luni, 8 iulie 2013

6 iulie 2013 - ITALIA - CREMONA şi viorile seculare ale lui Antonio Stradivari

Me and You. Just Us Two.

Luna iulie. Fructuoasă, caldă, îmbrăţişată şi surprinzătoare. Călătoria noastră de două săptămâni, coaptă în planuri şi notată pe etape majore, avea să înceapă cu două opriri de tranzit: Cremona (Italia) şi Saint-Tropez (Franţa). Am ales oraşul de naştere al lui Antonio Stradivari pentru că avea câteva puncte de atracţie ce meritau atenţia noastră, pentru că locul era mai puţin aglomerat de turişti şi puteai respira liniştit pe străduţele sale, iar savurarea unei cafele, într-o piaţă plină de flori, cu locuitori matinali pe bicicletă sau cu vânzători italieni febrili era debutul de care aveam amândoi nevoie. Doamne, că tare bine e să ai cu cine împărtăşi la cald gândurile şi emoţiile de călătorie, să îţi fie dublaţi paşii prin locuri noi, să îţi cuibăreşti palmele pe un ţărm de suflet care este acolo, cu tine, nu în altă parte, să fii tu însuţi prin celălalt şi el să fie el însuşi prin tine la fel de firesc! 



CREMONA se află în Lombardia, în Nordul Italiei, pe malul stâng al Padului, fiind cunoscută pentru faptul că e locul de naştere a celor mai vestite familii de lutieri - Amati, Guarneri şi Stradivari -, are o catedrală şi un baptiseriu romanice, un muzeu dedicat viorii, un turn cu personalitate şi...multă tihnă. Faţada catedralei şi interiorul stau mărturie pentru un amestec de influenţe adăugate temeliei romanice: gotică, renascentistă, barocă, multe simboluri şi statui făcând trimiteri evidente la exemple de manifestare ale credinţei şi la învăţături sfinte. Porticul este flancat de figurile a patru profeţi majori care au în mâinile lor pergamente cu profeţiile, iar înăuntru sunt adăpostite opere de artă, care aproape transformă spaţiul într-un muzeu: mulţi pictori renascentişti italieni (nu am recunoscut nume mari, dar am reţinut faptul că toată pictura este de sorginte italiană) şi-au lăsat amprenta creativităţii lor pe pereţii Catedralei în fresce inspirate din Vechiul şi Noul Testament.      



După cafea şi catedrală, s-a făcut ora de deschidere a accesului în Torazzo, al treilea turn din cărămidă din Europa ca înălţime şi cea mai veche structură din lume mai mare de 100 de metri făcută din cărămidă care încă stă în picioare. Are 112, 7 m! Primul turn ca înălţime de acest tip se află la Biserica Sfântul Martin din Landshut, în Bavaria, iar al doilea la Biserica Fecioarei din Bruges, dar ambele au fost construite după Torazzo, aşa că merita din plin să îi urcăm cele 550 de trepte până în vârf, la clopote, pentru a admira oraşul de deasupra. Pe lângă precizările legate de vechime şi structură, mai era un aspect interesant la acest turn: deţine pe faţada sa cel mai mare ceas astronomic din lume. Mecanismul său de funcţionare a fost realizat de doi ceasornicari, tată şi viu, în secolul XVI, iar pictura a fost terminată mai devreme, întruchipând constelaţiile asociate zodiilor cu soarele şi luna translându-le. Nu e la fel de impresionant ca cel de la Praga, nu are figurine care să te ţintească locului, dar are un aer bătrân, tăcut şi simplu, venit parcă de departe, din preistoria ceasurilor!



Cu unele împotriviri de la partenerul meu de hălăduială din divizia "Noi", cuplată cu echipa "Doi", mai cu râsul-plânsul, am urcat sutele de scări, făcând popasuri de poze, uitându-ne cum luam altitudine comparativ cu clădirile din preajmă, măsurând rotiţele de ceas din mecanismul lăsat să vadă lumina prin sticla groasă şi repetându-ne că este antrenament preliminar muntelui. Sus, sus, s-a deschis o minunată priveliştea asupra Cremonei - cărămidă roşie, ţiglă arămie, case făcute pe acelaşi calapod, unitate arhitecturală, multe chiese, construite ca nişte masive neprietenoase, geometrie şi pace - şi vedeam cu uşurinţă piaţa din faţa catedralei unde lumea se agita la târgul de sâmbătă.   

Aşa cum s-a întâmplat şi la turnul din Innsbruck, eram pregătită cu un creion pentru a lăsa un semn de trecere pe acolo şi nu cred că bătrânul Torazzo s-a supărat, căci, venind de aşa de departe din istorie, nu avea cum să obiecteze că este inclus într-o poveste actuală, aflată în vie scriere. Porumbeii şi vântul, în schimb, îşi făceau de cap dând rotocoale, alergând în neştire în aerul ce începea să se încălzească de-a binelea. Coborârea a fost mult mai plăcută şi mai rapidă decât urcarea şi aveam să ştim mai târziu, în următoarele două săptămâni, cât amar de scări ne aştepta să punem stăpânire pe ele...daaaar, să nu anticipez: istorisirile vor veni pâş-pâş, pe rând, se vor lua de mână şi se vor înşira aici cuminţi!



Cremona este plină de plăcuţe indicatoare pentru maeştrii lutieri, creatorii de vioare, de la care îţi poţi achiziţiona/comanda un astfel de instrument sau vreun alt frate din familia celor cu corzi. Cred că am văzut pe puţin treizeci de astfel de cărţi de vizită pe stradă! Am mers destul de mult: stânga, dreapta, înainte, ne-am întors, am nimerit la Muzeul de Arheologie, dar ne-au tras de mânecă leandrii şi am lăsat săpăturile să se odihnească, bicicletele au început să se înmulţească pe măsură ce forfota creştea în piaţă şi la terasele de pe pietonale şi ni se părea că întregul oraş este construit de un singur mare arhitect pentru că majoritatea clădirilor erau în triada romanic-roşu-cărămidă, cu ferestre tare mici!



Chiesele au fost primele locuri în care am intrat până să ajungem în piaţa catedralei: treceam din una în alta, de parcă erau locuinţe învecinate, cu uşile deschise. Când vezi multe din prima, ai o impresie de monotonie, căci seamănă toate între ele: sunt masive, simple, în stil romanic (şi neo-romanic), au interioare cu pereţi albi sau câteva fresce, unele deţin mai multe picturi, se găsesc semne de rugăciuni matinale în lumânări, este venerată Fecioara Maria prin multe icoane ataşate altarelor şi...realizezi câtă încredere există în aer! Chiesele erau deschise, nu am găsit oameni prin ele care să ne întrebe ce facem, traversam una dintr-un capăt în altul, ieşeam în stradă şi, după colţ, dădeam în alta, la care repetam procedura. Cred că am poposit pe puţin în vreo cinci până să ajungem la catedrală!  



La Muzeul Stradivarius am avut contact cu două părţi ale lumii vioarelor: cu partea de atelier, de manufactură, şi cu partea de încântare sonoră. Realizarea unei viori nu este deloc un lucru simplu, este o îmbinare de croitorie în lemn, de cunoştinţe, de abilitate de a îmblânzi materia pentru a naşte ceva imaterial aşa cum este muzica. Viorile din muzeu, aflate în palatele lor dreptunghiulare de sticlă, erau absolut copleşitoare: sute de ani de existenţă le făceau aproape venite din altă lume, aveau un nume, aveau propria istorie, aveau forţă de a transmite perfecţiune.  

"Antonio Stradivari s-a născut în Cremona, în anul 1644, într-una dintre cele mai vechi familii ale orașului, atestată documentar încă din 1188. Se pare că a devenit ucenic în atelierul lutierului Nicolo Amati în jurul vârstei de 12 ani. Cea mai veche vioară confecționată de el datează din anul 1666, fiind semnată cu numele său și inscripția “Alumnus Nicolai Amati, faciebat anno 1666″. Până în anul 1680, Stradivari căpătase deja o reputație de bun lutier, iar în 1682 un bancher venețian a comandat un set complet de instrumente de la atelierul său, ca un cadou pentru regele James al II-lea al Angliei. Odată cu moartea maestrului Amati, cererea pentru instrumentele lui Stradivari a crescut semnificativ. 

Perioada de început a carierei lui Antonio Stradivari este considerată inferioară ultimei părți a vieții sale. În această perioadă, o schimbare semnificativa a început să diferențieze noile viori Stradivarius de cele din primii ani: instrumentele au căpătat o culoare mai închisă, un fapt care, conform celor mai noi cercetări, ar putea fi responsabil pentru calitatea excepțională a sunetului produs. “Perioada de aur” a instrumentelor Stradivarius a durat doar 20 de ani, până în anul 1720, an după care poate fi observată o scădere ușoară în calitatea viorilor produse. Artizanul a murit în anul 1737, iar în toată viața a produs aproximativ 700 de viori, dintre care peste 500 încă mai există. După moartea maestrului, în atelierul său sunt găsite 92 de instrumente, printre care și celebra vioara "Messeas", niciodată cântată, expusă într-un muzeu și evaluată la 20-30 milioane Euro.



"Viorile și mai toate celelalte instrumente stradivariene au fost botezate de-a lungul timpului (Soil, Doamna Tennant, Elder, Tuscan, Medici, Amarillys Fleming), fiecare având o istorie pe măsură. Numărul copiilor realizate este remarcabil: milioane în toată lumea. O teorie spune că lemnul folosit pentru unele componente ale viorii ar fi paltin de munte din nordul Croației, cunoscut pentru creșterea lentă și uniformă a inelelor arborilor. Omul de știință Joseph Nagyvary pune sunetul special pe seama tratamentelor care au fost aplicate lemnului. În zona din nordul Italiei, unde este situat și orașul Cremona, climatul umed impune metode speciale de conservare a obiectelor din lemn, care altfel ar avea o durată de viață foarte mică. Pe lângă umezeală, cariile de lemn sunt o altă problemă. Multe dintre artefactele din lemn din perioada lui Stradivari au suferit mult de pe urma acestui dăunător, dar, în mod spectaculos, instrumentele celebrului lutier nu au fost afectate deloc. Niciuna dintre teoriile expuse mai sus nu reușesc să explice întru totul de ce viorile Stradivarius sunt unice și de ce nimeni nu a reușit întru totul să îl reproducă." 

Noi am avut deosebita plăcere de a asculta 10 minute de încântare sonoră la o vioară Stradivarius, în sala din imaginea de mai jos. Nu am avut voie să facem poze, a trebuit doar să stăm cuminţi şi să ascultăm sunetele absolut impecabile, picurate în urechi. Mi-am adus aminte de filmul dat la Clubul Cinefililor, "Grădina lui Celibidache", atunci când Sergiu Celibidache spunea: "Să trăieşti înseamnă să trăieşti evoluţia sunetului, evoluţia stărilor afective, nu să le înţelegi.



Am să închei cu Giulietta, maşina lui Romeo, odihnindu-se pe străzile din Cremona, şi cu o trimitere la Alexandru Tomescu, violonistul român care îşi interpretează muzica pe o vioară Stradivarius. Vorbeşte întotdeauna cu pasiune şi profunzime despre arta interpretării şi despre relaţia care se dezvoltă între interpret şi instrument - "Vioara e ca un fel de cutie fermecata. În clipa în care tu ai sufletul gol, din această cutie fermecată nu iese nimic." - , aşa că acest interviu de 10 minute merită din plin: AICI


Niciun comentariu: