păstrării echilibrului pe panta înzăpezită. Urcatul în Șaua Gărgălău l-am făcut gândindu-mă doar că voi coborî mai mult sigur, mintea începea să se revolte că îmi supuneam organismul la un asemenea frig și mă certa de zor că forțam înaintarea în loc să accept inevitabilul și să fac o sănătoasă cale întoarsă.
"Ştiu că drumul, calea e mai importantă decât ţelul, ajungerea. Dar eu le vreau pe amândouă, una pentru sufletul meu şi cealaltă...tot pentru el. Vreau calea fiindcă fără ea nu pot ajunge la scop; vreau scopul fiindcă fără el calea nu-şi are rostul. Ce tâlc ar mai avea un drum care nu duce nicăieri ?" (Aurel Neron), dar uneori scopul inițial trebuie ajustat și fixat la nivelul unui alt țel, apropiat. Așa ni s-a întâmplat și nouă în Șaua Gărgălău! Lui Gigi i s-a făcut rău de la efortul înfruntării frigului, eu mi-am scos mănușile pentru scurt timp să îmi pun parazăpezile, căci nu făcusem asta la începutul traseului (mare greșeală!) și mi-au înghețat degetele aproape instant, Silviu terminând să îmi lege una dintre cele două parazăpezi, iar ceilalți încercau să apeleze la ceaiul din termos pentru puțină încăldureală. Separarea grupului era inevitabilă! Din cei 14 câți eram, șase am făcut cale întoarsă (eu, Gigi, Mark, Anca, Geora și Georgiana Ș.), iar opt au continuat către vârf (Silviu, Andrei, Ștefan, Raluca, Cătălina, Evelina, Irina, Ioana).
Drumul de întors a fost mai sălbatic decât cel de la urcat! Mă rugam să ajungem în siguranță la baza pantei și să avem forță să nu ne oprim, să putem continua, căci ne încălzeam prin mișcare. Frigul a atins-o serios pe Anca, pe la jumătatea pantei nu-și mai simțea deloc degetele, și-a aruncat mănușile ca să își bage degetele în haină să le încălzească și apoi, văzând că nu le mai poate controla, a apelat la Mark să o ajute să își pună din nou sângele în mișcare în extremități. Eu veneam din spate, i-am cules mănușile lăsate pe drum și i-am lăsat să se încălzească unul pe celălalt, uitându-mă din când în când în spate să verific dacă se mișcau sau nu. La scurt timp, au început să se deplaseze, căci frigul îți cuprindea repede picioarele dacă stăteai prea mult pe loc! Viteza, pașii mari, voința și mintea trează, o ușoară disperare și epuizarea înfruntării cu frigul ne-au adus aproape de Lacul Știol unde ne-am regăsit cu cele trei Georgiane ce merseseră ca vântul în fața noastră, mânate de aceeași nevoie de a scăpa de gerul năprasnic din șa. Încet, încet, ne-am revenit, vântul nu mai era atât de întețit spre 1600 m, așa că am mers grupați, povestind cu emoție înfricoșată modul în care am resimțit proaspăta experiență din care am ieșit.
Cred că parte din motivația pentru care am fost atât de afectați de intensitatea frigului montan se referă la faptul că am venit fără a fi pregătiți termic în niciun fel. Luna de iarna de decembrie a semănat mai mult cu o primăvară în 2015 și organismul nu era obișnuit nici măcar cu un frig iernatic de oraș, darămite cu unul serios de înălțime! Eram ca niște pui fără pene veniți să zburăm la înălțime! Cei opt temerari din grupul nostru mare care s-au aventurat spre vârf au făcut cale întoarsă la scurtă vreme după ce noi am plecat spre coborâre, căci au constatat că traseul trecea dincolo de șa și apoi urca spre vârf, iar vântul și gerul erau mult mai strașnice pe partea cealaltă de munte. Au considerat că atingerea vârfului nu merita o asemenea expunere la frig și că era mult mai înțelept să urmeze drumul înapoi, mai ales că mai era și posibilitatea de a rata coborârea cu telescaunul până în stațiune, fiind nevoiți după aceea să apuce calea pe jos! Au avut pasul iute și ne-au prins din urmă, regrupându-ne toți la telescaun, bucuroși că eram în regulă și pregătiți să împrumutăm niște grade de la pălinca veritabilă de Maramureș pentru a ne ridica gradele corpului!
Seara ne-am odihnit și ne-am încălzit de-a binelea la foc și la povești, la grătar și la vin roșu, ne-am întregit grupul cu cei 6 oameni veniți de la Iași și ne-am hotărât ce voiam să facem a doua zi. Silviu nu intenționa să meargă la vizite culturale, ci să stea prin munți, eu văzusem deja ce era de interes prin zonă din punctul acesta de vedere, iar Gigi stătea cu oamenii ei dragi, că altfel nici nu se putea. Peștele înoată cel mai bine în apele proprii! Ceilalți 22 au mers la Memorialul de la Sighet și la Cimitirul Vesel de la Săpânța, dar noi 3 ne-am făcut un program care a inclus muntele, desigur! Deoarece doar eu fusesem la Cascada Cailor, iar Silviu și Gigi nu ajunseseră încă acolo, ni s-a părut firesc să hălăduim către ea! După ce ne-am trezit târziu a doua zi dimineață, ne-am lălăit cât și cum am vrut noi pe la bucătărie, am moțăit după mâncare și ceai cald, am plecat către telescaunul din Stațiunea Borșa și am apucat traseul către cascadă, aglomerat de pantofari de toate neamurile și de turiști de ocazie!
Chiar dacă nu ne-au încântat deloc însoțitorii de drum, i-am ignorat total și i-am depășit în timp ce se chinuiau care mai de care să nu alunece pe gheață pentru că erau încălțați necorespunzător. Unii aveau bun simț și se deplasau liniștiți, alții erau burtoși aterizați nefericit pe cărări de munte, comportându-se ca maimuțele pentru a-și demonstra primitivismul confundat cu inteligența. Am rămas profund impresionați de cum arăta cascada: plină de țurțuri și umflată de ghețuri sub care apa rece curgea în continuare! Am văzut că oamenii reușiseră să urce până la jumătatea ei, așa că ne-am aventurat și noi, cu grijă, pășind prin locurile unde aderența era crescută, evitând panta prea înclinată și alunecoasă. Ne-am desfătat făcând poze hlizite pe platforma de gheață îngroșată, admirând în același timp cât de frumoasă putea fi iarna odată ce se instala în cuib ca la ea acasă și își desfășura forțele fără opreliști!
Drumul înapoi a fost presărat cu inconfundabila noastră stare de bine! Fusese o ieșire scurtă, dar ne încărcase cu atâta energie încât eram foarte încântați de alegerea făcută de a rămâne prin munți în formație de trei și de a refuza plecarea la Sighet și la Săpânța. Dacă s-ar fi putut, am fi coborât pe traseul de vale care lega cascada de stațiune, dar, cu o zi înainte, după ce atinseseră obiectivul dorit, Lacul Știol, George și Ion coborâseră pe acolo și ne-au spus că gheața se instalase grosier pe partea de final și făcea destul de periculoasă abordarea muntelui prin acel loc. Lor le-a stat de câteva ori inima în loc în timp ce traversau acea porțiune și ne-au sfătuit să nu ne forțăm norocul! De aceea nici nu am încercat!
Ștrumfa mea pinguină albăstrită a savurat pe îndelete ieșirea tihnită, mai ales că și-a dorit atât de mult să vină cu noi și să reînnoade poveștile toarse cu înăltocii. Și...chiar a adunat de-a lungul timpului destule peripeții cu tâlc trăite la înălțime! În ciuda faptului că și-a rărit ieșirile la munte, din motive de facultate, ține în continuare vie pasiunea pentru locurile pietroase care te simplifică și te încearcă în fibra ta profund umană. Ești atât de fragil și atât de puternic în fața muntelui încât îți retrezești poveștile adormite pentru a face loc altora sub păturile cu dungi colorate: "Tocmai atunci Zâna Poveștilor face cu mâinile un semn larg și parcă n-ai încotro, îți uiți fața serioasă. O bucurie veche te poartă înapoi spre copilărie. Ești în poveste. Ești copil." (Marciana Moiș). Frumosul copil crescând spre omul de mâine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu