joi, 25 decembrie 2014

18-22 decembrie 2014 - AUSTRIA - ski pe gheţarul STUBAI şi vizită la INNSBRUCK

"E cert, orişice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa." (Lucian Blaga)

...și ce calibru de existență se vede de la înălțimea Alpilor, în decembrie, când schiorii șterg praful de pe schiuri și se aventurează cu sete pe văile doldora de zăpadă într-o întrecere pe viață și pe mai-multă-viață!  




Când omul tău este înnebunit după ski, îi încurajezi inițiativa de a lua bilete cu două luni înainte de plecarea spre munte! Când omul tău este înnebunit după ski, îți oferi nemăsurata plăcere de a-i da bobârnace în nerăbdarea cu care numără zilele până când doar vântul de altitudine va sta între el și pârtie! Când ai un astfel de om lângă tine este imposibil să nu te molipsești și tu de boala lui și să înveți de la el cum să îți învingi frica de alunecare prea rapidă, de pantă prea înclinată, de zăpadă prea amenințătoare pentru genunchi, căci entuziasmul lui te prinde în horă în cele din urmă! Am constatat toate aceste lucruri încă de când l-am văzut pe Silviu prima dată cu schiurile în picioare, în ianuarie 2013. Atunci m-a învățat să mă abandonez controlat alunecării pe zăpadă, să folosesc plugul doar în caz de nevoie (deși eu încă aplic regula asta pe dos!), să mă las purtată de viteză și să îmbrățișez cu bucurie șoldurile pietroase ale muntelui! 
Era destul de evident că 2014 nu se putea termina fără să ajungem în Alpi: schiurile voiau să respire aerul prea curat și Silviu dorea să nu le mai audă văitându-se în garaj. Mihaela, Gabi și ștrumfa de Ioana au fost complicii noștri, pentru că și ei sunt mari iubitori de sporturi de iarnă și nu ar fi ratat o asemenea ocazie.    



În 2013 am mers la ski tot în formulă de cinci și am stat cazați în locuri diferite, dar anul acesta ne-am adunat într-un singur apartament spațios închiriat de Mihaela, în Milders, aproape de ghețar și de Neustift. Am fi încăput lejer și 10 persoane: aveam o bucătărie spațioasă, două băi, două camere mari, un living cu două canapele ce se puteau întinde și un pat într-un fel de anexă în care s-a cuibărit Ioana, fascinată total de ideea de a dormi în debara. Am urmat ritualul specific pregătirilor pentru ski: ne-am echipat foarte bine cu haine de sezon, am închiriat schiuri de la Olympia, am cumpărat skipass-uri pentru 5 zile și ne-am fixat starea de bine pe nivelul "maxim". Aveam să ne scufundăm într-o perioadă întreagă de relaxare combinată cu admirarea repetată a înălțimilor senine, umbrite de nori răzleți și dansate de vânt. 




Ioana, ștrumfa-rachetă pe pârtie, și băieții au zbughit-o cu nesaț pe trasee. Eu cu Mihaela am început mai cătinel, ne-am reobișnuit genunchii cu mișcările făcând de mai multe ori pârtia 12 și apoi ne-am aventurat pe 7, aflată la peste 3.000 m altitudine. Desigur, fricile mele de alunecare și de viteză nu s-au anulat, dar s-au mai redus pentru că Mihaela m-a învățat niște mișcări excelente pentru a deține mai mult control asupra picioarelor și a trăi senzația de abandon în același timp. "Hips to the hill, body to the valley!" mi-am repetat din plin atunci când făceam zig-zag-urile pe traseul 7 și pot spune că sunt foarte mulțumită de cât am avansat în sportul acesta, deși frica de cădere încă este acolo și mai am de lucrat cu ea. 
Mergând a doua oară la ski am realizat că atunci când ajung să mă simt liberă pe schiuri și să nu îmi mai fac scenarii negative soldate cu accidente și ciocniri, îmi dau seama cât de întreagă este senzația de eliberare. Copiii o asimilează rapid: filtrul lor rațional încă nu este activat, nici bătut în cuie de la aplicare repetată, se descurcă la fața locului, fără prea multe piedici, fără prea multe "dacă"-uri, cu o dezinvoltură pe care noi, cei mari, trebuie să o căutăm până o găsim ascunsă prin alte straturi și dornică de a păși în lumină. 






Vremea a ținut cu noi și ne-a permis să ne lăfăim pe pârtie de dimineață până la închiderea programului, cu pauze binemeritate de vin fiert la ciuperca de lângă telecabină. Marea alpină ne-a izolat de lumea din vale, iar soarele a întețit senzația de rai improvizat din creste și zăpezi și străbătut de omuleți harnici și desprinși de realitatea vieții lor obișnuite. După cum bine spunea Mihaela, acolo descoperi deconectarea și uitarea de toate nimicurile serviciului și ale rutinei, de mărunțișurile care îți sug energia, de unii oameni care te păgubesc de calitate, de trivial și de superficial. Redevii atât de simplu și de bun, te reîmprietenești cu tine însuți, iar coborârea pe pârtie se transformă într-o lungă confesiune din care ieși primenit și gata de noi fapte mari. Ritmul lui "urcă-în-telescaun-până-în-vârf-de-pârtie-și-dă-ți-drumul-până-jos" se transformă într-un vals cu zăpada, pe care ajungi să îl stăpânești, dacă îl repeți suficient de des și îi permiți să te conducă.  






Silviu și Gabi au dat o raită pe niște trasee noi ca niște exploratori ghidați de dorința de a se confrunta cu perspective noi asupra muntelui și cu provocări de abordare a pantelor. Am înțeles de la ei că unele zone li s-au părut chiar solicitante și înguste, dar peisajele au fost pe măsură și au răsplătit efortul. Ioana și Mihaela au avut momentele lor de mamă-fiică pe pârtia 7, așa că eu am avut reprize de auto-șlefuire a abilităților de schiere, fiindu-mi un antrenor hazliu care se îmbărbăta să traverseze în viteză anumite porțiuni sau să ocolească schiorii prin locuri înguste pentru a-și educa simțul încadrării și al privirii în față, nu la schiurile din picioare. Odată, vrând să ocolesc un ștrumf aflat în fața mea, am căzut imediat după ce m-am dat jos din telescaun și am ajuns fix în gardul lateral, iar altă dată mi s-a împiedicat schiul de prag și m-am dus fix în genunchi. Mi-am continuat oricum drumul, căci ski-ul te învață cu vârf și îndesat acest lucru - după fiecare cădere, există altă alunecare, trebuind să te ridici și să lași firescul curgerii să își reintre în drepturi. 





Putere de fascinația totală asupra noastră a avut-o muntele, iar schiatul s-a aflat pe locul al doilea! Am aruncat în aer atâtea interjecții de admirație și m-am oprit de atâtea ori pe pârtie doar ca să mă mai hrănesc din natura așternută cuminte la picioare încât cred că aș mai fi reușit să înnod câteva ture în acel timp. Dar...cum să nu te oprești? Cum să nu te pierzi în imensitatea aceea aparent îmblânzită de apă și vânt? Cum să nu te lași redus la stadiul de firimitură care se bucură de pâinea mare din care face parte? Ți se așează muntele în suflet ca drojdia și crește într-ale sale, nestingherit ca într-un pământ promițător de rod. Tu îl iubești și el te iubește, iar darul lui către tine este reașezarea în matcă: ce ai drag îți devine și mai drag, ce ai uitat, ți se trezește în memorie, ceea ce crezi că nu poți face, ajunge să fie abordabil, ceea ce te încătușează, se eliberează condiționat de tine. 
De vreo 7 ani scriu despre munte și despre trăirile mele în drumul spre înălțimi. Uneori am impresia că mi-am încrețit scoarța exact ca el, că o să ajung la un nivel de saturație, dar...te poți oare sătura de apă? Entuziasmul nu are cum să fie repetitiv și gratuit, la montaniarzi este necesar și elementar, iar acolo sus toate capătă simț de rădăcină. Până la urmă muntele e piatră, dar nu toate pietrele sunt la fel. Fiecare dintre ele se așează una peste cealaltă și te conduc spre vârf, dar nu pe toate pășești la fel. 






Ziua Mihaelei a fost în acea perioadă: a schimbat prefixul și s-a bucurat din plin că se afla pe ghețar, în Alpi, în tihnă și în zăpadă, departe de indienii de la servici, de aglomerația sufocantă a Bucureștiului și de treburile casnice. A mers din nou pe Top of Tyrol cu Silviu și Ioana pentru a atinge un superlativ al zonei chiar de ziua ei, a fost ea însăși, puternică, practică, simplă, intensă și răbdătoare, ironică și calmă, un om tare frumos și sensibil al cărei fel de a fi îți transmite multă liniște și faptul că te poți baza pe ea. Alpii i-au făcut un cadou special, un curcubeu într-o zi senină, apărut de nicăieri și arcuit deasupra noastră timp de mai bine de o oră, fără vânt și ploaie, doar culoare diafană risipită rafinat peste ghețar. Un moment unic!





Ne-am dat pe pârtii până când s-au plictisit de noi! Eu am urcat și am coborât pe traseul 12 de atâtea ori încât ajunsesem să îi cunosc fiecare dâmb (nu că ar fi avut multe!), fiecare porțiune, fiecare steguleț lateral, iar pe 7 m-am dat și singură o singură dată. Genunchiul drept m-a înghiontit de câteva ori să nu îl ignor pentru că el cu siguranță nu mă ignora, așa că am fost și destul de precaută, preferând să schiez doar pe rutele 7 și 12. S-a dovedit a fi foarte bine așa: esențial a fost să îmi placă, să mă simt bine cu mine însămi, nu să îmi pun ca obiective nu știu ce recorduri. Silviu a zburdat cât de mult a putut pe pârtia 7, iar în ultima zi a înghesuit tură după tură așa cum fac eu dimineața când mă trezesc: "Mai stau încă 5 minute!". 




INNSBRUCK. O singură zi a fost mai morocănoasă pe ghețar, așa că, după ce am încercat pârtiile de vreo 2-3 ori și am constatat că vântul și frigul ne vor sabota schiatul, am hotărât să coborâm la baza muntelui și să mergem până în Innsbruck. Eu mai fusesem acolo cu Silviu în 2013, dar nu am refuzat ideea de a vedea Târgul de Crăciun aflat în plină desfășurare în oraș. De data aceasta, am observat și cabanele de altitudine de pe munții din jur și ne-am formulat în linii mari un plan de traseu de creastă la un moment dat, într-o vară, ca să vedem Innsbruck-ul din alt unghi și să urcăm Alpii din zonă. 
Am regăsit liniște, ordine, organizare, multă lume ieșită din casă sau din țările de baștină pentru a se înfrupta din spiritul festiv al sărbătorilor de iarnă în stilul austriac: simplu, natural, curat, axat pe creativitate firească și pe lucruri făcute manual sau în afacerile mici ale meșterilor locali. Bradul din centrul vechi nu era deloc opulent, se lua la întrecere cu turnul de lângă el, fiind natural ca în pădurea de unde fusese luat (nu tăiat!), încărcat de belucețe-licurici, nu de beteală, cadouri, globuri și milioane de detalii inutile. Căsuțele-tarabe din cadrul târgului erau structurate la fel, fiecare vânzător le particulariza în funcție de specificul mărfii sale, fără a fi afectată impresia de uniform și coerent și nu spun acest lucru în sensul milităros al cuvântului, ci în acela legat de rafinament și de plăcere vizuală. Creativitatea la austrieci nu înseamnă libertate în orice direcție, fără nicio barieră, ci educație a bunului-gust prin atenție acordată formelor din natură, materialelor de calitate, distanțării de superficial și de plastic și apropierii de tradiții.   





Ne-am scufundat în tihna străduțelor susurând de forfota pașilor trecătorilor și de râsul ștrumfilor atât de bucuroși să constate că lumea coborâse la nivelul lor. Nu cred că a fost vreo căsuță care să nu ne trezească interesul - ateliere de fulgi de sticlă, ornamente din lemn, globuri pictate, păpuși cusute, oameni de zăpadă din conuri de brad, mâncăruri și vinuri tradiționale creau o abundență frumos prezentată! 





La fiecare colț de stradă, la primul etaj al clădirilor, erau montate scene din povești autohtone sau internaționale sub forma păpușilor de teatru. Alba-ca-Zăpada, Scufița-Roșie, personaje din Frații Grimm sau Hans Christian Andersen îți atrăgeau pivirea să le admiri și copiii erau pur și simplu încântați de ele. Am văzut și uriași de cârpă plasați la intrările în anumite magazine și restaurante, îmbrăcați în costume tradiționale, făcându-ne să părem precum Gulliver în Brobdingnag, Țara Uriașilor. 




Înserarea ne-a pus mâna la ochi pe nesimțite, în timp ce treceam de la o căsuță la alta, luam câte un artefact în mână sau citeam ceva hazliu, savuram o gogoașă fierbinte sau ne minunam de cum se face un cartof prăjit și franjurat pe băț. Momentul de maximă intensitate pentru Ioana a fost legat de învăluirea într-un balon imens de săpun la care se uitau toți ștrumfii, doritori să li se facă și lor așa ceva! Era un adevărat spectacol să le priveștii ochii mari plini de veselie și de minunare, în timp ce încercau să atingă balonul!    





Silviu a început să se depășească pe sine în zona fotografiei și sunt mândră să observ ce unghiuri reușește să surprindă. Duce această practică a pozatului din călătorii la un alt nivel și mă bucur enorm să constat că pentru el a devenit încet, încet o pasiune despre care discutăm mult și în privința căreia ne informăm la fel de mult. Desigur, fiind inginer, are mintea pregătită pentru hățișurile tehnice pe care le abordează ca pe niște provocări, nu ca mine, care le văd ca pe un ghemotoc de reguli și parametri imposibil de memorat. Uneori îmi mai pierd răbdarea așteptând să finalizeze poze cu expunere sau să prindă anumite poziții, dar, mai târziu, când văd ce a făcut, îmi propun să îmi educ lipsa de stare pentru că merită. Cum? Îmi iau și eu aparatul cu mine, îmi găsesc ceva de văzut în preajmă sau îl tachinez pentru a-l antrena să reziste la muncă în condiții de stres. Mă pricep de minune la asta! De asta a și început să fotografieze în alb-negru!  





Siddhartha lui Hesse spune despre un fluviu că "Dintre tainele fluviului el nu vedea astăzi decît una singură, o taină care îl pătrunse pînă în adâncul sufletului. Vedea cum apa curgea şi tot curgea, curgea mereu, şi cum, cu toate acestea, ea exista mereu, fiind întotdeauna şi în orice clipă una şi aceeaşi, fiind totuşi în fiecare clipă o altă apă.". Apropierea finalului de an îmi provoca deja obișnuitele filozofări, îmi pregăteam ciornele mentale pentru a trage linia și a face socoteala, dar știam deja că plusurile erau copleșitoare și mă/ne îndesise(ră)m în vise împlinite, în trăire, în împărtășire, în răbdare și ascultare, în mocnire pentru încălzire de mâni înfrigurate. Recunoștința se așeza deja ușor precum prima zăpadă a iernii peste pământul pregătit de toamnă pentru noua plapumă.



Incursiunea pe ghețarul din Alpi s-a încheiat cu alunecarea multor amintiri frumoase în mintea noastră dornică de schimbări de peisaje și de timp. Ne-am sărbătorit, am călărit pârtiile mai cuminte sau mai sălbatic, ne-am permis să fim liberi și eliberați de sarcini de lucru și de rutină, ne-am înghiontit la râs, am gătit și am spălat vase împreună, ne-am strâns bagajul vechi și cel nou pentru a ne continua călătoriile sau pentru a reveni acasă. Eu cu Silviu ne-am încadrat în prima categorie!   





Un comentariu:

Unknown spunea...

Ai dreptate am fost si eu in 03 -2016 si a fost superb.