marți, 24 februarie 2009

21-22 februarie 2009 - CEAHLĂUL şi risipa de alb

Munte. Iarnă. Zăpadă. O ceată de 9 îndrăzneţi.
Urcuş şi mirare conjugată efortului de a ajunge unde se nasc norii. Frumuseţe de un calibru specific. Respiraţie în tandem cu răsuflarea rece a pietrosului ce îşi şerpuia cărările în faţa noastră, ademenindu-le să vedem ce ne aşteaptă după următoarea meandră, dar după următoarea...Ecuaţie simplă, ca toate lucrurile complicate de altfel doar în aparenţă.


Nu am mai mers la munte pe timp de iarnă. Ştiam de viscol, de frig, de nevoia de echipament special şi nu credeam că aveam să ajung prea curând. Dar, ca întotdeauna, nu tu dai ultimatumurile: viaţa are cotiturile ei de a te lua prin surprindere. O strigare frăţească de "Haidem!" şi am purces la drum, împreună cu iubitori ai muntelui la fel ca noi, oameni frumoşi în configuraţie, pe unii dintre ei descoperindu-i acum cu mare plăcere. Ce înseamnă un context deschis cum e muntele!
Spre Durău cu maxi-taxi, apoi la Fântânele, urcat încet şi sigur, uitându-ne extremist, când numai la drum, pe unde călcam, când numai pe sus la zăpada de care nu ne mai săturam vizual. La cât de puţină am văzut în ultimii ani în Iaşi, nici nu era de mirare! Natura este atât de darnică în zonele acelea, te simţi parte integrantă, te simţi infim şi inclus în acelaşi timp în nişte ritmuri aproape mitice. E curios cât de repede reuşesc să mă desprind de contextul lui "acasă" cu toate problemele şi rutina lui şi cât de repede mă confiscă muntele cu tăcerea lui şi cu întoarcerea la simplu şi la bucurie.






Am avut şi însoţitor care s-a ocupat de paza noastră de la Fântânele la Cabana Dochia şi, deşi a fost uşor reticent faţă de noi la început, s-a acomodat repede şi a devenit alintatul principal.
Cum sa rezişti unui ghem de blană contrastând cu albul hibernal!





"Tuneluri" de zăpadă de pe crengile de brad atârnânde de la atâta povară, cărări înalte pe margini, mulţi iubitori de munte (90 de "vrăjiţi" au fost cazaţi sâmbătă spre duminică la Cabana Dochia), ceaţă şi apoi cer senin. Ritmuri de înălţimi! Întâmpin aceeaşi dificultate în a găsi cuvinte cuprinzătoare: mi se par incredibil de nelimitate în extensia sensurilor pentru a se apropia de tot ce vreau să cuprind în ele!....Şi a urmat răsăritul!...La -16 grade!





Duminică s-a înseninat total şi un albastru-lacrimă ni s-a destăinuit din ungherele cerului, soarele orbindu-ne în confruntarea cu zăpada. A fost o zi plină de voie bună, parcă eram nou-născuţi şi descopeream lumea prin ludic, agitându-ne în continuu şi hlizindu-ne fără a deranja muntele din liniştea lui!





Cred că am depășit toate nivelele de mirare la cum m-au copleșit nuanțele de albastru și tonele de zăpadă din acea zi!







Am rămas cu mintea la munte. Revenită în Iaşi, tânjeam după invazia de alb şi după scârţâitul zăpezii sub bocanc: gri-ul de betoane este un contrast descurajant. Ştiu că amintirea e vie şi revenirea este mereu la îndemână, căci muntele aşteaptă răbdător şi numără nestingherit, sigur pe întoarceri de paşi: "unu, doi, trei...".



Un comentariu:

linux up spunea...

Frumos blog , felicitari !