7-9 iunie 2014 - FĂGĂRAŞ - de la Cabana Negoiu la Vârful Musceaua Scării (2.277 m), Cascada Şerbota şi Cascada Sărăţii

"A-ţi îngădui să simţi înseamnă să pierzi ceva din controlul riguros asupra ta şi să te deschizi către ceea ce trăieşti. Trebuie să accepţi să fii cine eşti şi ce eşti tu, nu cine crezi că eşti sau cine ţi-au spus alţii că ar trebui să fii." (Robert H. Hopcke)

După începerea sezonului montan prin turele la Cetățile Ponorului în aprilie, la Cheile Țișiței în mai și în Călimani la cort, tot în mai, ne-am gândit să dăm curs dorinței de a urca poteci prin Meridionali, mai exact prin Făgăraș. Am consultat hărți, trasee, cabane, vreme și am decis că ne-ar surâde să revenim la Cabana Negoiu unde mai fuseserăm în decembrie 2012, când am urcat pe Vârful Șerbota. Am luat-o și pe Mădălina cu noi, căci era coaptă pentru primul ei vârf de peste 2.000 m și merita să ne antrenăm puțin împreună pentru tura ambițioasă din Munții Olimp ai Greciei, pe care o aveam plănuită pentru luna iulie.  

Am ajuns în Brașov cu Mădălina către seară, ne-am întâlnit cu Silviu și am pornit către Porumbacu de Sus, unde aveam să stăm peste noapte la o pensiune destul de pitită printre copaci și separată de drumul principal. Întuneric, sălbăticie, aer tare de munte, liniște străpunsă de cursul râului: deja simțeam calibrul muntelui către care ne îndreptam! Dis-de-dimineață ne-am echipat, am schimbat câteva politețuri cu gazdele, oameni atipici de munte, mai mult niște afaceriști din Pitești care și-au făcut casă de vacanță și obțineau și beneficii cu niște camere date la închiriat, apoi am dat curs nerăbdării de a ajunge la prima noastră țintă - Cabana Negoiu, mergând pe un drum forestier și apoi făcând stânga pe traseul prin pădure. 
S-a tăiat masiv, copacii sunt rari la baza urcării și se îndesesc odată ce te apropii de platou, dar pantele arată dezolant cu atâtea spații dezgolite la vederea soarelui, cu fagi orfani rămași câte unul din loc în loc. Sus au început să apară brazii și molizii, iar mirosul de rășină încarca aerul cu intensitatea lui, răcoarea s-a intensificat și cabana a apărut după ultimele cotituri. Am fost cazați la etajul 1, într-o cameră de 4 locuri, cu două paturi etajate, ni s-a părut că totul era mult bine organizat și aranjat față de 2012, dar nu se mai investiseră bani pentru a îmbunătăți condițiile. Păcat! E o cabană foarte mare și frumoasă, chiar în coasta Făgărașilor, și ar merita mai multă grijă și atenție, ca de altfel multe astfel de locuri din munții noștri.  

 

După ce ne-am lăsat în cameră lucrurile de care nu aveam nevoie pe munte, am apucat traseul spre Vârful Scara, prin partea dreaptă a cabanei, pe versantul dinspre estul culmii Șerbotei. Am coborât spre pârâu, am trecut podețul și apoi ne-am înfipt la urcat de ne-a ieșit pe ochi: Făgărașul este arhi-cunoscut printre montaniarzi ca punând răbdarea și forța fizică la mare încercare, iar văile pe care trebuie să le parcurgi până ieși în creastă sunt de-a dreptul obstacole psihologice, nu se adresează doar mușchilor din picioare. Oamenii de munte sunt atrași de tipul acesta de provocare, de gâdilarea unei limite, de trecerea peste o graniță de confort (chiar și montană!) pentru a păși pe acolo pe unde nu se încumetă așa de mulți. Cum îi place lui Silviu să spună: "Ai de muncit, măi, tată, nu glumă!". Urcam câțiva zeci de metri, ne odihneam, iar urcam, iar ne odihneam, nu ne puteam intra în ritm egal, căci ni se părea extrem de solicitant. Cât a durat ajustarea respirației și a inimii? Cred că până aproape de creastă, dar nu ne-am făcut niciun reproș de ce mergeam așa de încet, nu ne-am descurajat, doar ne-am abandonat stării de bine și de înălțime și am admirat în continuu coastele înăltocilor care deveneau mai apropiați pe măsură ce înaintam oleacă și încă oleacă.  

Mai erau limbi de zăpadă pe traseu și încercam să le ocolim, căci zăpada era destul de instabilă, având în vedere că era luna iunie și topirea se încheiase de multă vreme în alți munți. A trebuit să trecem o porțiune mai mare de zăpadă și am mers cu precauție: nu se simțea la bocanci precum iarna, era sfărâmicioasă, înșelătoare, nu îți oferea aderență așa cum se întâmpla atunci când apărea și un pui de îngheț alături de ea. Oricum, nu s-a lăsat cu adrenalină, nu era nevoie de piolet sau alte giumbușlucuri de escaladă: erau suficiente atenția și stabilitatea calculată în picioare, atâta tot! Mai problematică ni s-a părut ceața, care a dezvelit de vreo câteva ori piscurile din jur (printre care și Scara și Șerbota!), ni le-a arătat în toată splendoarea, după care le-a confiscat imediat privirii și ne-a îmbrățișat și pe noi odată cu ele, fără să i-o fi cerut în vreun fel. 

Imediat dincolo de creastă, de sub plapuma de nori dată dintr-o dată la o parte, s-a ivit o formă albă, cu doi ochi, solitară și înțepenită: era Refugiul Scara! Noi am apucat drumul spre dreapta, către Vârful Șerbota, crezând că până acolo vom urca și pe Vârful Scara, dar, de fapt, ar fi trebuit să facem stânga. Am admirat spectacolul de cețuri desfășurat în viteză de timelaps-National Geographic și ne-am continuat drumul, cu nori nehotărâți la orizont, cu un vânt încăpățânat în față și un soare luminos care, atunci când reușea să spargă centura de albicioși, ne surprindea cu lumina revărsată peste întinderea de piatră și vale alpină. Nu eram foarte siguri dacă merita să continuăm sau nu, pentru că nu deslușeam clar semnele: vremea se putea transforma brusc în furtună sau putea fi calmată de vântul care ar fi purtat norii departe de noi. 

Am mai așteptat până când am atins Musceaua Scării (2.277 m), am depășit-o și am mers către Șerbota, dar picurii de ploaie ne-au pus pe direcția de întors din drum. Eram în creastă și nu era deloc indicat să fim prinși pe acolo, în condițiile în care negreala de la orizont nu anunța o simplă ploaie de munte. Am grăbit pașii să ajungem la Refugiul Scara și am reușit să intrăm pe ușă în momentul în care bucăți mărișoare de grindină au început să ne lovească în spate. A durat cam jumătate de oră ca spațiul uscat din fața refugiului să se facă un covor albicios de gheață rotundă, care făcea un zgomot de popcorn explodat atunci când izbea muntele. Vântul era la înălțimea momentului și ploaia cu gheața transformaseră totul într-un tablou deloc încântător: dacă nu era refugiul aproape, am fi fost prinși cu Mădălina după noi chiar pe creastă unde nu e deloc indicat să fii când se rup barajele cerului. Scenariile cu dormit în refugiu au trebuit anulate pentru că după vreo oră am plecat pe traseul dinspre Vârful Scara, sperând că avem timp să îl facem, dar...  

...norii erau tot frământați la orizont! Spre Vârful Negoiu lucrurile deveniseră de-a dreptul spectaculoase și ne-am holbat minute în șir la tabloul superb pe care creasta, refugiul, norii și culorile reușiseră să îl creeze după ce atmosfera se curățase de ploaie și de grindină. Am făcut cale-întoarsă preferând varianta precaută, căci nu mai era așa interesant să faci vârfurile știind că te mai poate paște o felie de furtună cum a fost cea venită cu o oră înainte. Ne-am fi dorit să fi avut sacii de dormit și să fi rămas peste noapte la refugiu, să admirăm bunătate de munte dezvelit privirii, dar nu se putea: trebuia să ajungem pe lumină la cabană! 

Urcarea a fost cum a fost, dar coborârea ne-a rupt din punct de vedere fizic! Avem ceva drum de făcut până să ajungem la destinație și am încercat să mergem cât de repede puteam ca să nu fim prinși la mijloc de venirea nopții și de o altă ploaie, dar genunchii nu prea erau de acord cu planurile noastre atât de solicitante. Silviu a avut cel mai mult de suferit, căci i s-a declanșat durerea aceea urâtă care îi sabotează uneori coborârea, așa cum i s-a întâmplat la 3.482 m, pe Vârful Mulhacen, în Spania și s-a chinuit destul de mult să facă față pretențiilor. Și eu și Mădălina ne-am adaptat ritmului și, încet-încet, pe lângă marcajul cruce albastră, pe lângă tufele de rododendroni, pe lângă frunzele mari de brusture, am ajuns la pârâu. 

De la apă aveam o bucată de urcare și dădeam nas în nas cu locul de odihnă și de răcoreală. Admiratul apusului l-am început mai devreme, căci lumina se insinuase timid schimbărilor, iar noi meritam o răsplată vizuală pentru efortul depus. Am mers agale, simțindu-ne bine și în siguranță, căci furtuna se dusese și ea departe, având planuri să poposească în zone învecinate și să umfle apele curgătoare din alți pietroși.

La Cabana Negoiu am găsit o gașcă de omuleți veniți de la București și ne-am hlizit împreună cu ei de prezența măgarilor care cerșeau atenție și mâncare. În ordine inversă, evident! Ne-am așezat la o masă ca să ne tragem sufletul și să ne odihnim genunchii, ne-am luat câte o bere răcoritoare și am scos mâncarea restantă de pe traseu, am început să povestim și să ne exprimăm impresiile, când am fost asaltați de măgărușii curioși să vadă dacă reușesc să ne ispitească să le dăm ceva de ronțăială. Erau tare îndrăzneți, se observa cu ochiul liber că aveau destulă experiență în abordarea soldată cu rezultate sigure a montaniarzilor și chiar ne permiteau să îi gâdilăm pe frunte. Cred că, de fapt, urmăreau și asta în loc de desert! Mădălina era în culmea fericirii, uitase de toată oboseala din picioare și își făcuse rost de energie destulă ca să îi alinte!

Printre omuleții din București era rătăcită și Raluca, creața grupului nostru cinefil. Auzise de tura organizată în Făgăraș și își spusese să încerce că nu are să îi strice o ieșire la munte. Am stat împreună pe băncuța din spatele cabanei și am privit un apus superlativ, ca un film lent și picurat în culori. Ca să condimentez puțin atmosfera în mod involuntar, am reușit să rătăcesc pe undeva cheia de la camera noastră și, în timp ce Silviu, Mădălina și Raluca se lăsau încântați de apus, eu refăceam drumul invers pentru a-mi da seama pe unde aș fi putut să o pierd. Am apelat până la urmă la cabanier, i-am explicat situația, am întrebat lumea din sala de mese dacă nu găsise o cheie de la cameră, dar nimeni nu o văzuse. În cele din urmă, ajutorul cabanierului ne-a deschis cu o cheie de rezervă! Înainte să mă întorc la spectacolul apusului, am mers până la baie și...ce să vezi? Cheia mea era liniștită în cui, pe spatele ușii! O pusesem acolo mecanic, fără să gândesc, și din cauza asta nu îmi aduceam aminte de ea! Am mers afară super bucuroasă și cu adjectivul "amețită" multiplicat la infinit în minte, iar apusul mi s-a părut și mai răsplătitor după toată boacăna aceea!

În meniul nostru montaniard a urmat Cascada Șerbota. Desigur, a doua zi! Avea 20 metri și se afla la 1.410 m, fiind foarte aproape de Cabana Negoiu. Noi am găsit-o destul de vijelioasă pentru că zăpezile de înălțime încă o alimentau cu apă și avea ce rostogoli către râul din vale. Am stat foarte mult să o pozăm, să bem apă din ea, să ne jucăm și să îi trimitem mesaje hazlii lui Gigi, aflată în plină pregătire pentru Bac. Ne-a plăcut tare mult, mai ales că a fost neașteptată: nu o aveam în plan, pur și simplu am altoit-o pe el! 

Mai spectaculoasă decât Cascada Șerbota a fost Cascada Sărății, aflată sub Negoiu, la 1.800 m. Grupul de la București se întorsese de pe munte fără sorți de izbândă pentru că se aventurase pe traseul spre Vârful Negoiu, găsise multă zăpadă pe porțiunea cu lanțuri și nu a mai putut înainta în condiții de siguranță. Ne-am simțit atât de bine pe traseul spre cascadă, încât am mers aproape fluierând: erau multe podețe, locuri de trecere întărite, priveliștea se păștra deschisă și spectaculoasă, cabana rămăsese mică în urma noastră, iar rododendronii ne făceau cu ochiul prin rozul lor de primăvară târzie. Cascada ne-a ieșit dintr-o dată în față, firavă de la distanță, dar împlântată în munte când am cercetat-o îndeaproape, gata să impresioneze pe oricine i se înfățișa cu o minimă sensibilitate pentru natură. Descoperirile acestea vin mereu către tine aducându-ți satisfacția de a mai agăța ceva frumos pe harta pe care ți-ai format-o până atunci!

Ne și imaginam cum ar fi să stai la cort în zona aceea cu apa la doi pași, cu vârfuri de peste 2.000 de metri la o aruncătură de băț, într-o noapte senină de august cu puzderie de stele deasupra ta, departe de tot ceea ce te ține cu privirea în jos și nu în sus! Absolut divin! Singura problemă care m-ar descuraja (destul de tare!) ar fi prezența urșilor: Silviu a văzut prin binoclul un urs plimbându-se nestingherit pe bucata de creastă dinspre Șerbota în săptămâna următoare, când a venit singur și a mers pe Vf. Scara, pe Vf. Ciortea și la Lacul Avrig. Poate dacă am veni mai mulți aș fi mult mai liniștită... 

"Viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât." spunea Micul-Prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, iar noi am făcut-o puțin mai bogată, mai ochioasă și mai intensă pentru că "Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim, iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic.". Dacă faci tu alegerile care contează în loc să le lași pe mâna celor care vor cu orice preț să le facă în locul tău, pe timpul tău, atunci ai o șansă mare să îmblânzești puțin din necunoscut, să aduni frumos și să îți configurezi mai clar în minte și în inimă lucruri care au greutate pentru acestea. Și poți să fii sigur că atunci când te vei uita în urma ta, vei ști că pașii tăi au avut curaj și au trasat o cale de care ești mândru! 

12 iunie 2014 - Banchetul claselor a VIII-a la "La Castel" - a doua mea generație de ștrumfi ca dirigintă (VIII A)

"În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că, ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă." (C. Brâncuși)

Prima generație de ștrumfi pe care am nășit-o și-a luat zborul în 2010. De atunci au trecut 4 ani și am îndrumat în acest timp a doua generație de ștrumfi care a ajuns pregătită să urmeze exemplul fraților mai mari. Am mai crescut ca profesor și ca om alături de ei, m-am confruntat cu alt fel de provocări, am avut răbdare, dar mi-am și pierdut-o de multe ori, am experimentat lucruri noi, am călătorit împreună prin alte zări, am învățat să facem origami și quilling, ne-am sărbătorit și am cățărat pereți de escaladă, am traversat lacuri cu tiroliana, am citit (mama lor de lecturi!), am avut momentele noastre emoționante de sinceritate, am învățat să dansăm vals și știm unde se găsesc cele mai bune clătite din Iași. Am avut un gimnaziu plin și ne-am legat sufletește! Nu pot face ierarhie între năstrușnicii din 2010 și cei din 2014: am camere cu ferestre pentru ambele generații și cred că au spațiu destul să încapă cu tot frumosul din ei. Sunt mândră de domnișoarele și cavalerii care au ajuns și sper să își pună în continuare apă bună la rădăcini ca să le poată crește ramuri viguroase cu frunze bătute în verde-viu și muguri gata să plesnească!

Ți-e mai mare dragul să te uiți la ei cum te depășesc în înălțime, cum își testează ambițiile și speră să își croiască un drum trainic, aflându-se la granița dintre naivitatea copilăriei și încercările adolescenței cu toate frământările și tentațiile ei. Sunt suflete ajunse într-un punct al pârguirii și sper că am reușit să le transmit că unitatea de măsură cu care ar fi bine să își măsoare calitatea vieții și a caracterului pe care și-l construiesc este bucuria sentimentului de autentic, de firesc, de neirosit. Restul sunt doar detalii de ambalaj, care au dreptul să ocupe un anumit timp și să ceară o anumită cantitate de energie, dar nu au voie să acapareze esența. Pentru că mi-au devenit atât de dragi, am considerat că merită din plin un final de gimnaziu pe măsură, sărbătorit la o locație pe care o aveam în minte de doi ani: "La Castel", un restaurant cu mai multe săli pentru evenimente, aflat la marginea orașului, lângă Pădurea de la Breazu, aproape de natură și departe de betoanele orașului. Sala Regală ne-a oferit un decor absolut special, aleile și scările de afară au devenit scenă elegantă pentru pozele noastre împreună și am debutat cu dreptul în acea zi atât de deosebită.   

Ca de fiecare dată când sunt pusă în fața unui lucru pe care aș putea să îl fac altfel, aleg să schimb registrele previzibilității. La generația 2010 am inițiat Concursul de Miss și Mister Absolvent, care a devenit o tradiție la banchetele următoarelor trei generații, dar la seria mea din 2014 am vrut ceva, care să împrospăteze cursul banchetului, să aducă un aer de memorabil, de original. Gândit și făcut! Am luat legătura cu Raluca, fostă elevă a școlii noastre, aflată în clasa a IX-a la Colegiul Național "Costache Negruzzi" și instructoare de dans sportiv, premiată și apreciată la nivel național. A fost de acord cu propunerea mea de a-i învăța pe ștrumfi un vals de deschidere a banchetului și, timp de 16 ore, le-a fost profesoară exigentă, coordonându-i cu mână forte spre a reuși să realizeze un moment deosebit. La banchet a venit cu partenerul ei de dans și ne-a încântat cu dansul lor emoționant pe o piesă a Larei Fabian, după care au urmat frumoșii mei: profesorii și colegii lor din celelalte clase au rămas muți de admirație și i-au aplaudat pentru eleganța cu care au dansat, le-au iertat micile stângăcii și s-au lăsat antrenați în dansul general din final, pe melodia Happy.  

După deschiderea oficială a banchetului a urmat tona de poze și de râsete, de complimente și de gânduri bune, de invitații pe ringul de dans și de îmbrățișări. Colegele mele diriginte, prof. Cristina Barnea și prof. Valeria Ralea, au depus efort pentru ca ziua aceea să fie absolut memorabilă pentru copii și s-au bucurat tare mult văzând că aceștia au meritat investiția lor de energie, iar câțiva părinți ne-au fost sprijin total. Pe la jumătatea banchetului, când trecuseră emoțiile și lucrurile mergeau clar pe făgașul bun, am realizat că se termină și pentru mine, ca dirigintă, încă un capitol, că lansez bărcuțele la apă și le suflu vânt bun, dorindu-le să aibă o cârmă înțeleaptă, că îmi va fi dor de ei și de comunicarea foarte bună la care am ajuns, că nostalgia se va cuibări și în sufletul meu pe măsură ce ziua va înainta spre apus și se va încheia. Dar, până atunci, ...

...mi-am spus să le admir copilăreala și să mă înfrupt din izbucnirile lor de emoție. Și generația trecută mi-a provocat senzația că era emotivă, că punea (la) suflet, că era strânsă într-un ghemotoc de fire invizibile de prietenie și de plăcere de a sta împreună, încât cred că este o amprentă pe care o las ca dirigintă asupra ștrumfilor, vrând-nevrând se răsfrânge și asupra lor nevoia mea de uman și de firesc, de apropiere și de trăire, de autentic și de diferit. Nu mai am control asupra evoluției lor și, deși la un moment dat m-au întristat cotiturile vieții unor foști elevi de-ai mei, am ajuns să fac pace cu deciziile lor și să mă concentrez pe ceea ce este la doi metri lângă mine, pe ceea ce pot face în momentul actual pentru ștrumfii din fața mea, restul fiind lăsat la discreția alegerilor lor ulterioare. Este frustrant uneori ca profesor să constați irosirea sau pierderea reperelor, uitarea lucrurilor importante, delăsarea și înflorirea prostiei. Știi că ai lăsat ogorul îngrijit și cultivat la final de gimnaziu, între timp au năpădit buruienile și trebuie să te împaci cu ideea că toate au sensul lor, că nu ai cum să subtitui adevărurile ștrumfilor cu adevărul tău. Educația este un zmeu pe care îl urmărești toată viața, iar cei care înțeleg acest lucru sunt capabili să se uite mereu spre cer. 

Șampania și tortul au fost momentul exploziv: ștrumfii mei au stat împreună, au ciocnit paharele, s-au îmbrățișat, și-au urat cele bune, au tras de toți cei timizi să li se alăture, au țipat de bucurie și au considerat că momentul lor trebuie marcat prin toate căile posibile. Dansul i-a stors de forțe, energia le plutea în aer, dar nu au renunțat să se mai zbânțuie și după ce tortul de ciocolată le-a aterizat vitejește pe farfurii! 

Nu a durat mult până când ștrumfii au început să realizeze că după terminarea banchetului se încheie și cei 4 ani de gimnaziu, că în septembrie vor avea alți colegi, că ușa se închide încet și nu îi pot pune proptea, că ceea ce au considerat a fi acolo mereu devine o parte dintr-o etapă, nu o eternitate. Fetele au fost imediat sensibilizate și au început să plângă și să se îmbrățișeze, să își promită lucruri cu "mereu" și "niciodată"! Înainte să plec de la banchet (puțin mai devreme, căci a doua zi dimineață plecam într-o excursie de 3 zile cu alți ștrumfi!), i-am luat pe rând pe cei din clasa mea, le-am spus câte un cuvânt de La revedere! și am primit la schimb îmbrățișări. Când am ajuns la Stanciu (Alex Stanciu), acesta o ținea pe Andreea în brațe și cânta cu lacrimi în ochi un cântec fredonat de câteva colege pe scenă: m-a impresionat la culme să văd un cavaler în devenire permițându-și o clipă de vulnerabilitate de așa calibru. L-am îmbrățișat și alți colegi au sărit la un group-hug veritabil, iar atunci când am ieșit cu ei la Terasa Vânătorul din Parcul Expoziției m-a sărutat pe frunte în numele generației și mi-a mulțumit pentru ce am făcut pentru ei! Cum să nu îți fie dragi?   

De la mici au ajuns mari. De la copilăroși au ajuns frământați (nu toți!) de deciziile pe care trebuie să le ia. De la zgubilitici fără limite au ajuns să își supravegheze imaginea în fața celorlalți. I-am văzut crescând și abia când văd comparativ pozele îmi dau seama cum au lăsat acești ani amprenta asupra lor. E un sentiment de mândrie să îi vezi mari, e și unul de teamă vis-a-vis de viitorul lor, dar apare și unul de încredere că vor face față, căci au unelte puternice, doar să nu își dilueze motivațiile și să nu se piardă pe ei înșiși printre ițele vieții ce li se va desfășura altfel de acum înainte în față. Încăpățânare și privit înainte! 

Premierea a fost realizată în Sala Diotima în stilul care mie îmi este extrem de drag: cu discursuri de suflet, cu poze din cei patru ani de gimnaziu, cu acordarea premiilor și a diplomelor, cu buchete oferite profesorilor, cu lacrimi și recunoștință. Doamna director și-a centrat cuvântul pe lucru de echipă ca la fotbal, pe ideea că fiecare își are locul său și că îndeplinirea datoriilor legate de el face ca treaba să curgă sau să stagneze. Discursul meu s-a centrat în jurul ideii că oamenii vin, oamenii pleacă, dar important este ce ne lasă și ce le dăm să ia cu ei. Surpriza totală a fost legată de un experiment pe care am vrut să îl fac și pe care l-am pus la punct cu o zi înainte: am chemat câțiva foști elevi ai școlii noastre pentru a le adresa ștrumfilor câteva cuvinte, reflecții, impresii din perspectiva lor de omuleț de clasa a IX-a (Raluca, elevă la Colegiu Național "Costache Negruzzi"), a X-a (Ancuța, elevă la Liceul Teoretic "Vasile Alecsandri"), a XI-a (Roxana, elevă la Colegiul Național "Mihai Eminescu" și Andrei, elev la Seminarul Teologic), a XII-a (Gigi, elevă la Colegiul Național "Costache Negruzzi"), Diana (studentă în anul II la Facultatea de Medicină). Elevii și părinții au rămas profund impresionați de cuvintele lor, mai timide la cei aflați la începutul liceului, mai sigure la cei mai mari, iar noi, profesorii, am simțit mândrie din aceea care îți confirmă că faci bine ceea ce faci.

Când ștrumfa crescută cu apă bună la rădăcină îți scrie și îți susține un așa discurs, nu ai cum să nu fii mândră de ea. De Gigi e vorba, desigur!

"Bună ziua, stimați profesori, dragi părinți și, nu îl ultimul rând, dragi elevi/colegi!

        Numele meu este Georgiana Zaharia și sunt astăzi aici  în calitate de proaspăt absolventă a Colegiului Național" Costache Negruzzi" pentru a vă împărtăși puțin din ceea ce vă va aștepta ca proaspeți "boboci".

Îmi amintesc perfect! Acum 4 ani stăteam în aceeași sală, cu aceleași emoții si aceleași temeri de necunoscut. Au trecut însă, căci ce a urmat s-a dovedit a nu fi deloc înspăimântător, ci dimpotrivă, o lume nouă, cu oameni diverși, gata să preia lucrarea începută de dascălii gimnaziului și să-ți accentueze caracterul și mai mult până la stadiul în care ești convins că de acum drumul e doar al tău.

Am trecut prin cei 4 ani de liceu...PREA REPEDE!

Clasa a 9-a e cea mai pretențioasă, venind cu primele şoapte, primele priviri fugitive, primele strângeri reci de mână, primele dubii , căci, de ce mi-a fost mie dor cel mai tare era un COLECTIV unit, nu rupt în grupulețe. De asemenea, un lucru bine întipărit în minte, încă de când am fost eleva domnului Bâzdâgă, este acela că prima impresie contează. "Chiar dacă nu știți răspunsul, ridicați, mă, mâna să văd că vă dați interesul!". Așa am și făcut și nu am avut decât de  câștigat și, având în vedere că știam și raspunsurile, m-a ajutat să mă mențin într-un top al clasei.

Clasa a 10-a înseamnă un pic mai multă seriozitate, profesorii deja vă cunosc și încep să investească mai mult în elevii de care se atașează puțin câte puțin. În acest moment însă, elevul cu experiența unui an de liceu în spate, abia începe să prindă aripi autentice de licean și să zboare spre toate direcțiile. Acest zbor ține pentru unii până la sfârșit, iar pentru alții aproape de sfârșit. Dacă ar fi să vă sfătuiesc acum, aș cita-o pe una din colegele mele "Învățați, copii, de pe acum pentru BAC pentru că e teroare!", însa nici eu nu am făcut așa și nimeni nu cred că o va face. Totuși, să fii mereu activ la oră înseamnă un avantaj. Pentru mine asta mi-a adus timp liber, când restul învățau pentru diverse lucrări, și mai puțin stres acum în prag de examen. Tot acum se pun bazele prieteniilor și se încheagă relații greu de rupt la final.

Clasa a 11-a este momentul în care realizezi că timpul se grăbește și, fără să îți dai seama, devii un om care se maturizează încet, dar sigur. Apare o libertate deplină pe care noi, elevii, ne-o asumăm în ideea în care devenim speriați de anul următor și mergem pe premisa că trebuie profitat la maxim de perioada de dinainte. Totodată, acest an aduce cu sine o serie de decizii, care trebuie luate din timp și cu responsabilitate. După aceea încep pregătirile, iar stresul își face simțită prezența din ce în ce mai mult.

Clasa a 12-a - simt că încă nu s-a terminat, iar, ca să fiu sinceră, nici nu știu când a început. Îmi amintesc prima zi de scoala, în care am intrat serios DEJA în materie. Toți profesorii se schimbă parcă, devin mai serioși pentru a te ambiționa să intri într-o atmosferă de examen. Drumurile alese trebuie pregătite din timp. Este posibil ca deja să aveți ceva întipărit în minte. Eu am aplicat pentru profilul matematica-informatica pentru a merge mai departe către domeniul informaticii, însă sper ca drumul meu să fie unul spre medicină. Orice cale veți alege, ea trebuie consolidată cu răbdare, pasiune și interes."

Generația 2014 - gata de zbor! Scările de la Casa de Cultură "Mihai Ursachi" erau ticsite de oameni, mari și mici, cu o stare de bine aparte și o liniște de drum încheiat și etapă așezată pe raftul ei!

Clătităria Aad's Place ne-a primit cu brațele deschise ca să mai prelungim încheierea timpului nostru împreună într-un mod dulce. Am primit un afiș mare pe care am scris comenzile, le-am adunat și sistematizat, după care am rugat chelnerița să ne servească și noi am stat de vorbă și ne-am uitat la pozele de la banchet. Ștrumfii mi-au făcut un cadou tare drag: s-au dus prin librării, au făcut cercetări colective, au discutat între ei, mi-au cumpărat două cărți legate de pasiunile mele - fotografia și comunicarea nonverbală - și s-au semnat pe ele ca să le port amintirea printre celelalte cărți ale bibliotecii mele. Au înțeles cât de mult apreciez gesturile directe, sincere, distincte și m-au impresionat prin atitudinea lor...din nou!

Am vorbit mult despre ultimul nostru proiect de suflet împreună: valsul învățat cu Raluca! Ne-am uitat la filmulețe, am râs de stângăciile de la învățarea pașilor, de cât de mândre erau fetele de cavalerii în care se transformaseră colegii lor și de faptul că naturalețea e cea mai bună carte de vizită. Știu că intră într-o zonă de experimentări și multe din concluziile de acum li se vor părea depășite, dar sper să ajungă după aceste rute ocolitoare, mai mari sau mai mici, la aceleași adevăruri simple pe care am încercat să le transmit și lor!

Le mulțumesc din suflet pentru toate cele bune, frumoase și inocente pe care mi le-au dat din inimile lor de ștrumfi. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce am învățat de la ei și prin ei. Îi asigur că nu voi uita, că îmi voi aminti, că nu li se vor pierde chipurile printre sutele de elevi din generațiile trecute și viitoare. M-au surprins de multe ori cu dragostea lor, cu surprizele lor, cu năzbâtiile lor, încât treburile mai puțin plăcute au devenit anecdote care ne stârnesc râsul atunci când ne revin în minte. Sper să își crească în continuare copilul interior și să păstreze calea către sus și înainte ca baloanele din povestea abia încheiată!