18-19 octombrie 2014 - BUCEGI - toamna la înălţimea platoului şi coborârea pe JEPII MARI

"Ascultă glasul frunzelor pălite,

Când gem de vântul toamnei biciuite

Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea..."

(Mihai Codreanu) 

Dacă tot era toamnă și nu puteam sta cuminți acasă, mai bine ne duceam la celălalt acasă! Uite așa ești înghiontit să începi călătorii și să te lași purtat de ele pe drumuri, căci știu mai bine decât tine ce să îți scoată în față și ce să te învețe. Conform triadei noastre anuale Făgăraș-Piatra Craiului-Bucegi, ne-am spus că pe primul l-am vizitat în iunie și că ar fi fost bine să trecem la un vecin de-al său, la Bucegi. Vremea se anunța cam mohorâtă, dar am considerat că ar fi un câștig nesperat să prindem chiar ninsoare la altitudine și nu ne-am descurajat. Am vrut să urcăm cu telecabina până la Cabana Babele, unde ne-am făcut rezervare, dar am avut ghinion: vântul serios i-a determinat pe cei care se ocupau de mersul cutiilor plimbărețe pe munte să le suspende cursele. Ce puteam face? Era destul de târziu și ne-ar fi prins noaptea pe traseul Jepilor Mici, așa că am vorbit cu un nene care făcea curse cu mașina lui de teren până pe platou, ne-am adunat 4 omuleți, am împărțit costurile și am plecat pe munte! 

Vânt serios, cețuri cu stropi reci, cer îmbufnat, un pietros sforăitor de antipatic - toate păreau să ne determine să facem cale întoarsă, dar noi am ajuns la Cabana Babele și am rămas peste noapte acolo, încălzindu-ne cu o ciorbă fierbinte și cu reșoul din camera pe lângă geamul căreia șuiera într-o dungă un vânt asemănător vărului său din Islanda! Ce ți-e și cu vânturile astea: ceva bun nu ar învăța unele de la altele, dar o nouă gamă de zbătut aerul o consideră mereu binevenită!   

Numai noi eram cazați în cabană și totul părea singuratic și abandonat! Nu îmi place deloc să fiu pe munte în condiții așa vitrege decât dacă sunt pitulată în căldura unei cabane, în refugiul din brațele omului meu visând cai verzi pe pereți (ai vreunui munte neumblat, desigur!) sau amintindu-mi tot felul de detalii amuzante din multele noastre călătorii (niciodată destule!). Și cum toamna e un anotimp în care fiecare dintre noi devine mai meditativ decât în alte anotimpuri, parcă se mai învechește, mai adună niște cercuri la tulpină, își extinde scoarța de înțelepciune și macină tot felul de gânduri la o cană de vin fiert cu scorțișoară, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la modul în care viața își aranjează pe rafturi coincidențe și drumuri încât îi adună pe oameni de pe unde sunt împrăștiați și le demonstrează că, dacă au răbdare și încăpățânare, valurile vin și la ei și îi duc pe malul unde se află nisipul bun pentru tălpile lor. 

"Everyone says love hurts, but that is not true. Loneliness hurts. Rejection hurts. Losing someone hurts. Envy hurts. Everyone gets these things confused with love, but in reality love is the only thing in this world that covers up all pain and makes someone feel wonderful again. Love is the only thing in this world that does not hurt." (Liam Neeson) - din motive de iubire golurile par amintiri îndepărtate ce nu mai pot fi resuscitate prin memorie, de asta visele ți se înghesuie mai flămânde ca oricând să prindă contur și oboseala nu reușește să te mai prindă de călcâie. Trăiești ceea ce ți-ai dorit dintotdeauna, ești pe drumul tău trainic, cineva te supraveghează cu drăgan din colțuri și pacea se adună în căuș ca într-o zi de toamnă calmă când asculți îngălbenirea pădurii!      

Pentru că prima noastră ieșire în doi a fost în Bucegi, noi dăm acestui munte o semnificație aparte cu vârfurile și cabanele sale asociate dorului, cu platoul monoton culminat cu Hornurile Mălăieștilor, cu perechile uimitoare de Jepi, cu Cascada Urlătoarea, cu prima șampanie băută la înălțime, cu amintirea unui cercel verde pierdut pe Vârful Ciocârlia, cu apusul de pe Vârful Omu și zăpezile timpurii de septembrie, cu amenințarea ursului de lângă Cheile Orzei și cu soarele de Padina. Toate aceste detalii ne țin sufletul orientat către lucrurile ce pulsează de frumos, reprezintă momente-cărămidă în creșterea noastră și le trecem prin filtrul memoriei de fiecare dată când ajungem prin zona Bucegilor, la înălțime sau atunci când facem vreo asociere spontană cu ceva ce trăim la un anumit moment.  

De data aceasta am dormit liniștiți și în căldură la Babele, sperând ca a doua zi să mergem pe vreun traseu spre Vârful Omu, dar dimineața ne-a arătat clar că nu aveam nicio șansă. Vântul bătea în continuare cu putere, stropii de ploaie răpăiau neregulat și ceața se îndesise, condamnându-ne la orbecăială dacă am fi vrut să intrăm în vreun traseu de creastă. Ne-am strâns lucrurile și am pornit către Jepii Mari, pentru că cei Mici, deși erau mult mai spectaculoși decât frații lor, nu prea ne inspirau atâta încredere pe timp neprietenos și am preferat să fim precauți. Am ținut drumul către Piatra Arsă, dar, înainte de a o coti spre stânga, către jnepenii de dinaintea cabanei, dintr-odată, de nicăieri, vântul a început să fugărească cețurile și să ne elibereze perspectiva. Scenele se succedau prea repede și nu puteam ține pasul vizual cu schimbările bruște de lumină  - soarele a intrat și el pentru câteva secunde în prim-plan, dar a fost imediat înghițit de cețuri noi, venite de după coamele înierbate, așa că am avut parte de un sfert de oră de spectacol total!

Pe Jepii Mari ne-am întâlnit cu vreo 10-12 omuleți de munte porniți să se dezmorțească puțin prin mișcarea pe un traseu, dar, în rest, am avut parte de multă liniște, de galben ud, de ruginiu grăbit și de alte cețuri trimise ca iscoade în spațiul de la poalele munților. Odată ce am intrat în zona pădurii s-a mai potolit și puterea vântului și am început să analizăm copacii în singurătatea lor colectivă - "Eu sunt un copac și sunt foarte singur. Când plouă, plâng. Plecaţi-vă urechea, pentru Dumnezeu, la ceea ce am să vă povestesc. Beţi-vă cafelele, ca să vi se deschidă ochii, ca să mă priviţi cu agerime, iar eu am să vă povestesc de ce sunt atât de singur…" (Orhan Pamuk).

Ajunși aproape de capătul drumului, am hotărât să rămânem peste noapte în Bușteni, așa că am căutat o cazare convenabilă și am găsit un fel de conac în curs de reabilitare în care ne-am simțit tare bine. A doua zi crestele erau curate ca lacrima, nici urmă de ceață, de nori, de vânturi, de ploi, nimic, nimic! Ne părea tare rău că urma ziua de luni și nu mai aveam ce face în privința unui eventual traseu pe sus, dar ne-am împăcat cu ideea că am respirat puțin aer de înălțime, că am dârdâit vitejește pe platou, că am admirat luptele cețurilor cu soarele și că am dormit o noapte pe munte! Până la urmă am plecat de acasă și, oricum socoteam, ajungeam tot pe plus! Ca să mai gustăm toamnă am hălăduit printre frunze pe drumul de întoarcere și ne-am bucurat de temperaturile mult mai primitoare din pădurile de foioase. 

Pentru mine toamna este un anotimp mai trist din punct de vedere montan pentru că aduce cu ea două luni de cumințenie, de treburi în oraș și de rărire a ocaziilor de ajuns pe pietroși. Dacă ar fi după munțomani, ei ar sta numai pe munte, dar sunt conștienți că nu se poate, pentru că mai sunt și altele de făcut. Tânjirea rămâne intactă, chiar se îngroașă după două-trei săptămâni de repaos, dar înveți să te împaci cu situația (exact ca în momentele când viața îți cere să reziști presiunii ei) - "Să fii fericit nu înseamnă să trăiești fără durere. Ca să fim fericiți trebuie să ne integrăm necazurile, durerea în țesuturile vieții. Când sunt trist și ascult o piesă de Mozart, care e o piesă tristă de asemenea, îmi dau seama că Mozart cunoaște tristețea, că tristețea e universală, că orice om cunoaște tristețea, că nu există viață umană fără tristețe." (Eric-Emmanuel Schmitt) - și să îți spui că lunile de iarnă nu sunt chiar atât de departe, așa că reîntâlnirea se va întâmpla mai repede decât crezi!