"Călătoriile au tendința de a intensifica toate emoțiile umane."
(Peter Hoeg)
Turcoazul Lacului Sorapiss pare a fi coborât dintr-o altă dimensiune tocmai la 1.923 m altitudine! Nu îți vine a crede că apa albastră are tangență cu realitatea oricât ți-ai repeta că ochii nu te mint și că felia aceea de rai se întinde generoasă la poalele stâncilor din fața ta! Masivul Sorapis are trei vârfuri la baza cărora se află unele dintre ultimele rămășițe ale ghețarilor din Dolomiți, iar acestea alimentează lacul și îi furnizează culoarea translucidă lăptoasă datorită particulelor reziduu suspendate de la cei trei ghețari. Înainte de a te întâlni cu Lacul Sorapiss treci pe lângă Refugiul Alfonso Vandelli, parcurgi jnepenii de lângă acesta și îți ridici privirea către intimidantul vârf Dito di Dio (Degetul lui Dumnezeu), paznicul minunii cromatice fluide!
Ziua în care am făcut cunoștință cu Lacul Sorapiss a fost una dramatică, intensă, a debutat cu ploi, ne-a subminat dorul de ducă, dar, în ciuda configurației norilor, ne-am aventurat pe traseul din Pasul Tre Croce spre turcoazul pe care și cerul era ușor invidios. Cețurile au persistat pe creste de-a lungul zilei, dar, când am poposit pe malurile apei, soarele ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a răsplătit cu niște priveliști clare ale întâlnirii dintre elementele naturii. Era cam 18.30 și lumea venită în zonă se grăbea să facă drumul de întors, așa că am rămas singuri și ne-am făcut de cap la poze și la visat cu ochii deschiși un traseu de via-ferrata printre colții stâncilor din jur. Dărnicia împrejurimilor ne-a îmbrăcat într-o euforie care a anulat senzația de timp și a adus o frumusețe neașteptată, năvălitoare, hipnotizantă, la făurirea căreia Dolomiții erau experți!
"Să ai timp cu tine însuți. Să te asculți. Oamenii nu vor să asculte liniște. Ei spun că e liniște, dar e o liniște încărcată de fapt." (Vasile Șirli) - mai bine de o oră am încărcat în minte imagini cu munții și cu lacul, care, după o bucată de vreme, au fost asediați de un șarpe cețos, biciul-iscoadă a unui val de aburi ridicați la luptă din păduri. Era un spectacol cu reprezentații ce se schimbau la secundă, cu lumină diferită de la un minut la altul, cu o invitație clară de a ne lăsa sufletul să zburde nestingherit prin toate cotloanele acelui paradis ascuns în munți. Eram siguri că pulsul din feliile acelea de viață avea să ne însoțească de fiecare dată când un dram de amintire turcoaz ni s-ar fi ivit în memorie, așa că ne-am lăsat asaltați de pace și de o perfecțiune cum doar natura știe să o alinieze în fața visătorilor îndrăzneți!
După debutul morocănos din prima zi de Dolomiți, la Averau, părea că norocul nu ni s-a îndreptat deloc și a fost rândul lui Silviu să se supere pe munții hotărâți parcă să ne stea împotrivă și în a doua zi. Ploaia matinală și atmosfera posomorâtă, încărcată de plumbul norilor, ne-a tăiat elanul, dar, după prânz, am luat cartea cu trasee la răsfoit și nu m-am oprit până nu am găsit ceva asemănător unei drumeții care să ne motiveze să facem mișcare între pietroși, chiar dacă nu ne puteam cocoța pe vreo via-ferrata. "A face lucruri nu este greu. A te pune în starea de a vrea să faci lucruri este cu adevărat greu." (Constantin Brâncuși) - imaginea Lacului Sorapiss din ghid ne-a atras atenția instant, mai ales că punctul de intrare în traseu nu era foarte departe de campingul nostru din Cortina d'Ampezzo!
Cerul a frământat și pe traseu nori dramatici pe crestele de la orizont, dar pe noi ne-a scutit de contacte ploioase, așa că ne-am felicitat pentru faptul că am plecat de la cort. Atmosfera se curățase bine de tot și mirosea a praf amestecat cu răcoare și apă, pădurea era primenită și cursuri mici de apă se prelingeau pe versanți și ne brăzdau cărarea. Am mers vreo 2 ore și ceva, am traversat poduri de lemn, am urcat scări metalice, ne-am ținut de niște cabluri montate pentru siguranță și...ne-am minunat de priveliștea spre Tre Cime, spre Cristallino, spre Lacul Misurina! Ne simțeam răsplătiți pentru încercarea nervoasă la care Dolomiții ne-au supus timp de 2 zile consecutive, iar, după întâlnirea cu Lacul Sorapiss, nu mai aveam să crâcnim pentru că seninul avea să nu mai părăsească zona timp de mai multe zile!
Am rămas singuri cu lacul până pe la ora 19.30-20.00, dar nu ne venea deloc să plecăm, așa că, după ce am pus ștampila pe pașaportul montaniard al Dolomiților, am adăstat la o bere de înserare, conștienți că avea să ne prindă noaptea prin pădure. Tentația savurării unor momente prelungite în acel loc a fost mult mai puternică decât precauția specifică oamenilor de munte! Următoarea tură de Dolomiții, undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, visăm să o facem cu stat la refugii, cu răsărituri și apusuri la înălțime, cu tihnă nocturnă între creste, cu răcoare matinală și cu rouă țesută pe firul ierbii la primul sărut al zorilor!
Asfințitul ne-a prins pe drumul de coborâre, culorile lui calde se reflectau pe Tre Cime și încălzeau subtil atmosfera avertizându-ne că trebuia să grăbim pasul. Doamne, ce am mai fi rămas peste noapte la Refugiul Alfonso Vandelli, dar aveam planuri mari pentru următoarea zi și acelea erau mai importante pentru noi! Noaptea ne-a cuprins în brațe treptat și ne-a zorit să ieșim din pădure, așa că pe la 21.30 îl salutam pe Uliul Negru și plecam spre un restaurant aflat pe punctul de închidere. Văzându-ne veniți din munți, oamenii binevoitori ne-au servit cu zâmbetul larg și, fiindcă ne era foame rău de tot, nu le-am răpit prea mult timp!
Episodul turcoaz din istoria noastră cu Dolomiții ne-a hipnotizat mult timp! Am vorbit până seara târziu de minunățiile găsite la Dito de Dio și de crestele franjurate de cețuri și ceva ne spunea că dărnicia Dolomiților avea să se reverse cascadă în următoarele zile! Am adormit visând pietros, cu zâmbetul larg al omului care a scos o zi din cotidian și a trecut-o în categoria celor de referință pentru viața trăită intens!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu