"Uneori te simţi copleşit de atâta frumuseţe, simplitate şi noroc.
Apoi, când eşti ţinut departe de munte, abia atunci realizezi cu câtă forţă te izbesc
acele imagini ivite dintr-un colţ al memoriei..." (Cora Băiaşu)
Munții...Dacă nu ar fi acolo, nu s-ar povesti despre ei! Dolomiții...Dacă nu am fi fost pe la ei pe-acasă, nu am fi găsit un rost să turnăm al doilea sezon de trasee de tip via-ferrata format din 7 episoade! În anul 2013 am făcut cunoștință cu acești pietroși incredibili, ne-am prezentat elegant, ne-am evaluat ca doi îndrăgostiți la prima întâlnire și cele 3 episoade din primul sezon au creat o dependență care ne-a îmbolnăvit de frustrare în 2014 când vremea ne-a fost potrivnică și nu am putut ajunge din nou la ei. Anul 2015 a venit să ne împace și ne-a adus 7 zile de trasee și de creste, de priveliști și de hăuri, de cabluri întinse pe munte și de bucurie de înălțime, încât am uitat ce nu am avut cu un an înainte și ne-am înfruptat ca hămesiții din bunătățile întinse cu generozitate de Dolomiți în luna august...chiar dacă nu de la bun început!
Am campat la Campingul Cortina D'Ampezzo pe 31 iulie și a doua zi dis-de-dimineață eram în drum spre Corvara pentru a ne aventura pe prima via-ferrata către Piz Boe, dar cerurile își schimbaseră configurația de nori și coborâseră mai aproape de noi, acoperind vârfurile. Începutul nu a fost deloc promițător, primirea propriu-zisă nu a fost una senină, nu a corespuns așteptărilor și entuziasmului nostru, iar eu am avut o reacție furioasă și chiar m-am supărat așa cum doar o femeie o poate face. Mi se părea incredibil să ajungem în sfârșit în Dolomiți și să prindem ploi, nori, răcoare! Parcă eram subiectul unor glume proaste și nu reușeam să le prindem sensul! Săracul Silviu nu știa cum să mă mai calmeze și să mă facă să văd și partea aceea mică, dar plină, a paharului: respiram aer de Dolomiți și urma să stăm câteva zile printre ei, așa că nu avea să dureze la infinit sărăcia aceea de vreme! Dacă m-am calmat? În niciun caz!
După ce ne-am interesat în Corvara de ora la care pleca telecabina spre trasee, ne-am întors din drum către camping. O ploaie măruntă și sâcâitoare, dar nu foarte convingătoare, a început să îmi crească nivelul de nervi, aducându-i aproape de pragul exploziei! Nu puteam accepta ideea de a sta arestați la cort din prima zi de Dolomiți! Era o ironie mult prea mare! În timp ce ne tot frăsuiam ce să facem, am trecut pe lângă o parcare și am oprit pe nepusă masă la telecabina care ne ducea spre intrarea în traseele către Vârful Averau. Citisem despre acel vârf că era preferat pentru o primă zi de încălzire și de obișnuire cu piatra muntelui, așa că am considerat că era mai inspirat să hălăduim pe vreun paltou, chiar și de la o cabană la alta, decât să ne depănăm tristețea la baza muntelui. Silviu nu credea că ploaia aceea așa discontinuă ar fi fost o piedică serioasă în abordarea unei via-ferrata, dar eu nu voiam să risc în niciun fel: dacă se iveau de după munți nori negri aducători de ploaie serioasă și noi eram pe cablurile acelea pe la jumătatea traseului?
Am ajuns la Refugiul Scoiattoli (2.250 m) și de acolo am parcurs distanța până la Refugiul Averau (2.413 m), gândindu-ne cum să continuăm. Până să luăm o decizie, ne-am oprit să mâncăm: mirosea demențial, iar forfota de oameni te făcea să vrei să te integrezi printre ei la o lingură de ceva bun. Silviu era convins să mergem pe traseu, eu nu prea (desigur!), dar, până la urmă, ne-am aventurat: via-ferrata nu era foarte lungă și ne puteam retrage repede dacă situația se înrăutățea! Mă îngrijora enorm de mult faptul că nu văzusem soarele toată ziua, iar norii repezi făceau ca atmosfera să fie extrem de imprevizibilă. Nu știai dacă dincolo de ei urma să apară seninul sau o pâclă supărată de ploaie! Când am constatat că nu eram singurii care mergeau spre intrarea în via-ferrata către vârf, mi-am făcut rost de puțin curaj!
Bocancii împinși pe dolomită și zgomotul de carabe pocnind pe cablurile metalice întinse mi-au trezit automat senzațiile acelea sănătoase din 2013 când am făcut prima via-ferrata pe Cima di Mezzo, la peste 3.000 m! Tratamentul pentru lecuirea temporară a fricilor de posibilele scenarii negative a presupus înnodarea entuziasmului la scopul nostru - mersul pe umerii duri ai pietroșilor. De pe peretele vertical inițial am ajuns într-o scobitură de trecere către un alt perete și, după încă vreo două porțiuni identice, am ajuns pe platoul de unde mai aveam de parcurs o bucată de traseu până pe Averau. O scurtă fereastră de semi-senin ne-a încântat de parcă l-am fi găsit pe Moș Crăciun pe acolo, așa că am grăbit puțin pasul pentru a profita de unda verde ca să ne cocoțăm pe vârf fără să fim atinși de vreun fir de ploaie. Un caiet de mărturii ale montaniarzilor curajoși au primit și "spovedania" noastră realisto-dramatică-hazlie, după care, printre cețuri zdrențuite de un vânt poznaș, am făcut cale întoarsă și am ieșit din nou la cablurile de via-ferrata!
Eram extrem de mulțumită de faptul că Silviu mă înghiontise să îmi depășesc nervii creați de vremea capricioasă și să mă aventurez împreună cu el pe munte! Uite-așa s-a întâmplat să avem o primă reușită în buzunarul Dolomiților - sesiunea 2015: am trecut prin momente când eram ferm convinsă că acest fapt nu avea să se întâmple, dar încăpățânarea împrumutată de la cel de lângă mine și norocul cu bucla de vreme liniștită au fost leacurile de care am avut nevoie ca să îmi demonstrez din plin contrariul!
Ne-au prins din urmă niște alergăreți de ferratiști, care ne-au cam grăbit coborârea și nu am avut timp de pozele noastre jucăușe și de toată hlizeala de care atunci eram și eu în stare. Până la urmă a fost un lucru bun, pentru că, imediat ce am atins baza ferratei și ne-am retras către Refugiul Averau, nori negri au început să asedieze vârful pe care fuseserăm cu o oră în urmă! coborau spre platou destul de repede, se ridicau din nou, după care se năpusteau într-o nouă încercare să ăună căpăstru piscurilor! Am grăbit pasul până la celălalt refugiu unde ne-am felicitat cu o bere pentru prima via-ferrata din acel an, după care, atunci când am ieșit afară, ne-a fost clar că aveam să fim udați până la camping!
Am rămas din nou cu visul statului la un refugiu din Dolomiți, dar sigur la a treia vizită o să iasă și visul acesta, nu are cum să scape! Condițiile ni s-au părut fantstice de-a dreptul: curățenie, detalii ochioase, ordine, lucruri de calitate, servire promptă, oameni civilizați, mirosuri îmbietoare, grappa, prețuri pe măsură, respect pentru munte! Asta înseamnă să fii într-o țară în care există o educație montană!
"O floare este alcătuită doar din elemente non-florale, cum ar fi clorofila, lumina soarelui și apă. Dacă ar fi să elimina toate elementele non-floare din floare, nu ar mai rămâne din floare nimic. O floare nu poate exista doar prin ea însăși.
Oamenii sunt asemeni florilor: nu pot exista doar prin sine. Pot doar co-exista. Eu sunt alcătuit doar din elemente non-eu, cum ar fi pământul, soarele, părinții și strămoșii. Iar într-o relație, dacă poți să vezi natura coexistenței tale cu cealaltă persoană, poți să vezi că suferința celuilalt este propria ta suferință și că fericirea ta este fericirea celuilalt.
De multe ori, ne îndrăgostim nu pentru că îl iubim cu adevărat pe celălalt, ci pentru a ne distrage atenția de la suferința noastră. Însă abia când învățăm să ne iubim, să ne înțelegem și să avem o compasiune reală pentru noi înșine, putem iubi și înțelege cu adevărat o altă persoană. Atunci când reușim să ne alimentăm și să ne susținem propria fericire, ne hrănim capacitatea de a iubi. De aceea, a iubi înseamnă a învăța arta de a-ți alimenta propria fericire. A înțelege suferința cuiva este cel mai bun cadou care poate fi dăruit unei alte persoane, pentru că înțelegerea este un alt nume iubirii. Dacă nu înțelegi, nu poți iubi." (Thich Nhat Hanh)...pentru că unii oameni scriu exact ce se găsește în sufletele altora și pricep hieroglifele cu care aceștia se zbat, iar cuvintele lor vin cu forța eliberatoare a descifării...pentru că muntele m-a înțeles și m-a iubit, chiar și atunci când eu nu o făceam, când îi admiram capacitatea de a fi fericit în semeția sa și când m-am supărat pe atitudinea lui capricioasă...pentru că omul de lângă mine a reușit să îmi demonstreze că toată ecuația co-existenței nu este așa de complicată, este ca o via-ferrata pe care crezi la început că nu o vei putea parcurge și te trezești ajuns în capătul ei întrebând...
Nu-i așa că mai facem una?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu